„Te-ai distrat?”

Maria îl întâmpină pe Alex cu un zâmbet larg și întrebarea pe buze. „Cum a fost? A fost bine?”

Toma o întrebă pe Andra, fiica lui: ,,Ai venit? Ce bine! A fost grozav, nu-i așa?”

Sună cunoscut? De câte ori nu ne întâmpinăm copiii așa, imediat ce intră pe ușă, întorcându-se de la o petrecere, o excursie, o vizită, o activitate? Întrebările vin firesc, din dorința de a fi alături de ei, de a afla, de a-i simți aproape. Dar, fără să ne dăm seama, răspunsul pe care îl așteptăm e, de multe ori, deja scris: Da, a fost bine. M-am distrat. A fost frumos.

Azi totul a fost bine?

Copiii simt asta. Simt așteptarea noastră, dorința de a auzi că totul a fost „bine”, „frumos”, „distractiv”. Dar viața lor emoțională e mai complexă decât un simplu „m-am distrat”. Poate au simțit și un gol în stomac. Poate s-au simțit neînțeleși, sau dați la o parte. Poate au fost entuziasmați, dar și puțin speriați. Poate s-au bucurat, dar și-au dorit să plece mai devreme.

(Uneori, în spatele întrebării „Te-ai distrat?” se ascunde și propriul nostru FOMO – fear of missing out. Ne dorim ca cei mici să nu piardă nimic, să trăiască tot ce e frumos, să fie mereu parte din „ceva grozav”. Dar viața nu e o colecție de momente perfecte. Când le cerem mereu confirmarea că a fost „bine”, riscăm să le cultivăm și lor teama de a nu rata, de a nu fi suficient, de a nu fi „în pas” cu ceilalți. Ce-ar fi dacă i-am învăța, în schimb, că e în regulă și să nu fie mereu extraordinar?)

Validăm doar bucuria?

Dacă validăm doar bucuria, dacă aprobăm doar „fun-ul”, ce se întâmplă cu restul emoțiilor? Mai au ele loc în poveste?

Poate e timpul să ne schimbăm întrebările. Să le facem mai prietenoase cu lumea lor interioară, mai atente la nuanțe.

Ce-ar fi să întrebăm:
– Care a fost cea mai surprinzătoare întâmplare a zilei tale?
– Ai avut azi o provocare? Cum i-ai făcut față?
– Îmi spui și mie cum te-ai simțit atunci?
– Dacă ai putea schimba ceva la ziua de azi, ce ai schimba?
– Cu cine ai stat cel mai mult de vorbă?
– Cum te-ai simțit lângă colegul cel nou?
– E ceva ce nu ai înțeles, dar ți-ai dori?
– Ce te-a făcut curios azi?
– Dacă ai putea da o culoare zilei tale, ce culoare ar fi?

Așa aflăm mai mult decât un simplu „bine”. Aflăm despre prieteni, despre provocări, despre bucurii, dar și despre frici. Despre ce au învățat și ce i-a pus pe gânduri. Aflăm despre lumea dinlăuntrul lor.

Și poate, mai ales, le arătăm că toate emoțiile lor sunt binevenite. Că nu trebuie să fie mereu „bine”. Că și tristețea, dezamăgirea sau confuzia sunt parte din poveste.

Și că noi suntem aici să le ascultăm. Cu adevărat.

-Oh, mama! Mă tem uneori de ceea ce simt! Mă tem de emoții, nu știu ce să fac cu ele.

Ce ar putea face Ecaterina? S-a așezat lângă fiica ei și a început să povestească:

Hmmm… Emoțiile nu au glas, însă ele comunică cu noi mai profund decât orice cuvânt rostit. Dacă ne-am opri și le-am „asculta”, am descoperi că fiecare emoție are un mesaj, o lecție, o chemare spre conștientizare și evoluție. Departe de a fi doar reacții spontane, ele, emoțiile noastre, sunt ghizi interiori care ne pot ajuta să ne înțelegem mai bine și să ne trăim viața cu adevărat.

