Tag

eficienta

Știu că sunt împrăștiat și mă tratez. Am un senzor de fum care îmi semnalează incandescența rispirii. E adevărat, nu funcționează bine tot timpul, așa că uneori mi se întâmplă să mă trezesc abia atunci când flacăra e destul de mare, iar fumul înecăcios.

 

Aproape tot ce-mi propusesem

Nu am realizat decât relativ curând adâncimea acestei stări și pericolul pe care ea îl aduce. Mă știam ca fiind destul de concentrat în privința lucrurilor pe care le aveam de făcut. Ancorat în mai multe proiecte, preocupat de mai multe probleme, aveam senzația că reușeam să îmi văd de treabă și să împlinesc aproape tot ceea ce îmi propuneam. Uneori îmi lua mai mult decât ar fi trebuit, iar în alte cazuri rezultatele întârziau să apară. Cu toate acestea, credeam că sunt destul de adunat. Până când, la finalul unei întâlniri, Părintele C. s-a uitat la mine și, zâmbind, mi-a zis ”Andrei, ai făcut din împrăștiere o harismă!”. Am zâmbit și eu. Pe undeva îmi plăcuse diagnosticul șugubăț, dar, cumva, simțeam că e mai grav decât părea.

 

Ai ceva de făcut, nu lași alte ferestre de browser existențial deschise

Când mi-a spus asta m-am gândit la conceptul de ”neîmprăștiere” din literatura Sfinților Părinți. În greacă se zice ”apersipastos”, iar asta înseamnă a nu fi distras, a nu fi preocupat, speriat sau îngrijorat. Potrivit tradiției ascetice, împrăștierea îi slăbește omului încordarea și îl dezorientează. Îl distrage de la relația cu Dumnezeu.  Știam despre toate acestea, realizam că mă mai fură peisajul, dar aveam impresia că sunt pe cale. Antidotul îmi părea a fi ținerea minții asupra unui singur gând. Ai ceva de făcut, te dedici acelui lucru și nu lași alte ferestre de browser existențial deschise. Termini acel ceva și abia apoi te apuci de altceva. Însă, de la vorbă la faptă drumul este greu.

 

Mă străduiam să lucrez cu prioritizări și ierarhizări. Totuși, nu puteam scăpa de senzația că ceva nu e cum trebuie

 

Pe cerul minții vin multe gânduri și nu le poți opri. Sfântul Porfirie Kapsokalivitul spunea că nu poți controla venirea lor, însă le poți bloca aterizarea. Și tocmai cu această aterizare mă luptam eu. Preferam să nu citesc două sau trei cărți în același timp. Când aveam de făcut vreo treabă nesuferită dar necesară, mă țineam să o duc la  capăt, permițându-mi cel mult luxul de a amâna. Și încercam să nu las totul baltă doar pentru că fusesem vizitat de vreo idee nemaipomenită. Altfel spus, mă străduiam să lucrez cu prioritizări și ierarhizări. Totuși, deși credeam că îmi iese destul de bine, nu puteam scăpa de senzația că ceva nu e cum trebuie. Multă vreme am pus ceea ce simțeam fie pe seama anostului de care trebuia să mă ocup, fie în contul banalului zilei. Însă, nu, nu era asta. Ceea ce îmi lipsea eram chiar eu, intimitatea cu mine însumi. Intimitatea cu sine.

 

Lecție anti-procrastinare, la o mănăstire din Athos

Ceea ce nu înțelesesem era faptul că fără această atenție spre lăuntru, toată concentrarea, toată disciplina și răbdarea de care dădeam dovadă atât cât puteam erau lipsite de orientare, de motivație, de sens. Ca și cum aș fi căutat să fiu disciplinat fără a ști de ce am nevoie de această disciplină. De pildă, în tradiția Budismului Zen orice gest mărunt pe care îl faci, fie că dai cu mătura, fie că redactezi un text sau că bei un ceai, oferă un prilej de introspecție.

