Tag

epoca de aur

Una dintre cărămizile de bază ale ideologiei comuniste a fost cea a uniformizării maselor. Mai exact, se dorea ca niciun individ să nu aibă mai mult decât vecinul său. Acest „pat al lui Procust” cu mai multe brațe a fost „aplicat” în diferite domenii, unul dintre ele fiind și cel care viza mobilitatea românilor. Așa s-a născut mașina Dacia, un vehicul – singurul – pentru fiecare român, ce avea să devină simbol naţional.

Deși unii iau în derizoriu Epoca de Aur și se bucură deplin de oportunitățile de astăzi, există câteva elemente „zămislite” în perioada de glorie a comunismului pentru care românii încă poartă o sinceră simpatie. Cea care exprimă – prin simpla sa prezență pe străzile prăfuite – loialitate, identitate, încredere și tradiție nu este alta decât „bătrâna” Dacie, mașina care a motorizat și a pus în mișcare România, încă de la sfârșitul anilor `60.

Automobilul din familia Daciei (denumire aleasă pentru a sugera un arc peste timp şi istoria noastră de 2000 de ani) a luat ființă în 1968, iar primul model ce a ieșit pe poarta uzinei avea titlul de cadou pentru Nicolae Ceaușescu. Era vorba despre o berlină cu tracțiune și motor pe spate, sub licența Renault R8. Decizia ca mașinile românilor de rând să fie construite sub licența Renault a fost adoptată în urma vizitei în România a președintelui francez Charles de Gaulle, din 1966. Contractul de atunci stipula faptul că Renault furniza componentele, iar uzina Dacia din județul Argeș le asambla. Primul model asamblat a fost 1100, după care au urmat 1300, 1300 (de la „lux”), 1300LS („lux super”, pentru membrii Partidului), modelul break, 1302 (așa-numitul „papuc”), 1310 și multe altele.

Prima Dacie a fost asamblată în urmă cu aproape 50 de ani

Prima Dacie a fost asamblată în urmă cu aproape 50 de ani Foto: arhiva personală

Astăzi, încă vedem vechile Dacii așteptând la semafoare, dar observăm, desigur, și unele foarte noi, strălucind maiestuoase și arătându-ne că imaginea ideală a mașinii de familie nu a pierit odată cu celelalte produse „culturale” ale comunismului.

Dacia, încă printre preferate

Asta încearcă să ne demonstreze și un tânăr în vârstă de nici 30 de ani, care caută prin București Daciile vechi și află poveștile din spatele „primului strat de vopsea”. Albert Adrian Vrăbiuță, originar din Brăila, fotografiază, de aproape un an de zile, „automobilul românului”, iar rezultatul muncii sale va lua forma – deși nu se va opri aici – unui fotoalbum documentar menit să demonstreze că mașina Dacia, un simbol național, nu a murit.

Fotograful Albert Adrian Vrăbiuță intenționează să își cumpere o Dacie pe care să o recondiționeze în timpul liber

Fotograful Albert Adrian Vrăbiuță intenționează să își cumpere o Dacie pe care să o recondiționeze în timpul liber Foto: Cristian Bassa

„Ai mei nu au avut niciodată Dacie, dar întotdeauna mi-a plăcut, deși nu am avut o afinitate pentru mașini. Pentru mine, Dacia a însemnat ceva. Îmi aduc aminte și acum de momentele când eram la țară și ne jucam în mașina unui vecin. Câțiva ani mai târziu, sora mea s-a căsătorit, iar cumnatul meu și-a cumpărat o Dacia 1300 – vorbim de începutul anilor 2000. De fiecare dată, el avea câte ceva de «chițibușat» la ea. Venea la țară, în Gropeni, unde locuiam în perioada respectivă, și îi mai schimba câte ceva – ba era carburatorul, ba era alta. Iar la fiecare sunet, știa: «Ah, asta e bucșa aceea, care face nu știu ce!».

Dacia este un brand de țară, un simbol național foarte puternic. Sunt foarte puține lucruri despre care putem spune că au aceeași rezonanță

Îmi aduc aminte că am plecat de la Gropeni spre Brăila, era o distanță de 30 kilometri. La un moment dat, ne-a prins o furtună cumplită, iar cumnatul meu, ca să vadă pe unde merge, a setat ștergătoarele la maximum – cred că erau două trepte. Dar, după 5 minute, a căzut ștergătorul! Ploua atât de tare! Numai cât a coborât să prindă la loc ștergătorul și să se întoarcă, era ud fleașcă. Mi se pare foarte amuzant, privind în urmă. Dar Dacia era de bază, și cred că acesta este farmecul ei”, a povestit Albert Adrian Vrăbiuță primele sale amintiri cu cel mai cunoscut automobil din România.

