Mihai, un băiețel de cinci ani cu ochii care sclipesc de încântare și genunchii prăfuiți, se dădea pe tobogan cu o energie nesfârșită. Așa este la 5 ani, energia ta e nesfârșită! De fiecare dată când ajungea jos, chicotea încântat și urca grăbit scările pentru o nouă tură. Vâjjjjjjjjj! În jurul lui, alți copii alergau, râdeau și își chemau părinții să privească. ,,Uite, mami, uite!” Mama lui Mihai, Ana, urmărea zâmbind cum băiatul ei se bucura de fiecare moment.
„Mihai, mai avem zece minute, apoi trebuie să plecăm acasă!”, îl anunțase ea cu blândețe cu ceva timp în urmă. El o privise fugitiv, cu o expresie aceea: ,,am înțeles”, dar minutele trecuseră, și acum, când i-a spus din nou că e timpul să plece, Mihai nici măcar nu s-a mai opri să o privească. „Încă o dată, mami! Doar încă o dată!”, strigă el, fără să încetinească.
Ana oftă ușor. Îi era greu să-l întrerupă, văzând cât de fericit era. Dar era târziu, iar cina trebuia pregătită. În plus, se apropiau orele de culcare, iar Mihai avea nevoie de rutină….. Se apropie de el, încercând să-i atragă atenția. „Mihai, mami, știu că îți place mult aici, dar e timpul să mergem acasă.”
„Nu vreau!” răspunse băiatul, făcând o grimasă.
Ana se aplecă și încercă să îi explice cu răbdare, dar Mihai deja își îndreptase atenția spre o băltoacă de lângă țâșnitoare, în care își dorea să sară. Mama își simți răbdarea încercată, dar mai mult decât atât, începu să se frământe. „Cum să-l abordez, cum să-l fac să înțeleagă fără să plângă sau să se supere? De ce e atât de greu pentru el să plece din parc?”, își spunea Ana în sinea ei, încercând să găsească o soluție.
Trecerea de la o activitate la alta
Iată un moment delicat pentru copii! Oprirea jocului pentru a merge la masă, plecarea din parc sau încheierea unei activități preferate pentru a începe alta poate să îi frustreze, să îi facă să devină rezistenți sau chiar să izbucnească în plâns. Această dificultate nu vine dintr-o simplă dorință de a se opune, ci dintr-un amestec de emoții intense, lipsa unui simț al timpului bine dezvoltat și implicarea profundă pe care o au în prezent. Pentru un copil, a renunța la ceva care îi aduce bucurie înseamnă a se separa, fie și temporar, de o sursă de confort și siguranță. Ei nu înțeleg încă ideea că „mai târziu” este o promisiune concretă. Tot ce știu este că ceea ce îi face fericiți acum trebuie să se oprească, iar asta poate părea definitiv și copleșitor. E tare greu să te desparți de ceea ce îți place!
Momentul prezent
Copiii trăiesc cu intensitate momentul prezent, iar asta îi face să fie complet absorbiți de ceea ce fac. Când cineva le cere să schimbe direcția, pare o întrerupere brutală a ceea ce trăiesc acum. Mai mult decât atât, creierul lor încă învață să proceseze emoții complicate și să le gestioneze, așa că nu este surprinzător că aceste tranziții pot declanșa reacții puternice. Și noi, ca adulți, simțim uneori un disconfort atunci când trebuie să lăsăm ceva familiar sau plăcut, dar avem capacitatea de a raționa și de a vedea imaginea de ansamblu. Pentru copii, această abilitate se construiește treptat, cu sprijin și înțelegere.
Pentru a-i ajuta să facă față mai bine acestor momente, este esențial să le validăm emoțiile. Când li se cere să se oprească, să le spunem „…știu că îți este greu să pleci acum. Îți place foarte mult să te joci aici, nu-i așa?” îi poate face să se simtă înțeleși și mai puțin singuri în această provocare. E important să rămânem calmi și fermi atunci când le spunem ce urmează. Tonul nostru trebuie să transmită siguranță și hotărâre, nu autoritate sau iritare. De exemplu, putem spune simplu: „…e timpul să mergem acasă acum. Știu că este greu să te oprești, dar mâine te vei putea juca din nou.”
Copiii au nevoie de timp pentru a procesa schimbările. Oferindu-le un avertisment – „Mai avem cinci minute de joacă, iar apoi mergem să mâncăm” – îi ajutăm să se pregătească mental pentru ce urmează. Dacă adăugăm un reper concret, cum ar fi „Mai ai două ture cu bicicleta, apoi plecăm”, tranziția devine mai ușor de înțeles. Este la fel de important să le explicăm că separarea nu este definitivă. Uneori, doar să le spunem „te vei putea juca din nou cu jucăria mâine” sau „parcul va fi aici și data viitoare” le oferă o ancoră emoțională, un fel de promisiune liniștitoare.
Ce urmează?
În loc să ne concentrăm pe ceea ce trebuie să se termine, putem îndrepta atenția copilului spre ceea ce urmează. Putem spune: „după ce ajungem acasă, citim povestea ta preferată” sau „când terminăm cina, te poți juca cu puzzle-ul tău.” Această redirecționare ajută copilul să accepte mai ușor schimbarea, deoarece se simte atras spre ceva ce îi face plăcere.
Un exemplu simplu poate ilustra cât de mult contează răbdarea și empatia. Dacă un copil nu vrea să plece din parc, îi poți spune: „Știu că îți este greu să pleci. Te distrezi foarte bine aici, nu-i așa? Mai ai timp pentru două ture de cățărare, iar apoi mergem. Panoul de cocoțat va fi aici și data viitoare.” În loc să se simtă grăbit sau forțat, copilul simte că îi sunt respectate sentimentele și că i se oferă spațiu pentru a se pregăti de plecare.
Tranzițiile sunt dificile, dar cu răbdare, empatie și o abordare calmă, le putem face mai ușor de gestionat. Înțelegerea emoțiilor copiilor, oferirea de explicații clare și crearea unui sentiment de predictibilitate îi ajută să navigheze prin aceste momente cu mai multă încredere. Și, mai presus de toate, îi ajutăm să învețe că separarea de o activitate plăcută nu este o pierdere, ci doar o pauză temporară care poate face loc unor alte momente frumoase.
Ana și Mihai pășesc spre casă discutând planurile serii. Și ce zi grozavă de joacă va fi mâine!