Frustrarea, acea stare de nemulțumire care ne apasă pieptul, nu este dușmanul nostru. Dacă ar putea vorbi, ne-ar spune: ,,Sunt aici ca să te fac să mergi înainte! Nu sta blocat, folosește-mă ca pe un combustibil pentru schimbare.” Este o energie care ne împinge să depășim obstacolele, să căutăm soluții, să ne dezvoltăm.

Frica, acea emoție care ne face inima să bată mai repede, ne-ar șopti: ,,Sunt reală doar atât cât mă lași tu să fiu. Te pun în alertă, dar nu sunt o sentință. Nu mă lăsa să te controlez, ci folosește-mă ca pe un semnal că trebuie să fii atent, nu să te oprești.” Frica ține de instinctul nostru de supraviețuire, dar nu trebuie să ne paralizeze, ci să ne pregătească pentru ceea ce urmează.

Tristețea ne-ar învăța să acceptăm pierderile, să ne recunoaștem vulnerabilitatea: ,,Sunt doar un profesor. Simte-mă, acceptă-mă, apoi dă-mi drumul. Când o vei face, vei înțelege ce este cu adevărat important pentru tine.” Tristețea ne dă răgaz să reflectăm, să ne recăpătăm echilibrul și să ne descoperim puterea de a merge mai departe.

Anxietatea, de multe ori percepută ca o povară, ne-ar spune cu sinceritate: ,,Sunt doar un semnal, nu o condamnare. Respira adânc, reechilibrează-te, ai curaj să pășești în necunoscut. Poți să o faci!” Este o invitație la auto observare, la conștientizare, la găsirea unor mecanisme de adaptare mai eficiente.

Bucuria, acea emoție pe care toți o căutăm, ne-ar lua de mână și ne-ar împinge să ne așezăm în  prezent: ,,Îmbrățișează-mă cât sunt aici! Viața e minunată, deschide ochii, alege să vezi binele din jur.” Bucuria ne reamintește că fericirea nu este doar un scop, ci o stare care poate fi cultivată în fiecare moment.

Furia, adesea privită ca o emoție negativă, ar dezvălui un alt adevăr: ,,Sunt gardianul tău. Mă ridic să te protejez, să-ți arăt că ai limite ce trebuie respectate. Spune STOP!” Este un semnal că ceva nu este în regulă, că valorile noastre sunt amenințate, și ne împinge să acționăm pentru a restabili echilibrul.

Speranța, acel fir subțire de lumină chiar și în cele mai întunecate momente, ne-ar zâmbi blajin: ,,Nu plec niciodată, sunt aici. Indiferent cât de grea este noaptea, răsăritul va veni.” Speranța ne dă forța de a continua, de a crede în schimbare și în bine.

Pacea, acea stare de liniște interioară pe care o căutăm cu toții, ne-ar împărtăși un secret simplu: ,,Sunt cu tine mereu. Doar oprește zgomotul din jur, din mintea ta, și mă vei găsi.” Ea vine din acceptare, din echilibru, din armonie cu sine și cu lumea.

Iar dragostea, poate cea mai puternică emoție dintre toate, ne-ar încuraja: ,,Sunt bătaia de inimă a universului, cea care vindecă, care apropie sufletele. Lasă-mă să te călăuzesc spre ce e adevărat și bun.” Dragostea este forța care ne dă sens, care ne face să ne simțim conectați, să trăim cu rost.

Emoțiile sunt mai mult decât stări trecătoare. Ele sunt sfetnici, povățuitori, gardieni și pavăză. Dacă le ascultăm, ne pot ghida spre o viață mai autentică, mai înțeleasă, mai împăcată. Tot ce trebuie să facem este să le acceptăm, să le înțelegem mesajul și să le folosim ca trepte spre auto cunoaștere și evoluție.

Începe școala! Începe grădinița! În câteva zile!

Ce moment emoționant, plin de schimbări și necunoscute, mai ales pentru cei mici care pășesc pe un drum nou și necunoscut. Cum să nu fie copleșitor? Fiecare copil trăiește acest început diferit, cu un amestec de sentimente. Unii se avântă plini de nerăbdare, zâmbind larg, în timp ce alții simt o teamă mocnită, poate chiar tristețe, la gândul despărțirii de părinți. Poate fi entuziasmant, dar și apăsător în același timp. Oare cum vor face față micuții acestor emoții?

