Redirecționează 3,5% din impozitul pe venit
Tag

ilustratoare

Daniela Olaru este o „altfel” povestitoare de cărți. Nu scrie, nu dă viață unei întâmplări prin cuvinte așezate pe foaie, ci prin desene frumos ilustrate, migălos creionate. Poartă multă dragoste față de artă, iar prin pasiunea pe care o  valorizează după ce a început inițial să studieze pianul redă emoție odată cu creațiile sale.

Este tânără, visătoare, se lasă purtată de imagini frumoase. După ce  a studiat o vreme un instrument muzical, s-a îndreptat către grafică, iar perfecționarea s-a întâmplat și dincolo de granițele țării noastre. Acolo a descoperit un sistem educațional complet diferit față de cel din România unde profesorii îi învăța pe studenți chiar cum să își facă o carieră pe această specializare. Mai mult chiar de la Daniela Olaru în rândurile de mai jos!

 

 

Ce este un ilustrator de cărți și ce face el?

Un ilustrator de cărți este, în esență, un povestitor vizual. Prin desenele sale, acesta aduce la viață cuvintele unui autor, transformându-le în imagini care îmbogățesc experiența cititorului. Rolul lui nu este doar să completeze textul, ci să adauge un strat de emoție și interpretare care să capteze atenția și să rămână în memoria cititorilor.

 

Cu ce se deosebește Daniela Olaru față de ceilalți ilustratori?

Cred că ceea ce mă face diferită este felul în care abordez fiecare poveste în stilul care îmi este specific. Îmi place să creez ilustrații care sunt mai mult decât simple imagini frumoase – vreau ca privitorul să simtă că face parte din poveste, să fie atras să exploreze detaliile și să contribuie la dezvoltarea narativului. Pun un accent mare pe culoare și compoziție, care pentru mine sunt ingrediente esențiale într-o ilustrație, dar nu sunt niciodată scopul în sine.

Fiecare proiect pentru mine este o oportunitate de a găsi un echilibru între mesajul pe care vreau să-l transmit și modul în care aleg să-l exprim vizual. Stilul meu se mai schimbă pe măsură ce învăț mereu și experimentez.

 

Cum sună frumoasa poveste a escapadei dvs. academice?

Povestea mea a început la Liceul de Artă „Ștefan Luchian”, unde am început cu pianul, dar am realizat repede că îmi doresc mai mult să lucrez în domeniul artei vizuale. Așa că m-am orientat către grafică și am continuat la Universitatea de Arte Vizuale și Design „George Enescu”, unde am făcut licența și masterul în grafică publicitară.

Un moment important a fost programul Erasmus, care m-a dus la Manchester unde am studiat un semestru Illustration with Animation. Acolo am descoperit un sistem educațional complet diferit față de cel din România. Am rămas impresionată de faptul că ilustrația este considerată un job în sine, un domeniu luat foarte în serios, iar discuțiile cu profesorii nu se axau doar pe tehnici, ci și pe cum să îți construiești o carieră ca ilustrator. A fost o experiență care m-a ajutat să înțeleg că ilustrația nu este doar un hobby, ci o muncă foarte serioasă ce necesită timp, dedicare și profesionalism. Am învățat că trebuie să fie tratată ca atare și remunerată corespunzător. La întoarcere în România, am realizat că încă mai avem mult de lucru pentru a înțelege și aprecia acest aspect, însă cred că suntem pe drumul cel bun față de acum câțiva ani.

 

Dacă nu ar fi fost ilustrator Daniela, ce ar fi făcut în viață?

Dacă nu aș fi fost ilustrator, probabil că aș fi continuat pe drumul muzicii și aș fi urmat mai departe studiile de pian. Muzica a fost o pasiune constantă, dar, în același timp, și scrisul mi-a fost mereu aproape – am câteva drafturi de povești ascunse prin sertare care așteaptă să fie scoase la lumină. Pe de altă parte, am fost mereu preocupată de protecția mediului, iar dacă nu aș fi ajuns ilustrator, nu m-ar fi mirat să fiu implicată în activismul ecologic sau să urmez o carieră în domeniul veterinar, pentru a contribui cumva la bunăstarea animalelor. Mi-a plăcut întotdeauna să fiu aproape de natură și să înțeleg cum pot ajuta.

