Redirecționează 3,5% din impozitul pe venit
Tag

încredere

,,Dar la școală ce fac? De ce nu îi învață?” ,,Aaaaa! Asta nu e responsabilitatea școlii! Ce păzește familia?”

Auzim des aceste întrebări și exclamații. Adevărul? La mijloc: educația unui copil este o responsabilitate comună: școală și familie -împreună. Nu, nu este o implicare exclusivă a școlii sau doar a familiei. Este un proces al lui ,,împreună”, în care fiecare parte joacă un rol fundamental. Atunci când părinții și profesorii colaborează armonios, copilul beneficiază de o creștere sănătoasă, atât din punct de vedere intelectual, cât și emoțional.

Familia și școala sunt un parteneriatul esențial pentru creșterea și evoluția copilului tău.

 

Triunghiul echilateral

Legătura dintre familie, școală și copil poate fi comparată cu un triunghi echilateral. La baza sa se află familia și școala, iar în vârf – copilul. Acest triunghi este echilibrat atunci când cele două baze lucrează împreună, oferindu-i copilului sprijinul necesar pentru a se dezvolta armonios. Dacă unul dintre cele două elemente devine prea slab sau prea rigid, echilibrul se pierde, iar copilul resimte confuzie, stres sau lipsă de direcție. Copilul pierde.

 

 

Cu toții, implicați

Pentru ca această relație să funcționeze eficient, părinții ar trebui să fie implicați activ în educația copiilor lor, fără a deveni însă prea invazivi sau critici față de școală. Este important ca părinții să își sprijine copilul fără a pune presiune excesivă asupra lui. De asemenea, trebuie să evite comparațiile cu alți copii sau să proiecteze propriile lor ambiții asupra lui. În schimb, ar trebui să creeze un mediu echilibrat acasă, în care învățarea să fie o experiență plăcută și naturală, nu o obligație împovărătoare. Desigur, ar fi bine să citească dacă vor ca fiul sau fiica lor să citească, să includă cultura în viața lor, dacă asta doresc pentru propriul copil, să se poarte așa cum așteaptă să se poarte fiica și fiul lor. Copiii, se știe bine de acum, fac ce văd că fac părinții și nu ce le spun părinții să facă…

 

Copilul, prins la mijloc

Când acasă părinții critică profesorii, copilul se simte prins la mijloc. Își pierde încrederea în dascăli, dar, în același timp, simte teamă să meargă la școală, pentru că nu mai știe pe cine să asculte. În loc să vadă educația ca pe o oportunitate, o percepe ca pe un conflict. Pe de altă parte, dacă părinții sunt ignorați de școală, copilul resimte o lipsă de susținere. Simte că lumea lui este împărțită în două și că trebuie să aleagă de partea cui este. În acest dezechilibru, educația nu mai este un sprijin, ci devine o sursă de anxietate.

 

 

În școală: sprijin emoțional și academic

Pe de altă parte, școala nu trebuie să fie doar un loc unde se predau informații. Profesorii au datoria de a înțelege individualitatea fiecărui copil și de a-l sprijini atât din punct de vedere academic, cât și emoțional. O școală care ignoră legătura cu familia riscă să creeze un mediu rigid, unde educația se transformă într-o rutină lipsită de suflet. Comunicarea constantă și deschisă între profesori și părinți este esențială. Părinții trebuie să fie informați despre evoluția copilului, dar și despre dificultățile pe care acesta le poate întâmpina, astfel încât împreună să găsească soluțiile cele mai potrivite.

Atunci când acest triunghi format din familie, școală și copil este bine echilibrat, copilul crește într-un mediu sigur, stabil și stimulant. Se simte încurajat, apreciat și susținut, ceea ce îi dă încredere în sine și îi permite să se dezvolte armonios. Echilibrul dintre sprijin și autonomie, dintre îndrumare și libertatea de a explora, este cheia unei educații de succes.

 

,,Un prieten e mai vital decât un înger” (Nichita Stănescu)

Copiii nu învață despre prietenie dintr-un ghid. Și nici nu consultă un set clar de reguli când spun ,,vrei să fii prietenul meu?” Nu fac ,,sesiuni speciale” de prietenie și nici nu urmează vreun curs anume pentru asta. Își dezvoltă instinctele sociale observând cum se comportă cei din jurul lor.

Cum învață despre relații? Oare imită ce văd la părinți? Oare urmează tiparele pe care le-au văzut acasă, la adulți? Se uită la colegii de la școală și preiau comportamentele lor?

Uneori observăm și simțim că le scapă esența prieteniei. Oare de ce? Și de ce, în unele cazuri, nu reușesc să practice două calități fundamentale: încrederea și respectul reciproc?