Să ne gândim puțin: de ce unii copii întâmpină această schimbare cu bucurie, iar alții cu teamă? Fiecare copil are propriul ritm. Unii își arată curajul prin țupăieli vesele, alții își exprimă emoțiile printr-o liniște apăsătoare. Oare nu este firesc să simtă toate acestea? Emoțiile nu sunt un semn de slăbiciune, nicidecum! Emoțiile sunt bune!

Să observăm! Cum putem ajuta? În primul rând, putem să-i încurajăm să-și recunoască și să-și înțeleagă propriile sentimente. Să-i învățăm să fie atenți la ceea ce simt – nu este aceasta o lecție de viață? Jocuri în care vorbim despre emoții, discuții despre grimasele personajelor din povești sau despre mimica copiilor cunoscuți – toate acestea îi pot ajuta să își găsească propria voce în fața emoțiilor. Să devină mai puternici, mai încrezători.

Și ce-ar fi să citim împreună? Cărțile au o putere magică de a transforma necunoscutul în ceva familiar. De ce să nu le arătăm că personajele lor preferate trec prin aceleași frământări? Cărți precum Felix și Gustav merg la grădiniță (de Kartazyna Koztowska), Eric merge la grădiniță (de Ioana Chicet-Macoveiciuc) sau Bufnițel și prima zi de școală (de Alison Brown și Debi Gliori) pot deschide o ușă spre o lume în care frica e înțeleasă, iar schimbarea e întâmpinată cu curaj. Oare nu este liniștitor să știe că nu sunt singuri?

În tot acest proces, gândurile se pot așeza în mod natural. Poți să-i încurajezi să deseneze sau să scrie despre ceea ce simt. Un jurnal zilnic, simplu și prietenos, poate deveni o comoară. Cum ar fi să își amintească, peste câteva săptămâni, că „totul s-a rezolvat”? Că au fost curajoși? Că au înfruntat necunoscutul și au învățat să îl îmbrățișeze? Jurnalul poate fi prietenul de nădejde care le amintește zilnic că fiecare pas îi duce mai departe.

Ce altceva ar putea fi de ajutor? Oare nu ar fi minunat să facem o mică excursie înainte de prima zi? Să vizităm clădirea grădiniței sau a școlii, să ne întâlnim cu educatoarea sau învățătoarea, să alegem împreună rechizitele? Aceste mici pregătiri nu aduc oare o oarecare liniște într-un univers nou și plin de necunoscute?

….Și, poate cel mai important, să nu uităm de tihnă. Copiii au nevoie de timp pentru a se adapta. Diminețile nu ar trebui să fie haotice, ci pline de calm și răbdare. Cum ar arăta o zi dacă ar începe într-o atmosferă liniștită, cu timp pentru a ne pregăti fără grabă? Nu ar fi o zi mult mai senină?

Cu toate aceste gânduri în minte, să ne bucurăm de începutul toamnei și să întâmpinăm școala și grădinița cu încredere și căldură. Începe o nouă aventură!

Mara este o adolescentă de 16 ani, plină de energie și entuziasm; ca orice tânăr de vârsta ei, începe să se confrunte cu valurile de emoții și provocări ale maturizării. Mama ei, Andreea, o femeie calmă și înțelegătoare, știe că este momentul să îi ofere fiicei sale câteva sfaturi esențiale despre gestionarea emoțiilor. Într-o seară liniștită, după cină, cele două stau de vorbă în bucătărie, discutând despre experiențele recente ale Marei.

Față în față:

Andreea: Mara, ai un pic de timp să vorbim? Aș vrea să te întreb ceva important.

Mara: Sigur, mamă. Ce s-a întâmplat?

Andreea: Te-ai simțit în ultima vreme copleșită de propriile emoții? De parcă te-au luat prin surprindere?

Mara: Da, chiar și ieri am simțit asta. Parcă totul s-a întâmplat așa, dintr-odată. De ce mă întrebi?

Andreea: Mă gândeam că poate ai observat și tu cum, uneori, emoțiile noastre par să fie ascunse adânc sub suprafață. Dar, câteodată, cineva, poate chiar fără să vrea, apasă pe niște butoane invizibile și reacționăm într-un mod neașteptat, chiar și pentru noi.

