Regizoarea Victoria Baltag poartă un nume care o reprezintă. Să fie victorioasă a stat în ADN-ul ei de mică. Mereu a luptat cu înțelepciune pentru un loc al său în societate, deși, fără să se plângă, categoric nu i-a fost ușor. Escapada sa academică nu doar că este frumoasă, dar este și de lungă durată. Încă nu s-a oprit din studiat, doctorandă fiind în film la Queens University Belfast după cele două facultăți absolvite la București, studii finalizate în 2011 în regie și film/TV la Universitatea din Birmingham, acolo unde distincția de „Merit” i-a fost înmânată.
Victoria este primul regizor independent la început de drum care realizează filme de conținut. Este și primul regizor care a realizat un lungmetraj despre fenomenul de la Pitești, film în care a fost ultima apariție a maestrului Ion Caramitru. 11 ani sunt dedicați filmului, unul manifest, despre o parte din istoria României, unde s-au pus în valoare locații autentice. Sunt patruzeci și patru la număr: case memoriale, muzee, locuințe vechi, străzi și locuri reale. Cele peste 200 de scene s-ar fi filmat în mod normal în cel puțin 24 de luni, dar tânăra regizoare, în accepțiunea sa, a dat de un sistem care nu sprijină cultura, educația și arta. S-a confruntat cu multă lipsă financiară, dar a primit la schimb mult suport moral fără de care nu și-ar mai fi materializat dorința cea mai arzătoare. Să o cunoaștem!
Victoria Baltag, un nume pe care îl cunoaștem după filmul pe care l-ai regizat Experimentul-Pitești. Cum este regizoarea Victoria? Ce o definește?
Sunt un munte de energie, iubire și proactivitate. Îmi privesc proiectele cu luare-aminte și acționez curat, onest, uman, suficient de mult cât să ajung la nivelul pe care mi l-am propus. Sunt un om ambițios, un baltag cu mâner și tăiș de fier. Mă definesc valori precum adevărul, dreptatea, dăruire necondiționată, grijă față de aproape. Cred în educație la nivel primordial și consider că doar prin cunoaștere și învățare pe tot parcursul vieții ne putem dezvolta sănătos, frumos, într-un mod care să aducă fericire nouă și celor din jur. Educația ne înțelepțește. Pentru mine, viața este importantă dacă știi să o folosești pentru a construi, pentru a lăsa ceva concret și folositor în urmă. Cred în oameni puternici, sinceri și puși pe a face fapte mari. Ei vor dobândi succesul pe pământ. Am învățat că reușita în viață vine abia în momentul în care știi să dăruiești mai mult decât primești, când știi ceea ce vrei cu adevărat, când ești curat și onest, când ai curajul să iei decizii, să riști și să faci lucruri care contează în realul sens al cuvântului. Pun încredere în tot ceea ce fac și mai ales, lucrez cu persoane care au valori comune cu mine, care împart aceleași crezuri. Sunt o norocoasă: am în jur oameni frumoși, personalități distincte de la care am învățat și învăț mereu. Cred în libertate la nivel ancestral, o libertate în gândire bazată pe aprofundare, cunoaștere, experiență și expertiză. Cred în oameni. Totul este cu și despre oameni pe acest pământ.
Cum și când a pornit ideea filmului?
Am crescut într-o societate unde mi se spunea că a fost bine în comunism. Am trecut prin școală (de la gimnaziu la liceu și apoi două facultăți și două mastere și de atunci tot studiez) și m-am întrebat mereu de ce învățământul din România evită să vorbească despre comunism. În 2009 am primit o bursă guvernamentală și am plecat să fac un master în marea Britanie, la Universitatea din Birmingham și în vacanțe reveneam în România. Fiecare vacanță era încă un pas înainte pentru a învață ceva nou și iată că în 2011 am aplicat la Universitatea de Vară organizată de Institutul de Cercetare a Crimelor Comunismului și Exilului Românesc. Era un curs de vară internațional unde puteau aplica tineri din întreaga lume. Am aplicat împreună cu un prieten. Eu am avut norocul să fiu acceptată. Am petrecut astfel 7 zile de conștientizare că tot ceea ce îmi spusese mie‚ ’’societatea’’ erau minciuni manipulative sau afirmații interpretative. Eu voiam să știu adevărul.
Am cunoscut acolo, la Universitatea de Vară, intelectuali care au trecut prin ororile comunismului. M-am întrebat de ce oamenii cu educație sau bunăstare materială au trebuit să fie închiși, torturați sau omorâți…de ce tocmai ei, căci ei erau elita societății românești. În cazul de la Pitești, majoritatea studenților erau emeriți, foarte mulți aveau deja mai mult brevete de inventica, proveneau din familii care au servit România trup și suflet. Ce sistem este acela care în loc să mulțumească acestor oameni, îi linșează? Mai mult decât atât, de ce s-au dat poziții de conducere oamenilor cu educație precară și fără experiență, iar cei care erau înainte pe acele poziții au fost puși sub gratii? Am acumulat în acele șapte zile o mie de motive ca să fac acest film necesar. Eu sunt un om de cuvânt, când spun ceva, împlinesc. Mi-a luat 11 ani, dar am reușit!
