Imperiul Otoman

Cu o istorie îndelungată, braga, o băutură originară din regiunile balcanice, a căpătat de-a lungul timpului o popularitate deosebită în România, devenind parte integrantă a culturii culinare românești. Răcoritoare și cu un conținut scăzut de alcool, braga a fost adaptată de-a lungul timpului, fiind foarte apreciată chiar și în prezent.

Braga își are originile în Antichitate, fiind cunoscută și consumată în diverse forme în regiunile balcanice și Orientul Mijlociu. Inițial, era preparată din cereale fermentate precum orz, mei sau porumb și avea un conținut scăzut de alcool, similar cu cel al berii de casă. În timpul Imperiului Otoman, braga s-a răspândit și a căpătat popularitate în toate teritoriile aflate sub influența acestuia, inclusiv în principatele românești.

În România, braga a fost introdusă în principal de către turcii otomani, care au adus această băutură în timpul stăpânirii lor asupra regiunilor românești. Se spune că braga a fost adusă pentru prima dată în Dobrogea, zonă aflată sub stăpânire otomană pentru o perioadă lungă de timp. De aici, băutura s-a răspândit treptat în toate provinciile românești.

În secolul al XIX-lea și începutul secolului al XX-lea, braga era o băutură foarte populară în orașele românești. Era vândută de bragagii, comercianți ambulanți care ofereau băutura pe străzile orașelor și în piețele publice. Bragagii erau adesea de origine turcă sau tătară și preparau băutura după rețete tradiționale transmise din generație în generație.

Metode tradiționale de preparare

Prepararea brăgii implică fermentarea cerealelor, în special a orzului, meiului și porumbului. Procesul începe cu măcinarea cerealelor, care sunt ulterior amestecate cu apă și lăsate să fermenteze. În timpul fermentării, zaharurile din cereale se transformă în alcool și dioxid de carbon, rezultând o băutură ușor efervescentă și răcoritoare. În funcție de durata fermentării, braga poate avea un conținut variabil de alcool, de la zero până la câteva procente.

În România, fiecare regiune avea propriile sale variante de bragă, adaptate după ingredientele locale și preferințele locuitorilor.

Gustul răcoritor care te invită să socializezi

Braga a jucat un rol important în viața socială și culturală a comunităților românești. Aceasta era consumată în special pe timpul verii, datorită proprietăților sale răcoritoare, și era adesea asociată cu diverse sărbători și festivități. De asemenea, braga era considerată o băutură sănătoasă, fiind bogată în vitamine și minerale, fiind recomandată pentru întărirea sistemului imunitar și îmbunătățirea digestiei.

În trecut, braga era servită în special în cafenele și taverne, unde oamenii se întâlneau pentru a socializa. În plus, bragagii ambulanți promovau băutura pe străzi, strigând pentru a-și atrage clienții. În unele orașe, braga era atât de populară încât existau adevărate competiții între bragagii, fiecare încercând să convingă clienții că are cea mai gustoasă și răcoritoare băutură.

Din Antichitate la târgurile tradiționale moderne

În perioada comunistă, popularitatea brăgii a început să scadă, pe măsură ce băuturile răcoritoare și sucurile carbogazoase au devenit mai accesibile. De asemenea, schimbările în stilul de viață au contribuit la declinul tradițiilor asociate cu consumul de bragă. Cu toate acestea, în ultimele decenii, braga a cunoscut o renaștere, pe fondul unui interes crescut pentru produsele tradiționale și naturale.

Astăzi, braga este din nou apreciată pentru gustul său unic și pentru beneficiile sale pentru sănătate. În multe orașe din România există mici producători care prepară braga după rețete tradiționale și o vând în piețe locale și prin intermediul magazinelor specializate. În plus, braga a devenit un populară în cadrul festivalurilor și târgurilor de produse tradiționale, unde vizitatorii au ocazia să descopere și să aprecieze această băutură.

Sursă foto: Facebook Clubul Țăranului, Facebook Bogdania

S-ar putea crede că un om ale cărui reacții sunt previzibile „aproape matematic” este o prezență comodă. Dar atunci când fermității i se adaugă o personalitate pe măsură, lucrurile devin ceva mai complicate: cu oamenii de convingeri nu se poate ajunge la compromisuri, iar când calitățile lor sunt evidente și nedisimulate, ei provoacă o opoziție instinctivă și colectivă din partea celorlalți.