Mara: Da, am pățit asta. Parcă cineva face sau spune ceva și, brusc, mă simt furioasă sau tristă fără să-mi dau seama de ce.

Andreea: Știu ce spui. Fie că e vorba de rude, prieteni, colegi sau profesori, uneori ating acele puncte sensibile care sunt adânc îngropate în noi. Și atunci, emoțiile noastre pot erupe ca un vulcan.

Mara: Ce ar trebui să facem când se întâmplă asta? Mi se pare așa complicat…

Andreea: În primul rând, trebuie să înțelegem că emoțiile sunt mesageri. Ele ne spun ceva important despre noi. Dacă simți furie, de exemplu, poate înseamnă că cineva a încălcat ceva ce contează foarte mult pentru tine.

Mara: Deci, emoțiile nu sunt neapărat ceva rău?

Andreea: Exact. Emoțiile în sine nu sunt rele. Ele ne ajută să înțelegem ce se întâmplă în interiorul nostru. Dar e important să fim atenți la modul în care reacționăm. De exemplu, dacă simți frică, asta ar putea să îți spună să fii mai precaută. Iar vinovăția poate fi un semnal că trebuie să repari ceva.

Mara: Dar uneori e așa greu să le controlezi…

Andreea: Așa e, Mara. Nu putem controla întotdeauna emoțiile, dar putem învăța să le înțelegem și să le analizăm. Ele fac parte din viața noastră și au un rol important. Problema apare când încercăm să le ignorăm sau să le controlăm prea mult.

Mara: Deci, ar trebui să învăț să mă împrietenesc cu emoțiile mele? Să le văd altfel, să le accept așa cum sunt???

Andreea: Exact, Mara. Relația ta cu emoțiile este responsabilitatea ta. Cu cât le înțelegi mai bine și le accepți, cu atât îți va fi mai ușor să ai relații armonioase cu tine însăți și cu cei din jur.

Mara: Are sens. O să încerc să fiu mai atentă la emoțiile mele și să învăț din ele.

Andreea: Este un început foarte bun. În timp, vei vedea că relația ta cu tine și cu cei din jur va deveni mult mai echilibrată și mai plină de armonie.

…și seara curge liniștită în continuare, ca o binecuvântare!

Maria își aștepta fiica. Smaranda urma să intre pe ușă din minut în minut. Maria de abia aștepta să afle amănunte despre cum a decurs prezentarea la geografie. Fiica ei muncise mult la proiect și simțea mama că va fi o seară cu discuții despre proces susținut și reușită!

Și totuși… surpriză! Smaranda a intrat pe ușă, a trântit ghiozdanul și a rostit printre dinți:

-Nu, să nu mă întrebi nimic! Nu mi-a ieșit nimic! O prostie! O prostie!

,,Heeei! -a țipat gândul Mariei- ce este cu comportamentul acesta și cu tonul acesta??? Nu uita cu cine vorbești! Vino-ți în fire! Ai un comportament deranjant, total nepotrivit”!… A țipat doar gândul, cuvintele nu au ajuns pe buzele mamei.

Și ce bine că a fost așa!

Oare cum este în papucii fiilor și fiicelor noastre?

Cum o fi fost azi în papucii Smarandei? Ce s-o fi petrecut în clasă? Și cât de dificil a fost să se descurce cu situațiile delicate?

,,Puțină răbdare să am, își spuse mama și voi putea tempera lucrurile. Ce bine ar fi să ne putem conecta…”

Conectarea dintre părinte și copil este esențială pentru o relație sănătoasă și armonioasă. În momentele dificile, câteva cuvinte cheie pot face diferența în întărirea legăturii și în așezarea unei comunicări deschise și sincere. Un astfel de dialog empatic și receptiv poate fi un pilon solid pentru creșterea copilului într-un mediu în care se simte înțeles și acceptat.

Ce cuvinte ar fi de spus?

Părintele spune: ,,Te cred”.

Aceste două simple cuvinte pot avea o putere imensă în relația cu copilul. Atunci când un părinte spune ,,Te cred”, transmite încredere și sprijin, arătând că este acolo pentru copil în orice situație. Înțelegerea și validarea sentimentelor copilului sunt esențiale pentru construirea unei conexiuni puternice. Încearcă și tu!