 

De la cine ați moștenit talentul?

Nu am crezut niciodată în ideea de „talent” ca fiind un factor decisiv. Mai degrabă cred că există o înclinație naturală spre anumite domenii, dar dacă nu investești timp și muncă, acea înclinație nu se poate transforma într-o abilitate reală. Totuși, am avut un unchi de-al mamei care a fost pictor și aceasta a fost profesia lui pe tot parcursul vieții. Nu știu dacă „gena artistică” se transmite, dar cu siguranță mi-a lăsat o apreciere profundă pentru artă.

 

 

Îmi imaginez că dragostea dvs. pentru ilustrație trebuie să aibă rădăcini în propria copilărie. Totuși când și cum anume desenul a devenit mai mult decât un simplu joc, mai mult decât o pasiune, respectiv o profesie?

Da, am desenat pe toate caietele și prin colțurile cărților. În special, îmi amintesc că în cartea cu povești de Frații Grimm, unde erau ilustrații alb-negru, îmi plăcea să desenez peste acele imagini sau să le completez cu propria mea viziune, imaginându-mi ce ar mai fi trebuit să facă personajele sau ce ar fi trebuit să fie în plus. Ilustrația a devenit profesie pentru mine în timpul masterului, când am început să caut mici joburi freelance, chiar dacă erau destul de slab plătite. După terminarea studiilor, am început să trimit portofoliul meu la edituri și, atunci, am obținut primul meu proiect de carte, la Editura Humanitas.

 

A fost o alunecare pe negândite spre profesie sau…?

Nu a fost pe negândite, ci a fost o alegere conștientă. Am vrut să fac asta, mai ales că vedeam deja pe piață ilustratori români care reușeau să își construiască o carieră în acest domeniu. Acest lucru m-a încurajat să îmi doresc și eu să fac același lucru și să mă implic activ în ilustrarea de cărți.

 

Ce anume presupune documentarea pentru un proiect de carte în vederea ilustrării? Este o documentare făcută doar cu ajutorul „Domnului Google” sau, uneori, implică deplasare pe teren, vizite în arhive, discuții îndelungi cu autorul ori editorul?

Fiind o profesie de acest tip, lucrul se desfășoară adesea în regim „in-house”, acolo unde se realizează ilustrațiile. Deși procesul s-a digitalizat semnificativ, acest lucru ajută mult la eficiență, iar referințele pot fi găsite online, inclusiv prin Google. Da, caut adesea imagini pe internet, iar fotografiile pe care le fac eu însămi sunt o sursă importantă de inspirație și documentare. În plus, am o bibliotecă de cărți ilustrate de alți ilustratori pe care le consult des și cărți de specialitate, care îmi oferă o bază solidă de informare. Deși nu am avut încă nevoie să merg pe teren pentru proiectele mele, cred că ar fi interesant să dezvolt și astfel de proiecte, în care documentarea să implice deplasări. Desigur, procesul de documentare presupune și discuții extinse cu autorii și editorii, iar în funcție de proiect, aceste întâlniri pot fi față în față, atunci când simți că este necesară o mai multă conexiune umană.

 

Mi se pare că mulți au impresia că a fi ilustrator este o ocupație boemă, deosebit de plăcută. Povestiți-ne un pic despre părțile mai puțin plăcute și mai puțin știute ale ocupației dvs., despre dificultățile implicate de ilustrarea unei cărți.

În realitate, profesia de ilustrator nu este deloc boemă, deși poate părea astfel din exterior. Ilustrația trebuie să îndeplinească scopuri clare – un brief, cerințe precise și să ajungă la publicul dorit. Sunt multe aspecte administrative de care trebuie să te ocupi – negocierea și semnarea contractelor, facturi, discuții cu clienții, stabilirea unei remunerații corecte pentru munca depusă și, desigur, respectarea deadline-urilor.