Un om de forță, un politician de temut

Astfel poate fi rezumată cariera lui Petre P. Carp, prim-ministru de două ori (1900-1901 și 1911-1912) în viața politică a României. Marginalizat adesea, exclus din mai multe formule guvernamentale și totuși folosit pentru talentele sale, el a fost, vreme de 50 de ani, o prezență de forță în politica românească, urmând principiului enunțat de biograful său, Constantin Gane: „Intră cine vrea, rămâne cine poate”.

Petre Carp despre comunism: ”Cârmuirea maselor prin mase este o utopie primejdioasă, care vecinic va duce la o dureroasă dezamăgire”

Oamenii politici ai vremii sale s-au ferit să colaboreze cu el, deși de multe ori acesta a dat dovadă de deschidere, a sprijinit inițiativele altora atunci când s-a convins de folosul lor și a considerat că în politică greșelile trebuie reparate, nu răzbunate. Vina sa era însă patosul cu care își urma obiectivele, care l-a făcut până și pe regele Carol I, un om la fel de rigid, dar cu însușiri diferite, să exclame la sfârșitul celui de-al doilea mandat al său de prim-ministru: „niciodată nu s-a simțit mai puțin rege decât în timpul guvernării lui Carp”.

Profețiile lui Carp: a anticipat că România va exporta forță de muncă

Dar erau juste convingerile pe care Petre Carp le urmărea cu obstinație? În anumite aspecte, cel puțin, s-a dovedit profetic. Modul în care el înțelegea dezvoltarea țării sale, unul organic, era cel mai potrivit, chiar dacă includea o elită conducătoare, în care el credea, prevăzând totodată dezastrul comunismului: „Cei săraci, cei mici și cei slabi, în al căror nume s-a făcut marea revoluție creștinească, stau încă în așteptarea făgăduințelor milenare. Politicește așteptarea lor va fi eternă, căci cârmuirea maselor prin mase este o utopie primejdioasă, care vecinic va duce la o dureroasă dezamăgire; economicește, însă, lucrul stă altfel, și pretindem că datoria societății moderne este de a asigura bunul trai al celor mici; de a părăsi teoria «du laisser faire, laisser aller» și de a apăra pe cei slabi contra celor tari”.

„O țară care este numai agricolă începe prin a exporta cereale și sfârșește prin a exporta oameni” (Petre Carp)

Și în privința creșterii economice a țării prin industrie, considerat a fi fost mai degrabă un țel liberal, vederile acestui conservator au corespuns în totalitate, el susținând consolidarea și protejarea producției interne și anticipând situația în care se găsește România astăzi: „O țară care este numai agricolă începe prin a exporta cereale și sfârșește prin a exporta oameni, ducând inevitabil la sărăcie”.

Principalul pericol: expansionismul rusesc

Pe lângă corectitudinea acestor vederi, Petre Carp mai avea un merit: credea cu tărie în valorile democrației și deplângea adesea slăbiciunea acesteia în țara sa. Astfel, atunci când a aflat, prea târziu, că guvernul său urma să câștige alegerile în urma mașinațiunilor ministrului de Interne, Alexandru Marghiloman, primul ministru, cu nelipsitul său sarcasm, a avut următorul schimb de replici cu un deputat liberal: „Păcătoasă țară! – De ce, coane Petrachi? – Să vezi că am să reușesc în alegeri!”

”Pentru Carp, ideea este sfântă, statornicia o datorie, cuvântul cuvânt” (I.G. Duca)

Și în privința politicii externe a României vederile lui Petre Carp au fost clare și constante: el a considerat că principalul pericol la adresa țării sale era reprezentat de expansionismul rusesc, care privea înspre Constantinopol și Strâmtori și căuta să-și asigure o cale pe uscat către ele, vizând direct teritoriul românesc. Convingerile sale erau îndreptățite de atitudinile Rusiei față de România în decursul celei de-a doua jumătăți a secolului al XIX-lea: încercările de împiedicare ale Unirii Principatelor, anexarea sudului Basarabiei în urma războiului cu Imperiul Otoman dintre anii 1877-1878, când România fusese aliata Imperiului țarist ș.a.

35 de ani de liniște pentru progresul României

Pentru Carp, situația geopolitică a țării sale era limpede: „Prin poziția ei geografică România este dricul unui mare principiu istoric al acțiunii Orientului contra Occidentului și a reacțiunii Occidentului contra Orientului”. În consecință, el a susținut permanent apropierea de puterile din centrul Europei, în special față de Germania, singura care putea contrabalansa influența Rusiei. Intervenția sa, în anul 1883, pe când era ministru plenipotențiar la Berlin, a fost crucială pentru aderarea României la Tripla Alianță, ceea ce i-a adus țării, așa cum constata Petre Carp în ajunul Primului Război Mondial, „35 de ani de liniște” atât de necesari pentru progres. Și ea a fost apreciată cum se cuvine de unul dintre puținii oameni politici suficient de mari pentru a-i recunoaște acestui colos rigid adevărata sa valoare, Ion C. Brătianu, care i-a adresat următoarele cuvinte: „Ai făurit România: numai acum putem zice că ea are viitorul asigurat”.