Părintele spune: ,,Spune-mi mai multe despre asta”.

Această invitație la dialog deschis încurajează copilul să își exprime gândurile și sentimentele într-un mediu sigur și acceptant. Ascultarea activă și interesul sincer al părintelui demonstrează că este dispus să înțeleagă perspectiva copilului și să îl sprijine în rezolvarea problemelor.

Părintele spune: ,,Sunt foarte fericit că ai decis să împărtășești asta cu mine”.

Cuvintele reflectă bucuria și onoarea părintelui că este considerat un confident adevărat de către copil. Acest sentiment de încredere și deschidere întărește legătura dintre ei și îi ajută să își împărtășească grijile și bucuriile într-un mod autentic și sincer.

Conectarea dintre părinte și copil este o bază fundamentală pentru o creștere armonioasă și sănătoasă. Prin cultivarea unei relații bazate pe încredere, respect și comunicare deschisă, noi, părinții, putem oferi copilului un cadru sigur și stabil în care să se dezvolte și să înflorească.

Dialogul empatic și receptiv nu doar că întărește legătura dintre noi, ci oferă și copilului încrederea și sprijinul necesar pentru a face față provocărilor vieții și pentru a deveni un individ echilibrat și încrezător în sine.

-Smaranda, sunt aici. Spune-mi mai multe despre ce s-a petrecut azi!

-O, mama, nu a fost ușor deloc!

-Te cred! Te ascult!

-Oare se simte bine fiica mea?

-Oare fiul meu este în regulă?

Ești preocupat de starea copiilor tăi și te întrebi dacă sunt bine?

Este normal să ne gândim la cum se simt copiii noștri. Este însă important să ne autoanalizăm emoțiile ca părinți, deoarece ele pot fi contagioase.

Starea de frică, starea de calm

Da, da, emoțiile sunt contagioase!

Frica poate fi transmisă și poate afecta starea de bine a copiilor noștri, așa că trebuie să fim atenți la ceea ce exprimăm în fața lor.

Pe de altă parte, calmul și relaxarea pot fi stări la fel de contagioase și pot contribui la crearea unei atmosfere pozitive în jurul nostru.

Este esențial să ne calmăm rapid și să ne concentrăm pe găsirea soluțiilor în loc să ne lăsăm pradă panicii. Pentru asta ne trebuie însă exercițiu și ar fi important să începem chiar de azi această abordare.

Răbdare și înțelegere

Este crucial să abordăm fricile copiilor cu răbdare și înțelegere, evitând ridiculizarea sau minimalizarea acestora. În loc să îi presăm să înfrunte frica, este mai constructiv să îi sprijinim în construirea încrederii și în gestionarea treptată a situațiilor stresante. De multe ori, copiii depășesc fricile pe măsură ce cresc și își dezvoltă abilitățile de adaptare. Este important să le arătăm că le luăm temerile în serios, chiar dacă nouă nu ni se par înfricoșătoare. De exemplu, în loc să minimalizăm spunând „Nu e nimic de speriat!”, putem exprima empatie și să spunem „Am observat că te-a speriat acea situație”, ,,Uh, chiar poate fi înfricoșător…”. După ce copilul se calmează, putem deschide dialogul și putem discuta deschis despre ce s-a întâmplat.

Gestionarea fricilor necesită timp și răbdare și este important să apreciem fiecare pas mic pe care copilul îl face în acest proces. Majoritatea fricilor sunt normale și fac parte din dezvoltarea copilăriei. Cu toate acestea, dacă un copil este constant înspăimântat sau fricile îi afectează în mod semnificativ viața de zi cu zi și capacitatea de a se bucura de experiențele sale, este posibil să fie nevoie de ajutor pentru a gestiona aceste emoții și temeri.

Un limbaj adaptat vârstei

În comunicarea cu copiii noștri, trebuie să folosim un limbaj pe înțelesul lor, evitând sintagme abstracte sau lipsite de semnificație pentru ei. Ei au nevoie să înțeleagă lucrurile în contextul lor personal, cu exemple din viața de zi cu zi și cu sprijinul nostru în înțelegerea și gestionarea emoțiilor lor.