Pe lângă acestea, sunt și cerințele multiple care vin din partea diferitelor părți implicate în proiect. Uneori, creativitatea se poate termina și atunci ai nevoie de o pauză, o gură de aer, de o mică deconectare, poate chiar de alte activități care nu țin de desen. E foarte important să îți acorzi acest timp pentru a-ți recăpăta energia creativă. Și, bineînțeles, există și partea de promovare: ca ilustrator, ești și antreprenor, iar rețelele de socializare te ajută să ajungi la oameni, să fii prezent și să îți faci cunoscută munca, să atragi noi proiecte. Așadar, în spatele ilustrațiilor se află multă muncă și organizare.

 

 

Tehnologia schimbă multe în jurul nostru. Bibliotecile se digitalizează. Telefoanele mobile mai au puțin până vor ajunge să ne îndeplinească orice dorință… În ce fel a schimbat această evoluție rapidă a tehnologiei și domeniul dvs., respectiv ocupația de ilustrator, asociată încă, în mintea unora, cu pensula, cu șevaletul, cu Van Gogh?

De mult timp nu se mai lucrează doar în stil tradițional, cu pensula pe hârtie. Tehnologia a schimbat mult felul în care abordăm ilustrația, iar acum avem la dispoziție tablete grafice și software-uri care ne ajută să lucrăm în format digital. Eu personal lucrez și în stil tradițional, dar și digital, și îmi place să îmbin cele două metode. Tehnologia, în special, ne economisește timp, iar un instrument simplu precum butonul de „undo” îți permite să revii asupra unui pas făcut, lucru imposibil în ilustrarea tradițională, unde totul depinde de precizie și de deciziile luate pe loc.

În ceea ce privește AI-ul, cred că este un instrument interesant, un tool care poate fi folosit pentru a sprijini procesul creativ. Nu-mi dau seama cum va evolua în timp și cum va schimba pe termen lung domeniul ilustrației, dar este clar că are un potențial enorm în diversele sale aplicații. Totuși, nu ar trebui să ne fie frică de el. AI-ul este doar un instrument, iar un artist adevărat poate să-și păstreze autenticitatea și originalitatea chiar și în fața unor tehnologii avansate. Desenul uman are o valoare aparte, o semnificație personală pe care tehnologia nu o poate reproduce. În ciuda rapidității și eficienței AI-ului, procesul de creație, de introspecție și de alegere a detaliilor care dau viață unui desen, rămâne exclusiv uman și reprezintă ceea ce face arta cu adevărat specială.

 

Pentru dvs., ca ilustrator de carte, ce primează: gusturile publicului, propria viziune asupra proiectului, așteptările editorului?

Pentru mine, viziunea asupra proiectului este esențială, dar aceasta se construiește și în colaborare cu editorul, ținând cont de așteptările și cerințele lor. În ceea ce privește gusturile publicului, cred că o editură trebuie să diversifice planul editorial pentru a forma o educație estetică. Este important să avem apariții mai îndrăznețe, mai originale, atât din punct de vedere al formei, cât și al designului. De exemplu, cartea ca obiect – cu o copertă inovativă, hârtie special aleasă și un stil grafic distinct – poate crea o experiență mai profundă pentru cititor. Un stil grafic autentic și neconvențional adaugă valoare și impact, iar acest tip de diversitate poate ajuta publicul să aprecieze și să înțeleagă diferitele fațete ale ilustrației. La final, îmi doresc ca ilustrația să provoace privitorul, să-l invite să completeze povestea și să o perceapă într-un mod unic, contribuind astfel la dezvoltarea unei conexiuni mai adânci între el și carte.

 

Produsul finit care iese din pensulele sau creioanele unui ilustrator este inspirație și cât anume este transpirație?

Este un mix între inspirație și muncă, iar pe măsură ce înveți și te acomodezi cu procesul, ajungi să îți simplifici anumite etape. Inițial, poate părea complicat, însă pe măsură ce îți înțelegi mai bine stilul și abordările, lucrurile se fluidizează. Munca devine internalizată, iar procesul de creație capătă o oarecare ușurință. Este ca un drum pe care îl parcurgi și înveți să îți eficientizezi pașii – nu mai sunt atâtea incertitudini, iar dezvoltarea ideii devine mai naturală. Totuși, chiar și atunci când ajungi la un nivel de confort, trebuie să ții mereu cont de provocările proiectului și să rămâi atent la detalii pentru a menține acel echilibru între inspirație și execuție.