Multe dintre Daciile de pe domeniul public au fost neglijate de către proprietari

Multe dintre Daciile de pe domeniul public au fost neglijate de către proprietari

Tânărul are imagini cu peste 100 de automobile (doar modelele 1100, 1300 și 1310) întâlnite în Capitală, iar documentarea i-a dezvăluit faptul că ultimii ani au creat nișe: sunt șoferi care folosesc Dacia drept mașină de povară, cea cu care transporți orice, oriunde, dar și șoferi care iubesc acest vehicul, îl lustruiesc constant și îl păstrează la loc de cinste în garaj. Iar comunitatea românilor din a doua categorie este din ce în ce mai mare.

Să discuți despre Dacie este un subiect universal, care poate fi abordat cu oricine

„Dacia este un brand de țară, un simbol național foarte puternic. Sunt foarte puține lucruri despre care putem spune că au aceeași rezonanță ca și Dacia. Sau să fi dăinuit cumva. Mai sunt lucruri, dar odată cu trecerea timpului, s-au pierdut pe drum. În schimb, Dacia a fost prezentă în viața noastră din 1969, și încă mai este. (…) Când fotografiam mașinile, întrebam posesorii lor câte ceva despre ele. Să discuți despre Dacie este un subiect universal, care poate fi abordat cu oricine. Oamenii sunt mai reticenți când apari în proximitatea lor, în spațiul lor intim, dar când vine vorba despre un obiect atât de valoros din punct de vedere sentimental și care poartă atâtea amintiri…

Interiorul unei Dacii reflectă personalitatea proprietarului

Interiorul unei Dacii reflectă personalitatea proprietarului

Pentru ei, Dacia era ca un membru al familiei. Îmi spunea cineva: «Dacia pe care o am este de o vârstă cu fiul meu. Am cărat cu ea și cartofi, și cărămizi, am făcut și casă». Când mi-am dat seama ce înseamnă universul Dacia, m-am gândit să creez o comunitate a iubitorilor de mașini, pe Facebook. Acolo, sunt adunați oamenii care au amintiri legate de aceste automobile. E copleșitor să vezi ce a ajuns să însemne Dacia. De aceea, caut oameni care să îmi spună ce anume îi face să vibreze atunci când vine vorba de acest brand.”

Încrederea, câștigată în zeci de ani

Pe parcursul periplului său pe străzile bucureștene în căutarea acestor bijuterii pe patru roți, Albert Adrian Vrăbiuță a întâlnit oameni speciali, care i-au demonstrat că amintirile încă sunt importante pentru români. Chiar dacă, de multe ori, această mașină de familie se strica pe drumul spre munte sau spre mare, ea nu era pretențioasă, ci chiar iertătoare, pentru că putea fi reparată „cu o sârmă, cu ce aveai la îndemână, după aia te ducea la destinație”.

Însă calitatea sa de bază al acestui simbol național, pe care i-o recunoaștem și astăzi, este fiabilitatea: „Știi că te poți bizui pe ea. Odată cu lipsa dotărilor sale, s-a creat un univers a ceea ce reprezintă Dacia pentru români.

Momentul în care se cumpăra mașina era un eveniment foarte important în familie. Era o bucurie generală

Acesta a fost automobilul care a motorizat România, așa cum mi-a spus un domn. Deci a fost o revoluție din punctul de vedere al mobilității. Fiindcă resursele ei erau limitate, oamenii au reușit să se bucure mai mult de experiențe. Pe atunci, abia așteptai să îți iei carnetul și să conduci mașina părinților, să poți să mergi la mare cu prietenii. Câștigai independență, libertate de mișcare. Când lumea își cumpăra o Dacie, știa că avea să fie mașina lor pentru următorii 20 de ani. Lucru ce nu se mai poate spune în momentul de față despre niciun alt obiect personal.”

Șoferii își protejează Daciile în diferite moduri

Șoferii își protejează Daciile în diferite moduri

Era o vreme când familiile din România considerau că a avea Dacie era un lucru mai mult decât firesc. Astăzi, putem să ne alegem mașina personală dintr-o multitudine de opțiuni ale diferiților producători, însă nu se poate crea conexiunea ce trece bariera utilității.