Validăm emoții întâi și întâi

Un aspect important este recunoașterea și validarea emoțiilor copiilor noștri. Ei trebuie să știe că este normal să simtă frustrare, dezamăgire sau teamă în situații dificile. A fi alături de ei și a le arăta înțelegere poate fi un suport de neprețuit în perioadele cu suișuri și coborâșuri.

În plus, este util să numim emoțiile pe care le observăm la copiii noștri și să le oferim spațiu să le exprime și să le gestioneze. Acest lucru îi ajută să înțeleagă mai bine propriile lor trăiri și să le facă față într-un mod sănătos. Și, pe deasupra, îi alfabetizăm emoțional, desigur!

Acum este momentul să fim împreună cu copiii noștri și să le oferim sprijinul și încurajarea de care au nevoie. Timpul petrecut împreună este prețios și poate contribui la întărirea relațiilor noastre și la creșterea încrederii și rezilienței în fiii și fiicele noastre.

Ce tristă e Antonia azi!

A plâns și încă suspină.

Mama ei este profund neliniștită. Își amintește de momente din copilăria ei în care nu se simțea în apele ei, era mâhnită sau se temea. Și atunci, mama ei îi transmitea că e ceva ce nu e bine. În ea și cu ea. Crescuse cu ideea ca este în regulă să fii fericită, încântată ( și încântătoare), însă NU este în regulă să fii supărată, furioasă, îngrijorată.

Emoții care destabilizează? Ce e de făcut?

Când Antonia se simte la fel cum se simțea mama ei odată, îi transmite ceea ce știe fiicei sale: nu este în regulă să simți și emoții grele.

Când copiii noștri simt emoții ce îi destabilizează, reacțiile noastre- ce sunt construite deja -vin cu pornirea de a stopa:

,,Ah, de ce plângi? Nu trebuie să plângi. Ești urâtă când plângi. Fetițele frumoase sunt vesele mereu.”

,,Nu mai plânge, gata. Hai să îți dau ceva bun să te liniștești.”

,,Ești băiat mare, gata! Băieții buni nu stau supărați!”

,,Chiar nu ai niciun motiv să te simți așa de speriat. Uite, tovarășii tăi nu sunt deloc!”

,,Îți șade bine doar veselă. Nimănui nu-i plac figurile îngrijorate.”

Emoțiile copiilor noștri nu îi fac doar pe ei să se simtă inconfortabil. Ne fac și pe noi, părinții lor, să ne simțim la fel de inconfortabil. Pentru că retrăim momentele din copilăria noastră în care ni s-a spus ca nu e ,,cum trebuie” ceea ce simțim, nu-i așa?

Tot ce nu e roz, să dispară!

Așa că ne grăbim repede-repejor să le facem să dispară, să se evapore, să fie înlocuite cu ceea ce înseamnă bine, pace, strălucire. Le minimizăm și le ascundem sub preș.

Este în regulă oare să spunem: ,,da, e o emoție pe care e bine să o simți” sau ,,este o emoție pe care nu e bine să o simți”?

Emoțiile sunt doar emoții.

Nu sunt emoții bune și emoții rele.

Nu putem avea emoții pe care să le încurajăm și emoții pe care să le excludem.

Fiecare emoție este relevantă pentru o anumită experiență.

Fiecare emoție are drept clar să existe și să ne învăluie într-un anumit moment.

Când ne ignorăm emoțiile, când le punem capac sau le ascundem în dulap, ele nu dispar.

Ele persistă, dospesc, stau în așteptare și pot ieși la suprafață când te aștepți mai puțin, într-un mod total neproductiv, uneori.

Ce e de făcut?

Să ne lăsăm copiii să simtă, să trăiască toată gama de emoții, să îi ajutăm să dezvolte priceperea de a le depăși, de a trece praguri ce li se par de netrecut.

Să încercăm:

,,Să știi că uneori ne simțim furioși, chiar foarte furioși. Și asta e în regulă. Nu e în regulă să lovim și să spargem totul în jur, însă. Ce am putea să facem în schimb?”

,,Te văd tristă azi. Știi de ce te simți așa? Poate dacă povestim puțin despre asta te vei simți mai bine. Sunt aici să ascult!”