 

 

Când era mică, Anca Cernea visa să devină balerină, să poarte tutuuri, un simbol al grației, să facă piruete amețitoare, să impresioneze prin eleganță și să primească aplauze la scenă deschisă. Planurile și activitățile din prezent nu coincid cu cele din vremea copilăriei, însă tot în zona artei s-a dus ca scenografă de teatru și film, actriță, ilustratoare de cărți. O mai găsim și printre copii, în mijlocul lor, la fel de creativă.

Se simte întregită odată cu responsabilitățile pe care le îndeplinește în cele trei domenii. Crede cu tărie că se îmbină armonios teatrul și pedagogia, ambele afirmând că te împing la multă interacțiune socială.  Desenul este o ocupație izolată, dar pe care o face cu relaxare, cu detașare de cotidian, când e doar cu ea prezentă, fără să simtă vreo presiune. „Nu cred că aș putea să le fac pe unele fără celelalte”, exclamă artista Anca.

N-a fost să fie o balerină, dar a rămas o îndrăgostită de frumos, de unde își ia și inspirația. Se învârte în jurul creativității și tot ce iese de pe mâna ei este de admirat. Să o cunoaștem!

 

 

Anca, la ce proiecte lucrezi în prezent?

Lucrez cu soțul meu, regizorul Marcel Top, la niște traduceri pentru un viitor spectacol de teatru. Nu-ți spun încă numele, e surpriză.

Însă te invit la un spectacol pentru care am făcut scenografia la începutul acestui an: “Paracliserul” de Marin Sorescu. Este un one man show Claudiu Bleonț, un spectacol despre credință (îndoială, revoltă, acceptare, căință). E un spectacol ca un balsam pentru sufletul omului.

 

Tu ești cunoscută ca actriță pentru că asta te recomandă și diplomele, dar ești și ilustratoare de cărți, designer de costume de teatru, scenografă. În ce domeniu activezi cel mai mult și-ți lași amprenta cu succes?

În ultimul timp m-am preocupat foarte mult de pedagogie. Simt că acolo e cel mai mult nevoie de implicarea mea. Îi cunosc bine pe copii, le înțeleg dorințele și nevoile, mă pricep să le întrețin entuziasmul. Și ei îmi răspund cu afecțiune înzecită. Când ne întâlnim, se strâng în jurul meu și mi se pare că am “o crinolină” formată din copii: îmi povestesc toți deodată ce s-a mai întâmplat extraordinar, îmi arată cum i-a zgâriat pisica, ce jucării au primit de ziua lor, îmi fac inele din ceară colorată și coliere din sfoară. Asemenea dovezi de iubire și asemenea răsfăț mă obligă să dau totul, în schimb.

Pentru mine e important să știu că le pot oferi o felie de copilărie fericită și că educația pe care le-o transmit îi responsabilizează și îi pregătește pentru lumea de azi și de mâine.

 

Totuși, unde este spațiul în care te simți cea mai autentică și nu te îndepărtezi de eul tău?

Se pare că sunt nomadă: mă simt bine în mișcare. Nu mă îndepărtez de eul meu cu niciunul din proiectele de care mă ocup. De fiecare dată când trec de la teatru sau pedagogie la desen, parcă îmi iau o vacanță și mă regenerez. Cred că sunt trei domenii creative care se echilibrează foarte bine: teatrul și pedagogia te obligă la multă interacțiune socială, iar desenul este o ocupație solitară. Nu cred că aș putea să le fac pe unele fără celelalte.

 

 

Ultima oară când am vorbit ai zis că pregătești o serie de cărți de basme ilustrate. Ce-mi poți dezvălui acum despre ele?

