Universitatea din București își are începuturile într-o perioadă de mari transformări naționale. Înființată oficial la 4 iulie 1864 de Alexandru Ioan Cuza, prin Decretul de organizare a învățământului superior, Universitatea a fost gândită ca o instituție-cheie pentru modernizarea statului român.

De la Academia Domnească la Universitatea modernă

Substratul istoric al Universității din București este mult mai vechi decât actul său oficial de înființare. Originile sale se întorc în 1694, când domnitorul Constantin Brâncoveanu a înființat Academia Domnească de la București, o școală superioară care funcționa în clădirile Mănăstirii Sfântul Sava. Limba de predare era greaca veche, iar filosofia se studia după cursurile celebrului gânditor Teophilos Korydalleus.

În secolul al XVIII-lea, sub domnia lui Alexandru Ipsilanti (1774-1782), Academia Sf. Sava a trecut printr-o importantă reformă – programa a fost modernizată, adăugându-se cursuri de franceză și italiană, alături de limba latină. Tot atunci au fost construite noi locații pentru Academie, accentuându-se rolul său de centru de cultură în zona balcanică. În timp însă, pe măsură ce spiritul național românesc a început să se dezvolte, a apărut dorința unui învățământ în limba română. Astfel, în 1818, în locul Academiei Domnești s-a deschis Școala de la Sfântul Sava, condusă de Gheorghe Lazăr, un moment crucial pentru formarea învățământului superior în limba română.

Reforma școlară inițiată de Petrache Poenaru în 1832 a întărit Școala de la Sfântul Sava, introducând cursuri superioare juridice și științifice. În 1850, are loc o nouă reformă, dezvoltându-se secțiunile superioare, în 1854 sărbătorindu-se prima promoție de juriști.

Un an mai târziu, în 1855, Carol Davila fondează Școala Națională de Medicină și Farmacie, iar în 1859 este înființată Facultatea de Drept, urmată de Facultatea de Științe și Facultatea de Litere în 1863. Construcția Palatului Universității din Piața Universității a început în 1857, sub conducerea arhitectului Alexandru Orăscu, după modelele occidentale ale vremii, proiectându-se un spațiu care să devină simbolul învățământului românesc modern.

Universitatea din București a fost înființată oficial la 4 iulie 1864, prin Decretul nr. 765 al domnitorului Alexandru Ioan Cuza. Ea a reunit într-un singur corp Facultățile de Drept, Științe și Litere, consolidând moștenirea începută la Academia Domnească. Încă de la început, Universitatea a fost gândită ca un pilon esențial pentru dezvoltarea culturală, științifică și administrativă a noului stat român. Aceasta se reclamă ca moștenitoarea directă a tradiției educaționale inaugurate la 1694, simbolizând legătura dintre trecut și viitor.

Pe măsură ce România se dezvolta, și Universitatea din București s-a extins. În 1884 a fost înființată Facultatea de Medicină, care mai târziu va deveni parte a Universității de Medicină și Farmacie „Carol Davilla”. În 1906, pentru a marca 40 de ani de existență, universitatea a inaugurat un nou sediu central, în clădirea de pe Bulevardul Regina Elisabeta, devenită ulterior un simbol al vieții academice bucureștene. În perioada interbelică, instituție se diversifică și profesionalizează tot mai mult, apărând noi catedre, laboratoare și biblioteci de prestigiu. Astfel, universitatea devenea treptat un adevărat laborator de idei și inovații, care alimenta cu resurse umane și intelectualitate toate domeniile vieții publice.

De-a lungul timpului, Universitatea din București nu a fost doar un spațiu de învățământ, ci și un actor activ în istoria țării. În Războiul de Independență, 1877-1878, mulți studenți și profesori s-au înrolat voluntari pentru a lupta pentru independență țării. La momentul Marii Uniri de la 1918, ideile de unitate națională au fost promovate intens în rândurile universitare, mulți absolvenți devenind lideri politici ai României Mari. În anii ’50-’60, Universitatea a fost un focar de opoziție intelectuală față de îndoctrinarea ideologică comunistă. Celebrul „Manifest al lui Paul Goma” din 1977, care cerea respectarea drepturilor omului, a pornit tot din mediul universitar bucureștean.

În timpul cutremurului din 1977, clădirea principală a Universității a fost grav avariată, fiind ulterior restaurată.

În perioada Revoluției din 1989, Universitatea din București a fost, din nou, în centrul evenimentelor. Studenții și profesorii au fost printre primii care au ieșit în stradă pentru libertate și democrație. Ulterior, în 1990, fenomenul cunoscut drept Golaniada a avut loc în Piața Universității, când tinerii, majoritatea studenți ai Universității, au protestat pașnic pentru o reformă reală a societății postcomuniste.