De ce fel de resurse ai avut nevoie, Victoria, pentru realizarea filmului? Cine ți-a venit în sprijin?
În prima instanță, eu am avut nevoie de resursă informațională și am beneficiat, mulțumesc lui Dumnezeu. Dincolo de materialele de arhivă, cărți publicate și o documentare minuțioasă, am avut șansă să cunosc pe cei care au avut curaj să vorbească despre trecut. În prezent, dețin câteva zeci de interviuri cu cei care au suferit în timpurile perioadei comuniste și am aflat de la ei cum a fost și cât de dureros a fost. Dacă ascundem sau ștergem cu buretele această pată a istoriei din România, poate veți crede că am scăpat. Din contră, un trecut neștiut sau uitat, se va repeta. Dacă nu învățăm lecția trecutului, viitorul va veni și ne va lovi mult mai puternic. S-au făcut cercetări: există o repetitivitate a atrocităților în istorie. Filmul meu și al celor peste 800 de oameni care au contribuit la realizarea lui stă piedestal înaintea unei asemenea nenorociri.
Cum spuneam, am avut nevoie de oameni, de resursă umană. Este dificil să faci un film de unul singur. Am găsit persoane deosebite care mi-au fost alături din secundă numărul unu, de când am început acest proiect. Lor le datorez mii de mulțumiri fiindcă în momentul când nu mai puteam, ei erau mereu acolo că să mă ridice și să îmi spună că mai pot. Unii dintre ei nu mai sunt astăzi în viață, dar privesc rezultatele de acolo de Sus și probabil zâmbesc.
Le mulțumesc și celor care ne-au pus piedici, și celor care mi-au spus că‚ ’’ne facem țara de rușine’’, sau că‚ ’’dacă erau la conducere, nu m-ar fi ajutat’’, fiindcă vedeți, acești oameni m-au ajutat pe mine să merg mai departe, să le arăt că rușine este să eviți să îți asumi, să ascunzi, să minți și să ștergi cu buretele. Să ne uităm la cazul Germaniei. Noi când vom recunoaște că am și greșit?
Am avut nevoie de resursă financiară. Faptul că eram un artist la început de drum și că mă aruncasem într-un proiect titanic a fost nebunie curată. Naivitate. Speranța că cineva va veni în ajutor. Și așa am tot sperat. Și ne-a luat 11 ani că să terminăm. Voi scrie o carte despre modul cum am realizat eu acest film de lung-metraj, un film de conținut, un film testament care trebuia să fie realizat poate cu mult înainte. Dar că să realizezi un film istoric, ai nevoie de câteva milioane de euro. Este vorba despre o echipă de sute de oameni care lucrează. Eu am avut peste 800 de persoane în acești 11 ani, la Hollywood, o echipă de film conține peste 10 000 de angajați care lucrează pentru realizarea lui. Dincolo de resursă umană este nevoie de locații, decoruri, costume, echipament, cazări, mâncare, transport, promovare. Este nevoie de un plan minuțios, calculat aproape matematic.
A durat 11 ani fiindcă am dus lipsa de finanțare. Eu, în naivitatea mea, crezusem că pot face un lungmetraj istoric de o asemenea anvergură cu cele câteva zeci de mii de euro pe care le aveam pentru a-mi cumpără o garsonieră. Surpriză: banii respectivi s-au dus în primele luni de dezvoltare, abia apucasem să achit costurile de casting, conferințe de presă, căutare de locații, scriere de scenariu. Cu ultimii bani o plătisem pe Alexandra Axinte că să ‚’închege’ un scenariu după ideea și detaliile pe care i le dădusem. De la acel moment rămăsesem fără o lețcaie și am sperat că va veni cineva în ajutor. În cei 11 ani au fost mulți oameni care au sprijinit, fie cu servicii, fie cu donații, fie cu sfaturi. Nu voi uita. Inconveniența a fost însă că era întotdeauna mult prea puțin cât să pot să isprăvesc proiectul. Am mers înainte. Cu toate forțele înainte. Am rămas cu actorii și echipa neplătiți și încă multe datorii din urmă producției. Am reușit să facem filmul. Avem rezultatul și vom fi răsplătiți la nivelul pe care îl merităm.
Am promis că îmi voi plăti actorii și echipa. Voi face acest lucru. Cine și cu ce drept poate să îmi dea mie sfaturi acum ce să fac și cum, cine poate îndrăzni a compara acest proiect când este singurul de acest tip în țară și la nivel internațional? Cine poate risca să își dea cu părerea acum, când noi am muncit 11 ani fără să primim nimic, deocamdată, și ei și-au primit salariile lunare în toți acești ani?
Aș vrea să mulțumesc pentru sprijinul moral pe care mi l-au oferit mamele colegilor mei de proiect, câteva doamne impecabile care m-au tot încurajat și care au urmărit ascensiunea proiectului cu încredere, iubire și admirație. Le mulțumesc actorilor mei și echipei, celor care au stat lângă mine în toți acești ani, celor care au crezut în acest film, în necesitatea și indispensabilitatea lui. Am reușit, dragilor! Contribuția voastră este de neprețuit! Înțelepciunea și dăruirea voastră vă va urca pe cele mai înalte piedestaluri! Sunt mândră de actorii și echipa mea!