Și-a trimis trei fii pe front. Unul a murit în luptă

Deși – așa cum singur spunea – Carp „nu era germanofil, ci rusofob”, el a fost singurul care l-a susținut pe regele Carol I la Consiliul de Coroană de la Sinaia (1914), în dorința sa de a intra în război alături de Puterile Centrale, deși aceasta însemna ca România să renunțe la provinciile din cuprinsul Imperiului Austro-Ungar. Motivația sa era întemeiată pe amenințarea reprezentată de o Rusie învingătoare pentru România. Și nu avea de unde să știe care va fi deznodământul războiului, încheiat cu năruirea Imperiului țarist. Carp a spus deschis și fără menajamente ceea ce gândea și doi ani mai târziu, în ajunul intrării României în război, sfidându-i pe toți participanții la Consiliul de Coroană reunit la Cotroceni. S-a supus însă hotărârii majorității și, așa cum promisese, și-a trimis cei trei fii pe front, dintre care unul, Petre, a căzut în luptele din Transilvania. Descumpănit, Petre Carp s-a retras, în liniște, la conacul său de la moșia Țibănești, unde își doarme somnul de veci din anul 1919.

Convingerile sale de neclintit nu i-au permis să întrevadă întreg mersul istoriei, atât de generoasă cu învingătorii, iar aceasta s-a răzbunat trecându-l, pe nedrept, în uitare. Dar personalitatea sa continuă să reclame respectul cuvenit peste timp, așa cum i l-a acordat unul dintre foștii adversari politici, liberalul I.G. Duca: „…dar ce mulțumire sufletească să mai întâlnești printre atâția pentru care credințele sunt etichete de circumstanță și statornicia un lux inutil sau absurd, încăpățânați, naivi, iluzioniști, pentru care, ca pentru Carp, ideea este sfântă, statornicia o datorie, cuvântul cuvânt. Dacă este adevărat că ceea ce ne-a lipsit mai mult au fost caracterele, apoi Carp a fost cel puțin un caracter în cel mai desăvârșit înțeles al cuvântului”.

Voievodul Ioan al III-lea, reținut de istoriografia noastră mai degrabă cu apelativul „cel Cumplit”, iar de cea internațională sub numele de „cel Viteaz”, este unul dintre cele mai neobișnuite personaje care au ocupat tronul Moldovei. Majoritatea cercetătorilor au concluzionat că era fiul lui Ștefan al IV-lea, cunoscut mai bine sub numele de Ștefăniță Vodă, cu o armeancă – fiind astfel strănepotul lui Ștefan al III-lea cel Mare.

Privită la începuturile sale, viața sa nu s-ar deosebi neapărat de cea a altor aventurieri ai tumultuosului secol al XVI-lea, deși ea prezintă în mod cert o coloratură interesantă. Având o prezență impunătoare, înzestrat cu o forță fizică ieșită din comun, inteligent și cultivat, Ioan „Armeanul” a reușit că capteze atenția curților imperiale și princiare pe care le-a vizitat. Nu au fost puține: Moscova, Varșovia, Constantinopol-Istanbul, Viena, – aparent – Bahcisaraiul, curtea hanilor Crimeii, alături de ale căror hoarde a participat la unele campanii militare. Acest periplu, încheiat cândva în preajma vârstei de 40 de ani, nu a reprezentat doar o aventură, viitorul domnitor fiind recunoscut ca poliglot, vorbind fluent polonă, turcă și rusă, alături de armeană, limba sa maternă, și dobândind experiența afacerilor militare și diplomatice ale epocii, fapt recunoscut și de către adversarii săi, precum cronicarul Azarie: „era un om foarte primejdios, rău și cu minte adâncă, elocvent și învățat în cărți”.