Numeroase personalități au absolvit Universitatea din București, precum Nicolae Iorga, mare istoric și fost prim-ministru, Mircea Eliade, scriitor și istoric al religiilor, Emil Cioran, filosof și eseist de renume mondial, Henri Coandă, inginer și inventator, Tudor Vianu, critic literar și estetician, Ana Blandiana, poetă și luptătoare pentru libertatea de exprimare, sau Andrei Pleșu, filosof și fost ministru al culturii.

Astăzi, Universitatea din București are peste 19 facultăți, peste 30.000 de studenți, pentru 2.000 de cadre didactice, centre de cercetare la nivel european și colaborări cu peste 300 de universități din lumea întreagă. Este una dintre instituțiile românești cotate constant în topuri internaționale, datorită programelor sale academice riguroase și a proiectelor de cercetare inovatoare. Universitatea participă activ la programe precum Erasmus+, Horizon Europe și rețele universitare prestigioase, precum CIVIC – A European Civic University. Pe holurile Universității, numeroase echipe internaționale de film au filmat, inclusiv pentru producții istorice. Biblioteca Facultății de Litere adăpostește manuscrise rare și cărți vechi de sute de ani. În plus, Universitatea deține observatoare astronomice, grădini botanice și centre culturale, pe care publicul larg le poate accesa.

Prin istoria sa de 160 de ani, Universitatea din București demonstrează cum o instituție poate rămâne fidelă valorilor fondatoare – educație, știință și libertatea de gândire, și, în același timp, se poate adapta la exigențele unei lumi globalizate.

Sursă foto: unibuc.ro, ratb.ro,  AGEPRES, euronews.ro

Am fost informată cu privire la faptul că invitatul special al unui eveniment cultural din Timișoara este un doctor, iar undeva, în colțul gândurilor, mi-am format – în mod eronat, evident – imaginea unui personaj sobru și rezervat. Poate și ușor obez. Nu mică mi-a fost mirarea când, alături de amfitrionul evenimentului, scriitorul și jurnalistul Robert Șerban, s-a așezat un domn extrem de prietenos și cu o vădită bunăvoință împregnată adânc în genele sale. Convingerile mi-au fost întărite când am constatat că pe tricoul acestui invitat se putea citi „Anaesthesia rocks”, după modelul logo-ului formației Metallica.

Medicul anestezist Dorel Săndesc a fost invitat să vorbească la lansarea cărții lui Robert Șerban, „Vorbesc în gând, cu voce tare”. Semnele de întrebare în legătură cu această ciudată alăturare mi-au fost brusc dizolvate, atunci când publicului i s-a dezvăluit faptul că medicul este un cititor înfocat de literatură, în special de poezie. Dorel Săndesc este profesor universitar la Facultatea de Medicină din cadrul Universității de Vest din Timișoara și șeful Clinicii Anestezie Terapie Intensivă din cadrul Spitalului Județean de Urgență din același oraș.

Cartea cred că face parte din instrumentele de resuscitare, de reanimare

„Cartea cred că face parte din instrumentele de resuscitare, de reanimare. În ceea ce privește cititul de poezie, trebuie să recunosc că aceasta este una dintre dependențele mele cunoscute. Nu le recunosc pe toate, dar pe aceasta o recunosc. În ritmul acesta nebun, seara, când vin «rupt» de pe «front», nu mai am timp să citesc decât poezie sau bucăți din Biblie. Pentru că eu trăiesc pe «front». Specialitatea e Terapie Intensivă, reanimare. Ce înseamnă asta: cele mai grave cazuri din spital, indiferent de etiologia lor – neurologice, toxicologie, traumatologice – vin la noi. Sunt cei între viață și moarte. La propriu, noi ne luptăm cu moartea”, a spus anestezistul, în deschiderea evenimentului.

Medicul Dorel Săndesc, vorbind despre cartea lui Robert Șerban, la librăria „La Două Bufnițe” din Timișoara

Dat fiind că aveam siguranța că nu voi întâlni prea curând un astfel de om valoros, la finalul evenimentului am purtat o discuție memorabilă cu medicul Dorel Săndesc. L-am abordat pe profesor pentru a-l întreba mai multe despre cum i-a influențat lectura viața și cum îl ajută poezia să rămână un om senin și cu un umor de calitate, în condițiile în care își petrece aproape întreaga zi printre cei aflați în suferință. Însă, din capul locului, medicul a sublinat că, pentru a simți cu adevărat poezia, omul trebuie să aibă o sensibilitate aparte.