Editura Cetatea Romei, care a scos primul volum de basme maramureșene, “Bătrânul împărat și păsările dragostei”, culese de antropologul Pamfil Bilțiu, ține mult la metodele tradiționale de promovare: în școli, în mijlocul copiilor. Pandemia a frânat procesul de distribuire a primului volum. Din acest motiv, abia în primăvara următoare vom începe lucrul la următoarele volume.

Am ilustrat în schimb două basme ucrainene. Îți trimit o imagine din basmul Ivasyk Telesyk, în care o lebădă albă salvează un tânăr încolțit de balauri.

Am organizat și un concurs de ilustrație pentru copii, pe baza basmului ucrainean “Mănușa”. Este o poveste frumoasă despre ospitalitate: în mănușa albă pe care a pierdut-o un băiețel în zăpadă își găsesc adăpost 7 animale: o cârtiță, un iepure, un arici, o bufniță, un bursuc, o vulpe și un urs brun. Când apare șoricelul, gâdilă cu mustățile lui nasul ursului, ursul strănută, animalele se împrăștie, iar băiețelul își recuperează mănușa, și scapă astfel de pedeapsa pe care i-o pregătise bunica lui. Acesta a fost cea mai la îndemână modalitate de a-i face pe copiii români să înțeleagă situația copiilor refugiați. Am ales să le vorbim celor mici despre basmele Ucrainei, nu direct despre ororile războiului.

 

Ce înseamnă pentru tine să ilustrezi basme?

Libertate. Recuperarea copilăriei. Am ilustrat până acum doar basme populare, majoritatea preluate direct de la țărani. Fiecare povestitor dă mai departe basmele așa cum și le amintește și cum le-a priceput, le trece prin filtrul fanteziei, al experienței de viață și al înțelepciunii proprii. De aceea, și eu mă simt liberă să le redau în imagini așa cum le înțeleg, să le trec prin filtrul meu. Colaborarea cu editura este una pe care și-ar dori-o orice artist: îmi lasă libertate și îmi oferă încredere totală, doar se minunează de rezultate, niciodată nu aduce obiecții.

 

De când pictezi, Anca? Este pictura forma de artă în care simți că te detașezi de situațiile cotidiene?

Pictez din grădiniță. Da, pictura îmi e de mare ajutor. Mă echilibrează și fizic și spiritual. Este o formă de meditație: îmi curăță gândurile, îmi relaxează corpul, îmi reglează respirația. Asta atunci când desenez ceea ce îmi doresc eu, în ritmul pe care îl aleg eu. Când apar constrângerile impuse din exterior, există riscul să nu mai funcționeze vraja.

 

Care a fost prima persoană care a remarcat înclinațiile tale?

Îmi amintesc că tatăl meu s-a minunat odată de forma unui nor pe care l-am desenat. E una din primele mele amintiri. Un nor poate avea orice formă. Prin urmare, cred că tata a vrut doar să mă încurajeze. Însă eu am dedus că am talent la desen și nimeni nu mi-a mai scos vreodată din cap această convingere.

 

Te simți creativă mereu?

Am mereu chef de joacă. Și cred că la mine creativitatea este în strânsă legătură cu joaca. Nu mă iau prea în serios atunci când creez. Sunt și foarte deschisă. Mă încântă și mă inspiră creativitatea celor din jurul meu. Deci nu-mi amintesc să fi avut blocaje creative, mereu găsesc portițe deschise.

 

Dar despre „Fir de ROZmarin”, proiectul tău personal, ce-mi poți spune?

Am lansat de curând, împreună cu prietena mea, Gabriela Athanasovici, site-ul https://rozmarin-concept.com/, unde lucrările mele apar printate pe accesorii de mătase: eșarfe și brățări de mătase naturală, măști de somn, batiste, perne decorative. Toate produsele sunt lucrate manual, din materiale naturale, în mici ateliere locale.

Imaginile create de mine pentru accesoriile ROZMARIN CONCEPT fac referire la basmele românești și universale, la credințele strămoșești, dar și la evenimentele importante din viața fiecărui om contemporan.

 

 

De ce ai ales denumirea ROZMARIN CONCEPT?

