Tag

Epigonii

Matricea Românească duce mai departe seria dedicată fabulei românești cu o istorie literară despre Dimitrie Ţichindeal, pionier al genului literar din Banat, cel care a transformat fabula din spațiul nostru cultural și a fondat prima şcoală pedagogică românească.

Așa cum vă spuneam în episodul anterior, fabula românească a fost concepută ca rezultat al împrumutării valorilor din patrimoniul literar al umanității, căci ne aflăm cu toții sub auspiciile unei culturi universale, cu unele mici diferențe de percepție. Răsfirând acel fir al Ariadnei care ne va purta în labirintul încâlcit numit istorie literară, ajungem să descoperim unul dintre pionerii fabulei românești, în persoana lui Dimitrie Țichindeal (1775 – 1818).

Acesta a văzut lumina zilei în anul 1775 (an în care Bucovina era anexată de către Habsburgi), într-un sat modest din Banat, numit Becicherecu (sau, Becicherecul) Mic, comunitate cu interferențe profunde din culturile sârbă și germană. S-a născut în familia preotului Zaharia, și așa cum dictau vremurile, a făcut școală la instituțiile sârbești din satul natal și din Timișoara, acolo unde s-a familiarizat cu limbile sârbă și germană. Alege să urmeze cariera de profesor, devenind dascăl la Belinț și Beregsău, ultimul, loc în care începe să iubească tot mai intens această ocupație. Dar, așa cum se cuvenea și era dictat de cutumele epocii, acesta merge și pe urmele tatălui, terminând și Seminarul Teologic din Timișoara, la 1802.

În virtutea stării politice a românilor, asupriți în drepturile lor, și a influențelor resimțite în Ardeal, Dimitrie Țichindeal ajunge să facă un pas temerar pentru acele timpuri, întemeind la 1812 prima școală pedagogică românească, numită Preparandă, care a reprezentat și o inovație europeană, depășind cu doar doi ani apariția primei școli de acest profil, din Strasbourg. Munca asiduă pe care a întreprins-o a avut drept rezultat întemeierea primului așezământ educațional de profil, numit „o shoală preparandă sau pedagoghicească a nației românești”.

Dimitrie Ţichindeal, omul care a transformat fabula românească și a fondat prima școală pedagogică românească, în anul 1812

Dimitrie Ţichindeal, omul care a transformat fabula românească și a fondat prima școală pedagogică românească, în anul 1812. Foto: ziarullumina.ro

Grație caracterului muncii sale, acesta îmbrățișează frumusețea genului de fabulă românească, traducând în mare parte operele lui Esop, dar nu oricare, ci pe cele care aveau un caracter special, de învățătură. În 1814, publică la Buda „Filosoficești și politicești prin fabule moralnice învățături. Acum întâia oară culese și într-acest chip pe limbă românească întocmite…”, culegere care însumează toate fabulele traduse din opera lui Dositej Obradović, un mare autor sârb de influență iluministă.

Fabula românească adusă de către Dimitrie Țichindeal, în paginile culegerii sale, a purtat spiritul unor lecții rostite de la pupitrul pedagogic, iar unele dintre ele chiar aveau indicate la final cuvântul „învățătură” în loc de obișnuitul termen de „morală”. Observăm, din textele sale, că Țichindeal pune accent pe combaterea nedreptății, pe surparea unei inechități de secole, prin aceasta atrăgând atenția, de ce nu, și asupra stării locului de baștină în care a trăit, aflat în acea perioadă sub dominația austriacă:

Un câne vânătoriu bătrân și fără de dinți nu putea ca în vremea tinerețelor sale să vâneză, nici să prindă, nici să țină bine, fiindcă era fără dinți, și pentru aceia vânătoriul adeseori îl bătea, până ce au început acesta odată a-i grăi:

-Tiranule, nemulțămitorule oame! Ce mă bați fără de nicio dreptate? Pentru ce nu-ți aduci aminte de slujba mea și de credința cea dintâiu. Că eu tocma aceia voie și osârdie am și acuma. Ma ce voiu face acuma când n-am nici puterea cea dintâiu nici dinții!