„Apar atât de multe modele de mașini, cu atât de multe îmbunătățiri, dar nu sunt decât niște vehicule frumoase, cu diferite dotări. Sunt doar obiecte, pe când Dacia este opusul, chiar și prin prisma faptului că se găsea atât de rar și procesul de a ajunge să o ai era atât de dificil. Îmi povesteau posesorii că, în momentul în care îți comandai o Dacie, selectai degeaba detaliile: «Vreau să fie culoarea roșie, să aibă nu știu ce». Așteptai 4-5 ani, puneai banii la CEC, și primeai o Dacie aleatorie: «Asta este la rând, pe asta o folosești». Însă momentul achiziţiei era un eveniment atât de important în familie, era efectiv o bucurie generală, ceea ce mi se pare extraordinar.”

Dacia „tovarășului” se află în București

Fotograful a avut șansa să „cunoască” și Dacii celebre – și chiar să se plimbe cu una dintre ele. Este vorba despre mașina „Tovarășa”, Dacia 2000 care i-a aparținut lui Nicolae Ceaușescu. Automobilul face parte, în prezent, din colecția unui bucureștean. „Tovarășa”, produsă în urmă cu mai bine de 30 de ani exclusiv pentru persoanele de vază, are un motor de 2200 centimetri cubi, pilot automat pe volan, aer condiționat, 115 cai putere și poate atinge viteza de 175 kilometri pe oră. Albert a cunoscut colecționarul la un eveniment de profil din Brașov.

„Am fost la întâlnirea Dacia de la Brașov, ca să iau legătura cu posesorii și cu restauratorii, cei care vor să țină brandul în viață. Este o comunitate foarte frumoasă. La un moment dat, acolo a început ploaia și mi-am dat seama că nu am nicio șansă să fac fotografii. Așa că am căutat mașinile cu numere de București, ca să mă întâlnesc cu posesorii după eveniment, pentru fotografii. Mi-a atras atenția un domn care avea o Dacie break 1300, culoarea oului de rață. A fost foarte înțelegător. Surpriza mea a fost că, atunci când ne-am văzut în București, m-a dus în parcarea de la Intercontinental, să îmi arate și Dacia lui Ceaușescu. Ne-am și plimbat cu ea. Este Dacia 2000. Domnul are o colecție mai mare de mașini”, a rememorat tânărul momentul unic – poate – în viața sa.

Sunt tineri de 26 de ani care și-au dorit de mult să își cumpere o astfel de mașină – și-au vândut telefonul mobil sau un sistem audio, au cumpărat o Dacie, au reparat-o și au plecat la mare

Ce înseamnă Dacia astăzi? Răspunsul lui Albert nu este foarte îmbucurător. Multe dintre mașinile întâlnite de el pe domeniul public se află într-o „stare deplorabilă, în paragină”, iar o mare parte dintre posesori au renunțat la ele, accesând programul Rabla.

Dacia, un simbol naţional al României

Dacia, un simbol naţional al României

„Nu trebuie să lăsăm Dacia să moară, pentru că face parte din identitatea noastră și ne arată ce a însemnat automobilul pentru noi, ca țară. Toți avem tendința de a glorifica trecutul, dar Dacia nu înseamnă doar asta, e o emoție. Mi s-a părut uimitor să îmi spună tineri de 26 de ani că și-au dorit de mult să își cumpere o astfel de mașină – și-au vândut telefonul mobil sau un sistem audio, au cumpărat o Dacie, au reparat-o și au plecat la mare cu ea. S-a creat o comunitate care «pulsează» și reacționează la orice le trezește sentimentul de nostalgie”, a încheiat tânărul fotograf, pentru Matricea Românească.

Albert Adrian Vrăbiuță previzionează lansarea albumului pentru finele acestui an, pentru că este conștient că un produs de calitate are nevoie de timp de lucru. El colaborează cu Cristina Irian (care îl ajută la documentare) și cu fotograful Cristian Bassa (concept, parte vizuală), echipa fiind încrezătoare că există mult mai multe Dacii de fotografiat și povești de spus ale automobilului-emblemă al românilor.

Într-o perioadă în care lipsa libertăţii de exprimare punea la grea încercare imaginația „tovarășilor”, tânărul Andrei Bîrsan a găsit soluția de a imortaliza câteva dintre cele mai importante momente ale traiului din anii ’80. Instrumentul său de nădejde în acest demers curajos a fost aparatul de fotografiat.