 

 

O poveste despre descoperirea pasiunilor

Un prieten drag are un fiu pasionat de înot. Colegul lui de clasă este un entuziast al ciclismului. Amândoi sunt în clasa a VI-a și sunt prieteni de mai bine de doi ani. David, cel care practică înotul, a mers la competițiile lui Alex de mai multe ori: fie la curse locale, fie la campionatele din weekend. În tot acest timp, Alex nu a fost niciodată prezent la o competiție de înot. Într-o zi de duminică, mama lui Alex i-a spus: ,,La ora 4 mergem să-l susținem pe David la competiția lui.” Alex a fost surprins: ,,De ce să mergem? Nu am mai fost la o competiție de înot, și în plus, promisesem că ies cu băieții la un meci de fotbal.” ,,Ah!”, i-a răspuns mama, ,,mergem să-l susținem, să îi arătăm că suntem acolo pentru el.” ,,Dar David nu m-a invitat niciodată…” a continuat Alex, însă mama lui a rămas fermă.

La competiție, atmosfera a fost energică. David a câștigat câteva probe, iar Alex s-a trezit entuziasmat, aplaudând cu toată forța și strigând de bucurie. După competiție, cei doi prieteni au mers împreună să sărbătorească, discutând entuziasmați despre momentele-cheie. Alex i-a mulțumit mamei sale, realizând că pasiunea lui David pentru înot este la fel de importantă ca dragostea sa pentru ciclism. Oare nu tocmai acest tip de sprijin între prieteni face prietenia mai puternică?

Această poveste este un exemplu frumos despre susținerea reciprocă și despre cum înțelegerea pasiunilor celorlalți poate întări legăturile de prietenie. E clar, nu? O prietenie se construiește prin gesturi mici, dar semnificative.

 

Prieteniile părinților, prieteniile copiilor?

Să ne gândim: ar trebui părinții să fie prieteni cu părinții colegilor copiilor lor? Sau chiar cu părinții ,,rivalilor” copiilor lor? Oare nu ar trebui să discutăm cu ceilalți părinți de la primele semne de neînțelegeri între copii? Este suficient să așteptăm până când problema escaladează? Adesea, durerile și frustrările copiilor se reflectă intens și asupra noastră. Cum putem aplana conflictele înainte de a deveni probleme majore?

Conversațiile calme și deschise, chiar și între părinți, pot contribui enorm la relațiile sănătoase dintre copii. Ne-am întrebat vreodată cât de mult ar putea ajuta un simplu dialog?

 

Trăirile părinților și trăirile copiilor

Când copilul nostru trece prin momente dificile, noi, ca părinți, simțim durerea și frustrarea lor la un nivel profund. Nu este așa? Uneori, suferința lor pare chiar amplificată în sufletul nostru. Și totuși, copiii par să se refacă emoțional mult mai repede decât noi. Cum putem fi prezenți alături de ei fără să exagerăm trăirile lor? Ne-am întrebat vreodată de ce ei își revin mai ușor după mici conflicte sau jigniri, la fel cum își revin mai repede și după răni fizice?

Le spunem mereu că suntem lângă ei, indiferent de ce se întâmplă? Oare le dăm destulă încredere pentru a-și rezolva singuri problemele?

 

 

Încrederea, cheia relațiilor sănătoase

Copiii au nevoie de încredere. Îi ascultăm cu atenție, le dăm spațiu să-și exprime soluțiile proprii? Nu ar fi o idee bună să le arătăm că avem încredere în ei, dar să fim și pregătiți să intervenim când este nevoie? Cum putem să-i ajutăm să navigheze prin provocări sociale fără să preluăm complet controlul? Oare ei nu sunt capabili să repare relațiile lor mult mai ușor decât ne așteptăm noi?

Le spunem că suntem alături de ei, chiar dacă sunt în rolul de agresor sau victimă? Relațiile lor sociale ne aduc aminte de propria noastră copilărie? Dar cât de important este să nu confundăm trecutul nostru cu prezentul lor?

 

 

-Oare se simte bine fiica mea?

-Oare fiul meu este în regulă?

 

Ești preocupat de starea copiilor tăi și te întrebi dacă sunt bine?

Este normal să ne gândim la cum se simt copiii noștri. Este însă important să ne autoanalizăm emoțiile ca părinți, deoarece ele pot fi contagioase.

 

 

Starea de frică, starea de calm

Da, da, emoțiile sunt contagioase!

Frica poate fi transmisă și poate afecta starea de bine a copiilor noștri, așa că trebuie să fim atenți la ceea ce exprimăm în fața lor.

Pe de altă parte, calmul și relaxarea pot fi stări la fel de contagioase și pot contribui la crearea unei atmosfere pozitive în jurul nostru.

Este esențial să ne calmăm rapid și să ne concentrăm pe găsirea soluțiilor în loc să ne lăsăm pradă panicii. Pentru asta ne trebuie însă exercițiu și ar fi important să începem chiar de azi această abordare.

