Eminescu mort la 39 de ani. Veronica, urmându-l curând, la aceeaşi vârstă. Vasile Cârlova, deschizătorul de drumuri, “furat” dintre noi la 22 de ani. Nicolae Labiş, trecut la cele veşnice la 21 de ani. Şt. O. Iosif, decedat în plinătatea forţei creatoare, la doar 37 de ani. Ilarie Voronca, răpus de depresie la numai 43 de ani. Nichita Stănescu, încheindu-şi «răfuiala» cu viaţa la 50 de ani. George Topîrceanu, cu doar un an mai norocos, nemaiprinzând “toamna gri” pe care a cântat-o în baladele lui: 51 de ani. De ce mor aşa de tineri poeţii români?
Un specific al existenţei în cultura românească e că poeţii ne mor tineri. Să privim partea plină a paharului: avem o poezie pe care, precum o floare, Dumnezeu o culege în culmea parfumului său. Desigur, e un specific cu oglindiri în cultura mai mare, universală: Rimbaud s-a stins la 37 de ani, Sylvia Plath la 30, Lord Byron la trei decenii şi jumătate de viaţă, Alfred de Musset la 46 de ani. Aparent, nimic special până acum: se moare, vorba lui Mazilu, şi la Paris cum se moare la Bucureşti sau la Iaşi. “Costul muzei”, cum l-a numit cineva, e ridicat peste tot. Apoi, de murit se moare oriunde – ce-i drept, nu din aceleaşi cauze. Poetul român moare din cauze naturale, şi ce naturalitate mai mare decât obârşia lui?
Iată deci, o primă cauză a decesului prematur al poeţilor noştri, vechi şi noi: România, această tunică a lui Nessus care, în cutele hainei sale călduroase ca nici o alta, în laptele ei hrănitor ca nici un altul, ascunde veninul ce îţi scurtează viaţa pe care tot ea ţi-a dat-o. Se trăieşte şi se moare de la a fi român. Iar Poetul, primul născut al Patriei sale, e concomitent primul destinat la succesiune, dar şi primul condamnat la a fi înlăturat de patosul existenţei mioritice. Acela dăruit dintre români care îmbrăţişează poezia îmbrăţişează viaţa, semnându-şi tot atunci condamnarea la moarte şi – în cazul fericit – “condamnarea” la nemurire. Cât de ironic că poezia românească încă trăieşte şi respiră viaţă prin poeţii săi care au murit tineri!
Cât de ironic că poezia românească încă trăieşte şi respiră viaţă prin poeţii săi care au murit tineri!
Mai moare poetul român pentru că fişa «postului» presupune, implicit, auto-distrugere creatoare. Un studiu ce va fi inclus autori decedaţi din Europa estică arată că poeţii mor, în medie, mai devreme decât romancierii, dramaturgii şi alţi scriitori de ficţiune sau de non-ficţiune. O viaţă personală dezordonată, în care energia se canalizează pe creaţie, şi nu pe delicii casnice, e «adjuvantă»: se cunosc puţine cazuri de poeţi români cu o viaţă de familie fericită. Tudor Arghezi e o excepţie notabilă, Ion Minulescu asemenea. Cei mai mulţi au dus o existenţă încrucişată cu haosul şi cu ghinionul personal: Eminescu e cazul cel mai reprezentativ. Să-i “mulţumim” lui Eminescu că n-a avut copii, căci poezia nu face casă bună cu fericirea? Nefericirea individului e, cel mai adesea, condiţia prolificităţii creatorului.
Poetul român – specie pe cale de dispariţie în 2018 – e logodit cu stresul, el aleargă azi ca şi acum 150 de ani după o măruntă colaborare lucrativă, umilindu-se adesea între edituri şi redacţii sceptice la a-l publica, aşteptând umil o “însărcinare” intelectuală menită să-l pună în valoare. Nu veţi mai întâlni, ca-n Belle Époque-ul românesc, poeţi la Capşa, cât la Argentin, în tavernele murdare ale Centrului Vechi bucureştean. Poetul român nu mai e personaj de protipendadă, cum va fi fost un Macedonski, el îşi face veacul în cercul strâmt al intelectualilor semi-pauperi şi adesea filistini din învăţământul pre-universitar şi universitar, sau – când are “succes” – dobândeşte câte o colaborare cu vreun milionar oportunist, dornic să-şi asocieze cu poezia meschinăria şi parvenitismul ocupaţiilor sale.
Se cunosc puţine cazuri de poeţi români cu o viaţă de familie fericită
Poetul român moare tânăr şi pentru că raţiunea lui de-a fi n-a rezistat niciodată istoriei, chiar când “aedul” a părut să aibă utilitate. El e copilul nedorit al societăţii, exilatul care a dobândit succesul doar în afara alor lui, pentru ca apoi să fie idolatrizat tocmai în societăţile care l-au sacrificat ceremonial, cum, bunăoară, explică Frazer cazul regilor crescuţi special pentru a fi, la momentul oportun, ucişi. Ignoraţi sau blamaţi în timpul existenţei lor cel mai adesea scurte şi mizere, poeţii români – precum toţi artiştii – ajung să fie, post-mortem, trofee de vânătoare şi icoane ale laudei de sine în colecţiile miliardarilor care, în timpul vieţii, i-au ţinut la uşă precum bogatul nemilostiv pe Lazăr.
Nu se va construi o societate românească mai bună doar cu informaticieni, precum, pe vremuri, nu s-a construit nici o societate multilateral dezvoltată doar cu ingineri. România îşi va regăsi idealismul când îşi va recunoaşte poeţii – şi le va prelungi viaţa. Parafrazând o celebră zicală românească, deşi statistica ar sugera altfel: nu mor poeţii când vor corporat(r)iştii.
De-oi urma să scriu în versuri, teamă mi-e ca nu cumva
Oamenii din ziua de-astăzi să mă-nceap-a lăuda.
Dacă port cu usurinţă şi cu zâmbet a lor ură,
Laudele lor desigur m-ar mâhni peste măsură.(Mihai Eminescu – Scrisoarea a II-a)