 

Sine_2

 

Tocmai această introspecție motivează atenția. Aceste gesturi pot duce înspre adânc, acolo de unde ele își primesc noima cea mai profundă. Am remarcat ceva similar la Părinții mănăstirii athonite Vatopedu. De cele mai multe ori, starea de care erau locuiți monahii mănăstirii atunci când îndeplineau ascultările primite, adică sarcinile care le fuseseră date, era una de determinare și de interiorizare. Muncile erau făcute cu hotărâre și era clar că nu e loc de abateri, procrastinări sau delăsări. Însă, de fiecare dată simțeai că această energie este orientată sau hrănită de o locuire permanentă a propriei interiorități.

”Bunicul nostru duhovnicesc, Părintele Iosif Vatopedinul, ne spunea că omul este suveranul muncii sale. Ne facem treaba cât de bine putem, însă munca nu este mai importantă decât sufletul nostru”, mi-a zis într-o zi Părintele P. Altfel spus, adunarea, concentrarea, determinarea nu sunt practicate doar de dragul rezultatelor muncii, ci mai ales pentru o mai bună locuire a propriei interiorități.

 

Cheia este intimitatea cu sine

A nu fi împrăștiat înseamnă a avea un centru, a fi permanent adunat într-un punct de echilibru. Câtă vreme punctul de echilibrul va fi ancorat în exterior, el va fi unul precar, influențabil de schimbările și de evoluția celor din exterior. Când punctul de echilibru, centrul de referință este propria noastră interioritate, șansele unei vieți autonome și autentice cresc semnificativ. Când suntem permanent atenți la cele dinlăuntrul nostru, când cultivăm această trezvie interioară, tot ceea ce facem capătă o noimă dincolo de urgențele zilei. Primește sens pentru sufletul nostru, pentru propria noastră interioritate. Pentru că indiferent de cât de atrași am fi în exteriorul nostru de task-uri și deadline-uri, vom rămâne  mereu contectați la propria noastră intimitate.

 

Când cultivăm această trezvie interioară, tot ceea ce facem capătă o noimă dincolo de urgențele zilei

 

În noiembrie 1963, Alexandru Mironescu, membru al grupului ”Rugul Aprins”, era eliberat din temnițele comuniste. La o lună de la eliberare, începea redactarea jurnalului anilor de detenție, intitulat Floarea de foc, publicat prima oară în 2001 și proaspăt reeditat în 2019 (Ed. Eikon). Într-una dintre paginile textului său, Alexandru Mironescu așterne cuvintele celui care, în pușcăriile regimului opresiv, trecuse prin proba de foc a înstrăinării de sine însuși prin distrugerea intimității. ”În intimitatea omului – pe care o arăta cu degetul și voia s-o distrugă Lunacearski, comisar al poporului în guvernul Lenin […] – stă Dumnezeu. Lunacearski era deștept, și știa el cumva, ca unul care trăise în preavoslavnica Rusie. Distrugeți intimitatea omului! – gândiți-vă, cuvintele bat departe și explică multe, explică totul, explică această confiscare a omului și mecanica aceasta a risipirii, a împrăștierii, care să împiedice întâlnirea omului cu sine însuși, adică cu Dumnezeu”.

 

 

Ştiu, nimeni dintre noi nu mai are timp. Ni-l consumăm pe tot, alergaţi ca nişte maidanezi între meeting-uri, task-uri, brunch-uri de networking şi issues-uri – fără număr – de rezolvat. La sfârşitul zilei, avem impresia că am realizat ceva, după şirul de liniuţe trase (la propriu, în agendă) – dar ne e neclar ce. Stăm perpetuu peste program, viaţa personală e o Fata Morgana, am fost hiper-eficienţi! – dar nu se ştie cui îi foloseşte această eficienţă. Angajatorului, poate. Sufletului, cu siguranţă că nu. Trăim într-o cultură în care a devenit o virtute diavolească să fii mereu ocupat. Între Wunderlist şi Todoist, Outlook şi o miriadă de alte aplicaţii specializate (time tracker-e, cum ar zice romglezii) menite să ne „monitorizeze” (de parc-am fi bolnavi; da, suntem) timpul şi productivitatea, viaţa ni se scurge din vene, lăsându-ne sclavii perfecţi ai ciclului birou-pat-birou.