Născut în 8 mai 1965, chiar de Ziua Partidului Comunist, Andrei spune despre el că a fost dintotdeauna „un curios și un agitat”, însușiri care au devenit cu adevărat folositoare din momentul în care un aparat de fotografiat a ajuns în mâinile sale. Într-un interviu pentru Matricea Românească, Andrei oferă o radiografie a vieții de zi cu zi a tinerilor decadei a opta, perioadă pe care mulți nu o pot cunoaște astăzi decât prin intermediul imaginilor alb-negru. Recent, fotograful și-a lansat albumul „Anii ‘80”, care conține peste 200 de instantanee impresionante, pe alocuri înduioşătoare, realizate în „perioada de aur” a României.

Matricea Românească: Spuneai, într-o descriere de-a ta, că ești pasionat de fotografie „de când te știi”. O să te întreb cum ai obținut primul aparat de fotografiat și ce ai fotografiat prima oară, dacă îți mai amintești? Ce aparat era?

Andrei Bîrsan: Mama mi-a făcut cadou un aparat Smena Symbol, este o versiune îmbunătățită de Smena 8, are armarea și tragerea filmului în același timp. Nu mai știu care a fost prima fotografie, dar cea mai veche fotografie este cea cu prietenii mei în fața blocului, iarna lui 1979.

Cea mai veche fotografie a lui Andrei Bîrsan (1980): Tinel, Romică, Mihăiță și Marinel, fratele lui Tinel

Cea mai veche fotografie a lui Andrei Bîrsan (1980): Tinel, Romică, Mihăiță și Marinel, fratele lui Tinel Foto: Albumul „Anii ’80”

Matricea Românească: Fotografiile anilor ’80 sunt în alb și negru, iar tinerii de astăzi au impresia că depresia era starea dominantă a perioadei. Care erau, la acea vreme, petele de culoare?

Andrei Bîrsan: Noi, tinerii, eram petele de culoare. Eram ocrotiți de către părinți – chiar dacă ei se zbăteau zilnic pentru traiul normal, noi nu știam ce sunt lipsurile. Acum, cumperi o dată dintr-un mall cât nu găseai într-o lună din anii ’80.

Matricea Românească: Care este fotografia din acea vreme de care ești azi cel mai mândru?

Andrei Bîrsan: Nu am o fotografie favorită din anii ’80, îmi plac toate în ansamblu, ca o poveste.

La Şcoala Gimnazială numărul 88 din București

La Şcoala Gimnazială numărul 88 din București

Matricea Românească: Cum erau priviți fotografii în comunism? Îți era ușor să imortalizezi tot ce îți atrăgea atenția? Exista o reținere să fotografiezi, din cauza cenzurii?

Andrei Bîrsan: La școală, la liceu și la facultate nu am avut nicio problemă să fotografiez colegii sau profesorii. În schimb, în oraș mi-au confiscat aparatul de două ori, la Casa Poporului și în zona Sfânta Vineri.

Matricea Românească: Ce îți propui să le transmiți tinerilor prin fotografia ta?

Andrei Bîrsan: Că acele vremuri chiar au existat, că am avut o viață normală pentru un tânăr, dar aceste vremuri nu trebuie să se mai întoarcă. Așa că: tinerilor, mergeți la vot ca «ciuma roșie» să nu se mai întoarcă!

La Târgul Internațional București

La Târgul Internațional București

Matricea Românească: Ce dezvăluie întreaga ta muncă, de fapt?

Andrei Bîrsan: Este o semidocumentare a unei societăți bolnave, dar cu muguri de speranță, și așa a fost.

Matricea Românească: Vorbește-mi, te rog, despre imaginile realizate la sesiunea de muncă voluntară obligatorie. Pe cine vedem acolo și cum era atmosfera?

Andrei Bîrsan: La muncă voluntară – obligatorie, de cele mai multe ori – ne distram, mai plantam un copac, mai sortam un cartof… Totul, într-o atmosferă de voie bună. Acum, se face mare tam-tam când se merge la plantat copaci sau la curățat o anumită zonă, vezi http://abujie.ro/team-building-in-comunism/.

Matricea Românească: Cum se vede România de astăzi, prin obiectivul aparatului de fotografiat?

Andrei Bîrsan: Mult mai colorată, mai normală. Dar să știi că și azi sunt mulți «tovarăși» care te opresc să faci fotografii.

Duminica se repara mașina

Duminica se repara mașina

Muncă în Bucureştiul comunist

Muncă în Bucureştiul comunist

La cules

La cules

Andrei Bîrsan – „Anii ’80”, album de fotografie, Editura Muzeului Municipal Bucureşti, 296 pagini