Învățătură. Și aceasta iaste înpotriva nemulțămirei cei rele, care uită facerile de bine cele trecute și nu știe osebi cele ce se pot dintru cele ce nu se pot. Acestor răotăți numai anima cea rea și cu totul nătrăbuită iaste supusă și plecată, nu cea bună și fără de răotate.

În același 1814, odată cu apariția culegerii sale de fabule, Dimitrie Țichindeal este revocat din funcția de profesor, deoarece se afla, împreună cu Moise Nicoară și C. Diaconovici-Loga (colegi pedagogi), în fruntea unei acțiuni pentru numirea unui episcop român la Arad, care ar fi putut sprijini revendicările naționale ale românilor și organiza viața culturală în Banat. Autoritățile îi confiscă fabulele, sub acuzația că s-ar fi ridicat contra regimului.

Ajunge astfel în postura unui exilat, condamnat să stea departe de profesiunea care îi era sortită și de munca ce îl definea. Se retrage în satul natal și, la vârsta de doar 43 de ani, se stinge. Cauzele morții sale rămân un mister până în prezent, deoarece arhivele spitalului de caritate al Ordinului catolic misericordian din Timișoara au ars.

Cu toate acestea, Dimitrie Țichindeal a rămas înscris, în panteonul literaturii române, drept „Cichindeal gură de aur”, nota bene! primul invocat de către Mihai Eminescu în poezia sa „Epigonii”, dar și în postura celui care a fondat prima școală pedagogică românească, instituție didactică de importanță majoră pentru dezvoltarea sustenabilă a culturii noastre. În semn de respect și omagiu pentru acest părinte al literaturii române, localitatea unde acesta s-a născut i-a purtat numele, între 1920-1925.

View this post on Instagram

În prezentul obscur pe care îl traversăm și în aceste momente când adevărul iese cu greu la suprafață din noianul unor interese meschine, a venit timpul să ne reîntoarcem la origini, în căutarea unei înțelepciuni mereu actuale. În curând pe www.matricea.ro, o nouă serie, dedicată istoriei și evoluției fabulei românești, în care ne dorim să reamintim cei mai importanți și prolifici autori de gen ai spațiului românesc. În imagine, volumul "Antologia fabulei românești", ediție îngrijită de Adrian Săvoiu și apărută la Editura Art în 2017, parte a colecției Bibliotecii "Mihai Eminescu" a Bulboacă și Asociații SCA. #fabularomânească #istorie #moştenire #morală #virtute #cultură #MatriceaRomânească

A post shared by Matricea Romaneasca (@matricearomaneasca) on

Documentarea a fost efectuată în baza volumului „Antologia fabulei românești”, ediție îngrijită de Adrian Săvoiu și apărută la Editura Art, 2017, parte a colecţiei Bibliotecii „Mihai Eminescu” a Bulboacă şi Asociaţii SCA.

Se spune că a fi poet este mai degrabă o stare de spirit, o firească pornire lăuntrică, izvorâtă din dragostea față de frumos, de sensibilitate și de extazul unor clipe efemere. Această explicație, care în lumea noastră consumeristă își pierde încet terenul, păstrează însă, o valoare aparte, în cazul primilor poeți români care au clădit temeliile limbii române literare.

Istoria noastră de astăzi este dedicată celui pe care marele Mihai Eminescu l-a numit ”glas al durerii”, și anume Barbu Paris Mumuleanu sau Mămuleanu, poet român al secolului al XIX-lea. Incertitudinile asupra numelui pornesc de la faptul că există pagini albe în biografia acestui poet, dar se cunoaște că tatăl lui ar fi fost un așa zis ”mămular”, adică negustor de mărunţişuri, de băcănie şi de lipscănie, originar din satul Bârcii.

Născut în Slatina pe la 1794, poetul provenea din familie de orășeni, care s-au mutat în București după nașterea lui. Despre copilăria lui nu există prea multe mărturii, dar se știe că avea înclinație spre învățare și spre studiu. Iată de ce a fost din fragedă tinerețe angajat în calitate de logofăt la boierul Dinu Constantin Filipescu, cel care l-a îndrumat pe toată durata vieții și de la care a prins dragul de carte și de cuvânt.

