Ca în orice poveste frumoasă de iubire, Chişinăul te surprinde tocmai pentru că n-ai aşteptări de la el. Înainte de a-i trece hotarele, vorba unui cântăreţ-cameleon cu multe vise aclamat aici, anticipezi un oraş comunist, gri şi din betoane monumentale, pentru ca stereotipurile culturale să-ţi fie demontate înainte să te poţi dumiri. Da, Chişinăul e un fost oraş comunist, gri pentru că iarna nu-i permite să fie altfel, iar coloşii arhitecturali sunt o marcă a capitalei Moldovei, la fel ca bomboanele Bucuria. Însă Chişinăul anului 2017, rupt între trecut şi viitor, îşi lămureşte prezentul cu vivacitate şi eleganţă.
Bulevardele-i largi, aerisite, pe care lumea grăbeşte încet într-o dovadă suplimentară de latinitate, îl fac o Barcelona a Estului. Chişinăul are, în multe privinţe, un urbanism superior Bucureştiului, chiar dacă problemele sunt aceleaşi în ambele cetăţi de scaun: trotuarele sunt în reparaţii de la facerea lumii, politicienii promit fără acoperire, clădirile vechi sunt renovate în mai mulţi ani decât au fost construite, mastodonţii imobiliari apar peste noapte şi-n cele mai nepotrivite locuri.
Şi totuşi, Chişinăul e un oraş greu de pus în cuvinte, care dă întâietate imaginaţiei. Nu degeaba aici sunt sărbătoriţi, pe o frumoasă alee din Parcul Central, marii poeţi români, de la Arghezi la Alexei Mateevici. Chişinău e un oraş al poeziei, cu abisurile ei de melancolie şi cu exaltările ei de speranţă, un oraş care pare clădit pe idealuri.
Plimbându-te pe Bulevardul Ştefan cel Mare şi Sfânt, fost Lenin, într-o zi mohorâtă de februarie, nu poţi decât să-ţi închipui cum arată, primăvara, teii înfloriţi ai Chişinăului.
Plimbându-te pe Bulevardul Ştefan cel Mare şi Sfânt, fost Lenin, într-o zi mohorâtă de februarie, nu poţi decât să-ţi închipui cum arată, primăvara, teii înfloriţi ai Chişinăului
“E un oraş al contrastelor”, mi-a mărturisit o localnică. “Aici oamenii săraci au maşini de lux, şi toţi încercăm să supravieţuim, undeva la linia de plutire. Chişinăul are părţi frumoase, locuri minunate, dar din cauza proastei gestiuni uneori arată foarte rău”.
Dacă vă sună cunoscut, e pentru că, separaţi de graniţe mai mult sau mai puţin imaginare, trăim aceleaşi probleme. Iar asta, poate mai mult decât sângele comun, ne face fraţi. Parcul Central de aici e un Cişmigiu asanat, forfota pieţei mari, colorat Babilon al mercantilismului, e comparabilă cu a Oborului nostru.
Sigur că Londra, Paris sau Bali sunt mai atrăgătoare decât Chişinăul, însă asta nu le face mai relevante pentru o existenţă. Poate că, înainte să ne grăbim să ne facem rezervare către cele mai exotice destinaţii ale lumii, în încercarea de a ne lărgi orizonturile şi a ne “redescoperi” şi “reinventa” muşcând cu nesaţ din culturile străine şi imaginându-ne diferiţi (pentru că ce-i al nostru, nu-i aşa, ne repugnă), ar trebui să începem cu locurile de care suntem legaţi ombilical. Un gând: poate cunoaşterea României începe, de fapt, la Chişinău.
Există oraşe în care te rătăceşti, şi oraşe în care te regăseşti. Chişinău, capitala moldavă cu suflet românesc, va face mereu parte din a doua categorie. Şi, pe veci, din matricea românească.
Mai jos, un fotoreportaj “semnat” Marius Donici. Cuvinte: Teodor Burnar
[vox id=”12768″]
Teodor Burnar