Cum și-a făcut averea: comerț cu pietre prețioase

De ce a dorit să fie domn al Moldovei? O parte din răspuns ni-l oferă Grigore Ureche: „era de minte ascuțit, de cuvântu gata și se vădea că-i harnic, nu numai de domnie, ci și altor țări să fie cap mai mare”. Așadar, pentru că lui i se cuvenea mai mult decât altora. Dreptul îl avea prin descendența sa, fiind „os domnesc”. Șansa și-a obținut-o în maniera tradițională a perioadei: făcând negoț cu pietre prețioase, a dobândit o avere însemnată și a cumpărat domnia de la turci. Nu există niciun dubiu că era un om adaptabil la nevoie.

A ajuns în Moldova la începutul anului 1572 și s-a impus ușor în fața fostului domn, Bogdan al IV-lea Lăpușneanu. Fiind conștient de situația țării al cărei domnitor devenise, a făcut uz de toată energia sa pentru a o îmbunătăți. Între măsurile sale cele mai inspirate se numără baterea unei monede de aramă proprii, care îi scutea pe negustorii moldoveni de unele schimburi monetare dezavantajoase; sprijinirea micilor proprietari de pământuri, cărora cancelaria sa le dedică 41% din activitate; întărirea oastei țării, pe care o înzestrează cu una dintre cele mai puternice artilerii ale epocii, numărând 110 piese.

Cum cel Viteaz devine cel Cumplit

Între măsurile sale mai controversate  – și pentru că au vizat categoriile mai vocale – se numără combaterea influenței marilor boieri, în vederea consolidării autorității domnești, cât și exproprierea mai multor domenii aristocratice și mănăstirești, pentru sporirea veniturilor vistieriei, fapte ce i-au atras supranumele de „cel Cumplit” din partea cronicarilor afiliați adversarilor săi. Din acestea reiese însă conștiința sa că fără o bună coeziune internă și o oaste puternică, ridicată din rândurile răzeșilor și a micilor boieri, țara sa nu putea spera la un statut mai bun, mai ales în fața colosului otoman ce ajunsese la apogeu.

Voievodul Ioan s-a arătat la fel de activ și în politica externă, dar aici inițiativele sale nu au cunoscut prea mult succes: atât Austria, cât și Regatul polono-lituanian erau interesate să mențină, cel puțin pentru moment, bunele relații cu Imperiul Otoman, iar Rusia era prea departe. Numai cazacii zaporojeni s-au arătat doritori să se alieze cu domnul Moldovei, iar ajutorul lor a fost necesar curând. Puterea turcilor, stârnită și de plângerile mai multor boieri, cât și de intrigile domnitorului muntean Alexandru al II-lea Mircea, care dorea să îl înscăuneze în Moldova pe fratele său, Petru Șchiopul, s-a răsfrânt curând asupra Moldovei, cerându-i lui Ioan o dublare a haraciului – tributul anual datorat Porții.

Aici se arată cu adevărat personalitatea intransigentă a acestuia: în loc să se supună, deoarece porunca nu îl afecta personal, el a adunat sfatul țării și a ridicat întrebarea: să plătească sau să se lupte? Părerea marilor dregători, prin glasul logofătului Ioan Golăi, a fost categorică: „Din amândouă alege-ți pe cea mai bună: sau pleacă-ți capul în fața împăratului sau pleacă și du-te în țări străine, dar cu turcii nu te apuca de luptă”. Niciuna însă nu era o alegere potrivită pentru un asemenea om.

Refuză să fugă și intră în luptă contra turcilor

Chiar dacă nu se bucura de un context favorabil – dar ar fi avut oare altul? -, domnitorul a ales să pornească lupta, căutând să schimbe, pe calea armelor, cadrul tratativelor cu turcii. Iar victoriile pe care le-a obținut la Jiliștea, Brăila și Tighina, alături de ocuparea, pentru puțin timp, a Țării Românești, au părut să-i confirme viziunea. Însă trădarea unor mari boieri din armata sa i-a atras, în cele din urmă, înfrângerea în bătălia de lângă Cahul. În mod oarecum surprinzător pentru un om atât de dârz, a acceptat să se predea, cerând însă libertatea pentru oamenii săi. A fost însă înjunghiat în tabăra turcească, iar răzeșii care îl urmaseră cu credință au ales să piară, aproape până la unul, în luptă. Aceasta este o dovadă că, atunci când e condus de un om în care crede, românul știe să se apere.

Domnitorul Ioan al III-lea cel Cumplit sau cel Viteaz poate fi considerat un continuator al politicii lui Vlad Țepeș și un precursor al celei a lui Mihai Viteazul. Domnia scurtă și contextul nefavorabil îl pot face să pară mai puțin însemnat decât aceștia, dar personalitățile nu se judecă întotdeauna în cadre fixe.