Autodidact prin fire, Mumuleanu începe să scrie mai mult din dorința de a-și căuta un rost în viață, dincolo de cel de logofăt sau îngrijitor al copiilor lui Filipescu. Cert este că începutul activității sale literare poartă pecetea unor modele preluate mai ales din lucrările poeților Văcărești, dar și ale celor francezi, precum Claude Mermet, Jean de la Bruyère. Unul dintre autorii al căror stil erotic și satiric se resimte mai târziu în lucrările lui Mumuleanu este grecul Athanasios Christopoulos.

Deși începe prin a scrie pe modele deja formate, Mumuleanu nu renunță la învățare, iar anturajul din casa lui Filipescu îi este mai mult decât favorabil pentru asta, boierul fiind un cunoscător al elitelor culturale ale acelor vremi. Este interesant că figura poetului ne parvine și din cronicile timpurilor, așa precum nota istoricul slătinean George Poboran: „În casa lui Filipescu, care era una dintre cele mai ospitaliere, unde se întâlneau toţi românii, ba chiar şi streinii de talent, Mămuleanu găsindu-se mereu în contact cu mulţi învăţaţi, începu a simţi o deosebită aplicare pentru literatură şi a se instrui singur. Ba se spune că a fost chiar câtăva vreme la Paris cu copiii Filipescului.”

Începuturile creației acestui poet român

Debutul muncii sale autodidacte vine cu apariția volumului Rost de poezii adecă stihuri, în care adună, în manieră destul de inovativă, versuri de natură erotică, compuse în manieră neoanacreontică, promovând o filosofie hedonistă similară cu cea a lui Christopoulos. Pe lângă asta se resimt și ușoare adieri de sentimentalism lăutăresc împrumutat de la dinastia poeților Văcărești.

Dar așa cum firea omului nu stă locului, nici talentul nu se plafonează, dacă găsim cheia potrivită. Mumuleanu începe, în timp, să treacă pe baricadele adepților Iluminismului, inspirându-se din munca reprezentanților Școlii Ardelene și lucrând în direcția unei critici centrate pe figura celor care se desfătau într-un lux exagerat și viciat. Ajunge astfel să publice volumul Caracteruri la 1825, în care înglobează o sumă de portrete ironice ale condiției umane în acea epocă și scoate în vileag metehne, blamând vicii și militând pentru o corijare a spiritului. Dovadă stau versurile din poezia ”Cei mari”:

O, ce ciudă, cât mă mir,

D-al celor mari caractir!

Ce schimbate la ei firi,

Ce gusturi, ce diferiri!

Precum ceriul de pământ,

Aşa ei de cei mici sunt.

Toţi trândavi, toţi lenevoşi,

Nestatornici, furtunoşi,

N-au ei fapte bărbăteşti,

Toţi au minţi copilăreşti

Toţi de mititei iubesc

Lucruri care nu-i cinstesc.

Toţi, de când sunt băieţei,

Înclinează lângă ei

Oameni care-i linguşesc,

Care-i laud’ şi-i slăvesc.

Totdeauna cei mari vor

Să aibă-n casele lor

Prefăcuţi ce le vorbesc

Tot cele ce ei voiesc.

Vedem cum de sub penița lui nu au scăpat micile observații, subtilitățile sociale de impact, ceea ce i-a transformat poezia într-o radiografie a societății române din acel secol. Probabil, această dorință de a da în vileag sistemul axiologic defect al societății a fost accentuată și de circumstanțele în care s-a pomenit boierul Filipescu, care condamnat de domnitorul Caragea pentru o așa-zisă conspirație, a fost exilat împreună cu toată familia din București la moşia de la Bucov, iar mai apoi, la Braşov, iar Mumuleanu, în virtutea fidelității sale, l-a urmat. Am putea astfel concluziona, că lucrarea Caracteruri este rezultatul acestei perioade vitrege din destinul poetului, care spunea despre munca sa că:

”De-o asemenea mişcare a patimilor celor dinlăuntru fiind plecat şi eu, îndemnul cel de din afară m-au supus acestor ostenele, şi în slobozenia vremii cei politiceşti, am întins condeiul spre ceea ce fandasia au ajuns, iar nu şi ajutoriul știinţelor. Firea mi-au dat aceea, creşterea m-au supus ticăloşiilor.”