Poţi să trăieşti foarte bine fără poezie, dar eşti incomplet

„Eu le-am zis multor prieteni faptul că ei nu simt, nu trăiesc poezia, și asta îi face, vrând-nevrând, infirmi. Le lipsește acel «organ». Nu este un organ vital, fără îndoială, nu. Pot să trăiască foarte bine și fără el, dar sunt incompleți.”

Este arhicunoscut faptul că medicii au foarte puțin timp liber și, dacă mergem în urmă pe firul evoluției lor profesionale, știm și că studenții la Medicină își dedică întreaga zi studiului de profil. În aceste condiții, cum a dobândit Dorel Săndesc dragostea pentru literatură? Povestea își are sorgintea cu mult timp în urmă, pe când el era „un sălbăticuț din Munții Orăștiei, trăind acolo, între dealuri nesfârșite și între păduri nesfârșite. Știam cuiburile de veverițe, umblam după ele, toată ziua”.

„Și totuși, acolo, minunea a fost ca cineva să-mi inoculeze plăcerea de citi, încă de la vârsta școlară. O dată, a fost prietenul meu mai mare, poetul Petru Romoșan, care îmi dirija lecturile, el fiind antemergător cu câțiva ani. Apoi, a fost doctorul, tocmai doctorul de țară, la care trebuia să merg periodic – întâi săptămânal, apoi lunar -, pentru că aveam roșu în gât și trebuia să îmi facă Moldamin. Mergeam câțiva kilometri. El a început să-mi ghideze lecturile. Avea o bibliotecă uriașă și știu că, după primele experiențe, care erau dureroase și pe care încercam să le evit… eu nu-mi mai aduc aminte nicio durere, pentru că-mi umplea traista de cărți și, când veneam luna viitoare, erau citite toate.

Eu nu-mi mai aduc aminte nicio durere, pentru că doctorul îmi umplea traista de cărți și, când veneam luna viitoare, erau citite toate

Nu-mi mai aduc aminte durerea – decât mirosul bibliotecii și, ușor, mirosul de dispensar. Dar apoi, brusc, treceam, în cealaltă zonă, a mirosului de bibliotecă, unde deșertam traista – noi vorbeam puțin de fiecare dată, nu mult – și mi-o umplea cu alte cărți pe care le «devoram». Omul acela m-a marcat. Am fost, practic, între două surse, între două modele. Bineînțeles, tot citind, începusem să scriu și eu. Prietenul meu Petru Romoșan devenise poet, avea publicații în Tribuna când era în clasa a VII-a. Apoi a mers la Filologie la Cluj. Când venea, scriam și eu și îmi spunea: «Tu vei fi, de fapt, poetul!»”

Prezentul ne demonstrează că Dorel Săndesc a ales să urmeze exemplul celuilalt model în viață, al „doctorului de la sat”, dar a mers înainte, pe drumul carierei profesionale fără să-și lase în urmă prima iubire, lectura.

„Eram pornit pe calea asta, dar brusc am avut un refuz al mimetismului. Mi s-a părut că eu sunt mimetic pentru el, Petru Romoșan, și am refuzat. Apoi, m-am trezit că am dat la Medicină. Nu mi-am dat seama de ce, și toată lumea m-a întrebat asta. Eu eram bun și la fizică, și la matematică, dar mai târziu mi-am dat seama, încercând să răspund: între cele două modele, fugind de poet, m-am dus spre celălalt, spre doctor. Cei doi mi-au influențat viața foarte mult, sunt co-autori la tot ceea ce sunt. La partea bună. Când am mers la liceu, la Orăștie, mi se părea că toți băieții de la oraș sunt extraordinar de deștepți, când erau, de fapt, mai șmecheri. Au descoperit în acesta de faţă, cel care stătea cumva, izolat, că citise mult mai mult decât ei. Lectura m-a ajutat toată viața, bineînțeles.”

Profesorul vrea să aducă istoria artei în Facultatea de Medicină

La rândul său, medicul își dorește să reprezinte mai mult decât un profesor bine instruit pentru studenții săi, ci şi un om care le oferă și cunoștințe esențiale sufletului. Astfel se face că și-a propus să depună toate eforturile necesare pentru a le asigura studenților la Medicină șansa de a participa la cursuri de istoria artei.

„Acești tineri sunt foarte inteligenți, sunt foarte pragmatici, au un soi de civilizație funcțională indiscutabilă. Sunt mai orientați decât noi, dar le lipsește acest tip de cultură profundă, intrinsecă. Eu simt acest handicap.

Acești tineri sunt foarte inteligenți, foarte pragmatici, sunt mai orientați decât noi, dar le lipsește acest tip de cultură profundă, intrinsecă

Zilele acestea suntem într-un soi de negocieri cu Universitatea de Vest, care are facultăți umaniste. Dânșii de acolo au cursuri de istorie a culturii artei, și vreau să fac – și vom face – pentru studenții la Medicină module care pot fi adaptate foarte frumos: «durerea în pictură» sau «moartea».