ROZMARINUL este planta aducerii aminte. Ofelia îi dăruiește lui Hamlet un mănunchi de rozmarin atunci când îi cere să nu o uite. (Planta chiar are proprietăți terapeutice, nu doar simbolice.) Am vrut să creez accesorii care adună în ele amintiri, care creează o punte între trecut și viitor. Mulți oameni aleg aceste obiecte prețioase pentru a le oferi drept cadou, pentru că sunt cadouri memorabile, pentru că valoarea de simbol a produselor lor depășește valoarea lor materială.

 

Toți avem modele care ne inspiră și luăm ce  e mai bun de la ei. Sunt oameni care te-au inspirat pe tot parcursul carierei tale?

Foarte mulți. Orice om din jurul meu este o inspirație. În general apreciez oamenii  în momentele lor de inocență, entuziasm și generozitate. Toți avem astfel de momente. Cel mai mult mă inspiră tinerii. Însă nu pot să spun că îi iau drept modele. Mă regăsesc în bucuria lor și îmi place să îi am în preajmă. Modelul după care vreau să evoluez îl iau dinăuntrul meu. Poate amintirea mamei mele mă inspiră, dar e tot înăuntrul meu.

 

Apropo de carieră, cum ți-ai defini traseul profesional?

Destul de imprevizibil. Îmi plac schimbările și îmi place să schimb din când în când traseul cu 180 de grade. Însă nu brusc, pentru că vreau să fac temeinic ceea ce fac.

 

Coincid visurile și aspirațiile tale când erai mică cu ce faci în prezent?

Am ales ce mi se potrivea. Mă amuză faptul că majoritatea fetițelor din “crinolina” mea își doresc să devină actrițe sau desenatoare. Eu când eram mică doream să devin balerină.

 

Cum jonglezi cu atribuțiile de mamă și cu cele de femeie de carieră?

Jonglez cum mă pricep mai bine. Nimic nu-mi iese ca la carte. Norocul meu este că băiatul meu, Nichita, are umor. Și foarte multă empatie, nu mă judecă. Acum e deja adolescent și în multe privințe se descurcă de unul singur.

 

 

Și dacă tot am pomenit de faptul că ești mamă, ce ai vrea să învețe copilul tău de la tine, poate, din greșelile tale?

Personalitatea lui Nichita e foarte diferită de a mea. Va învăța din propriile lui greșeli. Sunt liniștită pentru că e un om foarte cald și generos și își atrage prieteni care sunt la fel ca el. Știu că fundația este solidă. De restul se va ocupa viața.

Provocările pentru generația lui sunt cu totul diferite față de provocările generației noastre. Sper să aibă puterea și inspirația de a alege ce e mai bun pentru el din toate tentațiile și posibilitățile pe care i le pune la picioare lumea contemporană. Aș vrea să învețe să fie echilibrat, cu atenția și grija îndreptate și spre interior și spre exterior. Eu mă străduiam mult să îi mulțumesc pe cei din jurul meu și ignoram nevoile mele. Dar mi-am învățat lecția.

 

Ce ar trebui să mai știm despre Anca Cernea?

Că am două mătuși senzaționale- Rodica, sora tatălui meu și Zamfira, sora mamei mele.

 

Care este lucrul cel mai curajos pe care l-ai făcut în viață?

Cred că atunci când l-am ales pe soțul meu am făcut pasul cel mai curajos. Din doi artiști cu personalități diametral opuse în aceeași familie rezultă o combinație destul de explozivă. Însă dacă m-aș întoarce la momentul acela, probabil aș face aceeași alegere.

 

Lasă-ți un gând, iar peste un deceniu, poate, când vei reveni la materialul cu noi două, să ții cont de el.

Uite, sunt foarte curioasă cum va evolua arta vizuală creată de inteligența artificială și în ce fel se va manifesta creativitatea umană în această colaborare cu AI. Sunt curioasă cum se vor soluționa problemele etice care decurg din ritmul foarte alert în care se mișcă omenirea.

 

 

ilustratoare



 
×

Donează

Împreună putem construi un viitor în care cultura românească este prețuită și transmisă mai departe. Alege să susții Matricea Românească!

Donează