Exilul și frustrarea rezultată din problemele națiunii au transformat și un anumit aspect al viziunilor poetice ale lui Mumuleanu, acesta trecând încet pe baricadele unui patriotism evident, metamorfozat în Plângerea și tânguirea Valahiei asupra nemulțemirii streinilor ce au derăpănat-o, în care poetul deplângea destinul țării și sublinia imperioasa necesitate a unor domnitori pământeni.

Elogiat de Mihai Eminescu, uitat de posteritate

Pe la 1825, data exactă rămâne necunoscută, Mumuleanu se căsătorește cu Bălașa, care îi va dărui trei copii și care îi va fi alături până la timpuriul său final, acesta trecând la ceruri la numai patruzeci și doi de ani, într-o sărăcie lucie. Ion Heliade-Rădulescu, cel care i-a publicat postum volumul Poezii și care i-a ajutat familia în vremuri de restriște, nota:

„Puţini oameni au trăit şi au murit ca Mămuleanu: în scârbele cele mai supărătoare, în boala cea mai îndelungată, în neaverea sa şi mai obositoare decât boala, în sfâşietoarea cugetare că se desparte de familia sa numeroasă, fără stare şi fără ajutor. Cine l-a văzut dându-şi sfârşitul a văzut pe adevăratul creştin; cine l-a petrecut la groapă a văzut faţa şi chipul dreptului, când doarme. Pentru cine l-a cunoscut, e o durere adâncă a-i citi poeziile sale, căci îl vede pretutindinea şi nu poate fi chip mai bine nemerit de penelul cel mai învăţător decât poeziile lui, care înfăţişează icoana lui, cu trăsăturile şi nuanţele cele mai adevărate”.

Epigonii - un elogiu adus de către marele Poet Mihai Eminescu celor care au fost părinții limbii române literare, printre care şi Barbu Paris Mumuleanu

Epigonii – un elogiu adus de către marele Poet Mihai Eminescu celor care au fost părinții limbii române literare, printre care şi Barbu Paris Mumuleanu. Foto: tiparituriromanesti.wordpress.com

Nici Mihai Eminescu nu a trecut cu vederea rolul acestui poet din generația celor care au modelat limba română. Marele autor i-a dedicat un loc aparte în Epigonii, alături de ceilalți părinți ai limbii române literare:

Văd poeţi ce-au scris o limbă, ca un fagure de miere:

Cichindeal gură de aur, Mumulean glas de durere,

Prale firea cea întoarsă, Daniil cel trist şi mic,

Văcărescu cântând dulce a iubirii primăvară,

Cantemir croind la planuri din cuţite şi pahară,

Beldiman vestind în stihuri pe războiul inimic.

Supranumindu-l ”glas de durere”, Eminescu încearcă să sublinieze toată empatia cu care Mumuleanu a scris despre problemele poporului român, despre lupta cu deșărtăciunea lumii și superficialitatea anumitor pături sociale din acea epocă.

Ion Heliade-Rădulescu, omul de cultură care i-a păstrat vie memoria postumă lui Barbu Paris Mumuleanu

Ion Heliade-Rădulescu, omul de cultură care i-a păstrat vie memoria postumă lui Barbu Paris Mumuleanu. Foto: paultiberiu.blogspot.ro

Trecut cumva în uitarea secolelor, Mumuleanu rămâne înainte de orice un formator al limbii române și un original al liricului, care a crescut în scris și al cărui destin reprezintă o imagine demnă de păstrat în patrimoniul cultural al țării noastre, alături de alte embleme scriitoricești române.

Glasul durerii românești: Barbu Paris Mumuleanu

27 Noiembrie 2017 |
Se spune că a fi poet este mai degrabă o stare de spirit, o firească pornire lăuntrică, izvorâtă din dragostea față de frumos, de sensibilitate și de extazul unor clipe efemere. Această explicație, care în lumea noastră consumeristă își pierde încet...