E necesar acest lucru. Eu îmi amintesc de când eram student, că erau vremurile acelea, în comunism, când nu aveai altă ofertă, comercialul era extrem de redus și singura sursă de distracție era literatura. Acum s-a mai pierdut. Eu simt necesitatea – poate chiar și datoria – să încerc asta cu ei. Eu nu cred că nu se va lipi de nimeni. Blazarea asta… nu sunt de acord cu ea”, a încheiat medicul, pentru Matricea Românească.

Deși s-a născut într-un oraș aflat la peste 6000 de kilometri depărtare de București, a ales să calce pe urmele tatălui său și să studieze la o facultate din România. Benita Kabelya Mokha are numai 20 de ani, provine dintr-un oraș din Congo, și a pășit pe pământ românesc în 2015, cu un scop bine definit: să învețe aici cum să devină un medic strălucit.

Surprinzător, discuția noastră cu Benita a avut loc în limba română, iar acest lucru a fost posibil datorită dârzeniei de care a dat dovadă tânăra. Timp de un an, ea a participat zilnic la cursurile de limba română de la Departamentul de Limbi Moderne și Comunicare în Afaceri, din cadrul Academiei de Studii Economice din București. Zi de zi, fata a depus eforturi să învețe corect o limbă ale cărei norme sunt „eludate” de către mulți români.

Tânăra a alocat un an din viața sa exclusiv studiului limbii române, de care spune că s-a îndrăgostit, cu toate că încă o consideră extrem de dificilă. Dar îi plac provocările – de aceea, a insistat ca discuția cu Matricea Românească să se desfășoare în limba română. Pasiunea pentru limba ţării adoptive s-a lăsat descoperită cu ușurință, întrucât am constatat că Benita deține un bagaj destul de bogat de cuvinte, iar exprimarea sa este la fel de liberă precum cea a unui nativ. Micile «poticniri» inerente au fost însoțite de chicoteli discrete.

Benita Kabelya Mokha, entuziasmată atunci când povestește despre experiența sa în București Foto: Mihai Vladu

Abia în toamna aceasta, tânăra originară din Lubumbashi – al doilea oraș ca mărime din Congo – își va începe călătoria spre atingerea visului de a fi medic, întrucât a fost admisă la facultate. Este de prisos să mai spunem că entuziasmul său pe această temă a ieșit la iveală.

„Tatăl meu a studiat aici, a fost student la Politehnică. El mi-a spus să vin tot în București, pentru că i-a plăcut foarte mult România. După studii, el s-a întors în Congo – a petrecut numai șase ani în București. Dar și mie îmi place România, mai ales pentru că nu mă așteptam să mă integrez atât de bine. Aici sunt oameni foarte drăguți. De asemenea, sunt și băieți foarte drăguți (râde)”.

București, speranța a mii de tineri studenți

Pentru moment, Benita s-a plimbat numai prin București, însă africanca este foarte încântată de oraşul care va deveni Capitala studenției sale și casa ei pentru cel puțin încă șase ani. Aici a descoperit că îi plac clădirile vechi, îi plac oamenii și îi place și forfota care ademenește orice tânăr cu tolba plină de aspirații.

Îmi place mămăliga foarte mult. Seamănă cu un fel de mâncare de la noi, din Congo, care se numește «buchari»

„Mâncarea românească este deosebită. Îmi place mămăliga foarte mult. Seamănă cu un fel de mâncare de la noi, care se numește «buchari»”, ne-a explicat tânăra, în timp ce mâinile sale încercau să redea forma deja faimoasei mămăligi.

Întrebată dacă la finalul studiilor va alege să profeseze în România, proaspăta studentă ne-a răspuns cu o pauză de câteva secunde bune.

Benita este nerăbdătoare să înceapă cursurile Facultății de Medicină

„O să petrec aici cam 10 ani de școală. Nu cred că o să mă stabilesc în România. Acum mă gândesc ca la finalul studiilor să mă întorc în Congo, dar dacă voi găsi o slujbă foarte bună, o să rămân în România”.

Personalitatea Benitei relevă o tânără conștiincioasă, în al cărei viitor se întrevede o carieră frumoasă. Deși ne dorim medici buni și dedicați în România, nu putem să nu îi înțelegem decizia de a se instrui foarte bine într-un loc promițător, ca apoi să-și pună cunoștințele în slujba compatrioților săi.

Este, până la urmă, şi acesta un cadou deloc neglijabil oferit de către România lumii.