Dacă tocmai v-am descris viaţa, “Timeaholics” (de Bogdan Capșa, regia Anca Ciuclaru), văzută la Teatrul Excelsior, e trezirea – la timp, sperăm! – din epidemia de cronofagită la care asistăm – şi ale cărei victime perfecte suntem.

Subiectul e incitant şi, o Doamne, atât de actual: într-o emisiune tip tabloid denumită “Time Show”, moderată de Victoria (Lavinia Şandru), oamenilor li se vinde timp suplimentar.

Ăştia mari fură timpul celor mici. Suntem cârpe care fac voluntariat

Totul se transformă însă într-o şedinţă de psihanaliză cu public, în care Bogdan (tânărul implicat în toate cluburile de voluntariat posibile, singur pentru că şi-a făcut timp pentru toţi), Dragoş (managerul unei companii importante, preocupat de dezvoltarea personală şi enoriaş contribuabil la Biserica Ultra-Eficienţei), Mihaela şi Alexandra (fetele blocate în timp, cu varii probleme personale) şi încheind cu Ghiţă, cameramanul (cu glume) din Moreni sunt oglinzile noastre, ale celor mulţi prinşi în şarlatania perfectă: în iluzia că avem timp să ne pierdem timpul cu lucruri triviale.

Surprinzătoare: Lavinia Şandru în "Timeaholics" Foto: Teatrul Excelsior

Surprinzătoare: Lavinia Şandru în „Timeaholics” Foto: Teatrul Excelsior

Evident că, în marea schemă a lucrurilor, hiper-eficienţa nu înseamnă nimic. Evident că alergăm, vorba lui Sorescu, după nade colorate până observăm, miraţi, că ni s-a terminat oceanul prea repede, şi că am ratat apa vieţii. La ce bun că avem bani, dacă nu avem timp să-i cheltuim? se întreabă, într-un acces de luciditate, unul dintre personaje.

Problema e că avem impresia că avem timp...

Problema e că avem impresia că avem timp… Foto: onsizzle.com

Lavinia Şandru, “şefa” – cum o alintă simpaticul Ghiţă – face un rol solid în această piesă, ajutată şi de experienţa ei în media, şi e sigur că teatrul i se potriveşte mai bine decât politica.

Oamenii nu mai cumpără timp cum cumpărau odată. Nu-şi mai permit să piardă nici un minut

O menţiune specială şi pentru Dan Clucinschi (Dragoş), care străluceşte în rolul corporatistului hiper-stresat (ce pleonasm), care socoate câte secunde îl „costă” un zâmbet de complezenţă, adus la paroxism de minciuna în care trăieşte.

Paroxism... Dan Clucinschi în rolul unui corporatist care n-are timp de pierdut

Paroxism… Dan Clucinschi în rolul unui corporatist care n-are timp de pierdut

La sfârşitul zilei, angoasa lui e temerea noastră, a tuturor: că, prinşi într-un program imposibil, cu obligaţii cel mai adesea artificiale şi auto-impuse, nu mai putem să ne vedem bunica, mama, soţia sau copilul, în momentele care contează.

O piesă de teatru cu arome de „In Time”, care merită scene şi audienţe mai mari.

Unde: Teatrul Excelsior, Bucureşti

Durata: 1h

De: Bogdan Capșa

Regia: Anca Ciuclaru

Distribuţia: Lavinia Șandru / Andreea Șovan, Ovidiu Ușvat, Dan Clucinschi, Marian Rădulescu, Robert Robert Emanuel, Iulia Samson, Andreea Șovan / Oana Tofan

 

Nota Matricea Românească: [usr 4]