Cât au durat filmările și în ce locații s-au desfășurat?
Am filmat în locații autentice. Sunt patruzeci și patru la număr: case memoriale, muzee, locuințe vechi, străzi și locuri reale. Cele peste 200 de scene s-ar fi filmat în mod normal în cel puțîn 24 de luni. Normal ar fi fost să avem câte 2, 3 scene pe zi, cu pauză de câteva zile la final de săptămână. Noi filmăm câte 17 ore pe zi, în fiecare zi, mă tot întreb cum am rezistat. Am rezistat însă și în 5 săptămâni am terminat de filmat. Felicitări nouă!
Voi povești în carte despre film cum anume am reușit această performanță care l-a uimit și pe Caramitru.
11 ani dedicați în cinstea filmului istoric, ultimul film în care a jucat maestrul Ion Cramitru. Pe ce considerente s-a creat legătura cu dumnealui?
Ion Caramitru a fost unul dintre actorii pe care îi aveam în minte pentru rol. Am mers cu scenariul la Teatrul Național din București și l-am lăsat doamnei secretare. Așa a început colaborarea noastră, printr-o secretară care și-a iubit directorul și care i-a oferit informații curate în ceea ce privește oamenii care au bătut la ușa Dumnealui. O raritate. O admir și îi mulțumesc. Nu voi uita.
Dacă ar fi acum lângă ține, ce i-ai transmite?
I-aș cere iertare fiindcă că nu am terminat mai repede acest lungmetraj. Mă sună să mă întrebe când e gata filmul. Îl aștepta. O să trăiesc toată viața cu această remușcare.
Cui i-ai mai mulțumi?
Românilor care m-au ajutat, oamenilor din lumea întreagă, prietenilor adevărați și celor care cred în mine. Sunt mulți. Mii. Zeci de mii poate.
Ai întâlnit un sistem care investește în cultură și educație sau acesta a fost și impedimentul cel mai mare întâmpinat de către ține?
Sistem care investește în educație în România? Unde? Când? Eu fac educație, cultură și artă prin ceea ce fac și mi-a luat 11 ani să duc la capăt un lungmetraj despre istoria noastră. Am aplicat la aproape toate instituțiile statului și mereu mi-au refuzat proiectele. Am făcut contestații și nici măcar nu mi-au răspuns.
Care este dorința cea mai mare legată de film? Unde vrei să ajungi cu el?
Vreau să ajungă în lumea întreagă. Cred în educație că singura comoară adevărată capabilă să ne ajute să ne dezvoltăm, să ne îmbunătățim și să creștem. Am realizat acest film pentru a oferi educație, informare și divertisment (este un film de ficțiune documentat din evenimente adevărate regăsite în arhivele istoriei comunismului), pentru a cunoaște trecutul, pentru a învăța din el și pentru a nu permite niciodată să se mai întâmple asemenea atrocități. Mai mult decât atât, Edmund Burke spunea că „Singurul lucru necesar pentru că răul să triumfe este că oamenii buni să nu facă nimic”, așadar, eu cred că oamenii buni trebuie să acționeze împotriva triumfului răului și asta am făcut noi prin acest proiect.
Acesta este primul și singurul film despre fenomenul reeducării, un film-document care tratează o poveste adevărată bazată și pe mărturiile familiilor celor care au murit sub torturi fizice și psihice între 1949-1952. Este un film de interes internațional pentru că dezvăluie un adevăr despre fenomenul de reeducare care s-a întâmplat în toate țările de sub URSS și se întâmplă și astăzi, .din păcate. De aceea, proiectul a căpătat interes internațional încă din stadiul de dezvoltare. Asociații din întreaga lume, cinematografe, entități academice m-au invitat în anii anteriori să vorbească despre film (Indiana University din SUA, Regina University din Canada, Pittsburgh University din SUA, Laemmle Theatres din Beverly Hills, UCL și Centrul Cultural Român din Marea Britanie, Asociația Româno-Americană din New York, asociații culturale din Chicago, New York, Calgary, Toronto, Alberta, Barcelona, Zaragosa, Budapesta, Kaunas, Agueda, Las Vegas, Winnipeg, Alberta, Denver, Sofia și multe altele). Este un film testament, o voce a celor care au fost torturați în vremea comunismului și a celor care nu și-au găsit încă dreptatea și este un film care tratează un subiect ținut ascuns de zeci de ani, un film făcut pentru a dezvălui o istorie din care întreaga societate trebuie să învețe. Este un film manifest care vine cu informații despre comunism, educație, libertate de gândire, dincolo de divertisment. Este un film de ”responsabilitate morală” menit să stea împotriva uitării.
Cu ce te mândrești, Victoria?
Mă mândresc sincer cu oamenii deosebiți din jurul meu, cu cei care m-au format. Mă mândresc sincer cu ai mei colegi care s-au avântat cu încredere în proiectele mele din toți acești ani. Le mulțumesc. Nu voi uita!