Toate emoțiile sunt bune. Ele ne spun ceva important despre noi, mereu.

Să împărtășim cu copiii noștri toate aceste lucruri!

Cristina și Cătălin ieșiseră la o scurtă plimbare în ochiul de soare ivit în luna lui Făurar. Se bucurau de raze plăpânde și de cer senin când, pe lângă ei, a trecut un tată ce ținea ferm mâna mică a fiului. Băiețelul plângea.

-Să știi că dacă nu te oprești acum din plâns mama ta va afla tot despre asta când ajungem acasă. Și atunci o să vezi tu…

Cristina a înghițit un nod -imaginar- și nu a spus nimic. A pășit mai departe alături de fiul ei.
Câteva minute mai târziu, Cătălin a întrebat:

-Mama, de ce tatăl acela i-a cerut băiatului său să se oprească din plâns? Nu știe că trebuie să îți plângi toate lacrimile? Nu te poți opri din plâns când chiar ai un motiv adevărat să plângi. De ce i-a cerut tatăl fiului său să se oprească din plâns ca și cum plânsul ar fi un lucru rău sau rușinos?
Cristina a oftat.

Copiii noștri sunt foarte înțelepți

Când părinții transmit copiilor că nu trebuie să îți fie frică sau rușine de lacrimile tale, cei mici vor putea să facă față valului de lacrimi, suspine și amărăciuni ce uneori îi năpădesc. Tristețea, furia, frustrarea sunt emoții ce dacă vor fi cunoscute și acceptate din pruncie, nu vor mai cauza frustrări și răni necicatrizate.

Și cum să explicăm asta copiilor noștri? Și cum să îi percepem mai corect?

Niciodată un val nu este o mare. Și niciodată copiii noștri nu sunt emoțiile lor! Emoțiile trec și noi trebuie să îi învățăm pe copii să se așeze mereu pe plăci metaforice de surf ca să poată călări valul, să ajungă mereu cu picioare la mal. Rolul nostru este să rămânem pe acel mal, să le facem cu mâna, să îi încurajăm să-și țină echilibrul, să le dăm de înțeles că mereu este cineva care îi așteaptă acolo, cu un prosop cald, cu un cuvânt de încurajare, cu înțelegere în ochi, cu un umăr ce sprijină.

Cei mai mulți dintre noi, părinți de acum, am fost învățați că emoțiile sunt un lucru rău, ce trebuie azvârlit în temnița interioară și ferecat acolo cu 7 lacăte. Dacă lucrul acesta ar ieși afară ne-ar arăta vulnerabilitatea, durerea, slăbiciunea și tare nu ar fi bine. Așa că rămânem speriați de ce e în temniță și nu ne uităm deloc la ce-i acolo și nici nu încercăm să cunoaștem și nici nu vorbim despre. Așa că repetăm procesul prin care am trecut noi, fără să clipim măcar, fără să ne punem întrebări, fără să ne gândim la ce ar fi fost bine pentru noi sau ce ar fi potrivit acum pentru fiii și fiicele noastre.

Interzicem emoții și lacrimi

Interzicem emoții și lacrimi cu un gest sau un cuvânt sau abatem atenția de la emoții și lacrimi pentru că devine prea dureros pentru noi care nu știm ce e de făcut cu adevărat. A ne lăsa copiii să stea față în față cu emoțiile înseamnă a lăsa lacătele din noi să cadă, nu-i așa? Și nu știm (încă) să facem asta.

Când ne vom lăsa fiii și fiicele să se întâlnească față în față cu emoțiile lor, să se uite în ochii lor cu forță, să le domine și să reușească, vom vedea cât de repede își revin, cât de puternici se înalță.

Uneori noi, părinții, chiar noi dăm dovadă de curaj așezați lângă un copil ce suspină, validându-i sentimentele în timp ce ne privim chiar în noi frici zăvorâte de ani buni.
Să îi învățăm că nu sunt singuri și că se vor înălța spre soare susținuți de noi, de cei dragi, de cei ce le pasă.

Și cu gândul acesta să îi luăm de mână și să pășim prin lumina lui Făurar.

Părinte și copil, căutând mereu ochiul de Soare.