 

Răbdare și înțelegere

Este crucial să abordăm fricile copiilor cu răbdare și înțelegere, evitând ridiculizarea sau minimalizarea acestora. În loc să îi presăm să înfrunte frica, este mai constructiv să îi sprijinim în construirea încrederii și în gestionarea treptată a situațiilor stresante. De multe ori, copiii depășesc fricile pe măsură ce cresc și își dezvoltă abilitățile de adaptare. Este important să le arătăm că le luăm temerile în serios, chiar dacă nouă nu ni se par înfricoșătoare. De exemplu, în loc să minimalizăm spunând „Nu e nimic de speriat!”, putem exprima empatie și să spunem „Am observat că te-a speriat acea situație”, ,,Uh, chiar poate fi înfricoșător…”. După ce copilul se calmează, putem deschide dialogul și putem discuta deschis despre ce s-a întâmplat.

Gestionarea fricilor necesită timp și răbdare și este important să apreciem fiecare pas mic pe care copilul îl face în acest proces. Majoritatea fricilor sunt normale și fac parte din dezvoltarea copilăriei. Cu toate acestea, dacă un copil este constant înspăimântat sau fricile îi afectează în mod semnificativ viața de zi cu zi și capacitatea de a se bucura de experiențele sale, este posibil să fie nevoie de ajutor pentru a gestiona aceste emoții și temeri.

 

Un limbaj adaptat vârstei

În comunicarea cu copiii noștri, trebuie să folosim un limbaj pe înțelesul lor, evitând sintagme abstracte sau lipsite de semnificație pentru ei. Ei au nevoie să înțeleagă lucrurile în contextul lor personal, cu exemple din viața de zi cu zi și cu sprijinul nostru în înțelegerea și gestionarea emoțiilor lor.

 

 

Validăm emoții întâi și întâi

Un aspect important este recunoașterea și validarea emoțiilor copiilor noștri. Ei trebuie să știe că este normal să simtă frustrare, dezamăgire sau teamă în situații dificile. A fi alături de ei și a le arăta înțelegere poate fi un suport de neprețuit în perioadele cu suișuri și coborâșuri.

În plus, este util să numim emoțiile pe care le observăm la copiii noștri și să le oferim spațiu să le exprime și să le gestioneze. Acest lucru îi ajută să înțeleagă mai bine propriile lor trăiri și să le facă față într-un mod sănătos. Și, pe deasupra, îi alfabetizăm emoțional, desigur!

 

Acum este momentul să fim împreună cu copiii noștri și să le oferim sprijinul și încurajarea de care au nevoie. Timpul petrecut împreună este prețios și poate contribui la întărirea relațiilor noastre și la creșterea încrederii și rezilienței în fiii și fiicele noastre.

 

Cornelia stă pe băncuța de lângă bazinul de înot. Radu înoată, face un bazin sau unul jumate, apoi se oprește, îi face cu mâna mamei. Se scufundă, se mai bălăcește. Cornelia e fericită că Radu face mișcare. Nu lucrează ,,chiar cum ar trebui”- așa a spus antrenorul- însă îi face plăcere să simtă apa și asta e tot ce contează pentru ea. Nu știe ce ar fi bine să îi spună pentru ca el să fie ,,altfel” motivat. Dar poate e bine și așa…

La doi metri de Cornelia este așezată o bunică. Bunica croșetează ceva, un cerc alb, miraculos, fără să privească lucrul de mână. Ochii îi sunt îndreptați spre nepoată. Îi spune continuu fetiței:

-Da, e bine, numără! Unu-doi-trei, scoate capul și respiră! Întinde corpul, întinde picioarele! Uită-te la mână, e cam îndoită, nu uita ce am vorbit!

Nepoata e ochi în ochi cu bunica: se oprește, o ascultă, dă din cap, se avântă într-un nou ,,bazin”.

-M-ai văzut, bunico? Cum a fost acum?

-Muuult mai bine!

Nepoata trage aer în piept și pleacă într-o nouă cursă cu ea însăși.

,,Ce noroc!- se gândește Cornelia. Sigur bunica aceasta a fost înotător de performanță, antrenor….”

Cornelia se apropie cu sfială:

-Bună ziua! Nu am putut să nu remarc ce ,,antrenor” desăvârșit sunteți pentru nepoata Dumneavoastră. Se vede că sunteți un adevărat specialist în domeniu!

-Oh, draga mea, nu este așa, zâmbește cald și complice bunica. Eu nu știu deloc să înot. Ba chiar îmi e cam frică de apă. Da, am urmărit competiții la televizor și am auzit comentarii, ba chiar am citit și cărți despre ,,postura corpului în apă”. Nepoata mea nu știe asta! Ea e fericită că facem ceva grozav împreună și e convinsă că știu tot ce e bine și că împărtășesc cu ea. Am făcut-o să îi placă înotul, să dorească să se perfecționeze singură. Vezi? Uite rezultatul! Devine din ce în ce mai bună, se bazează pe mine și…de acum se bazează pe ea.

Cornelia este încântată și emoționată. Nu poate să creadă că e posibil ce a auzit. Și totuși, este atât de real.

 

Încrederea în copil: un neegalat fertilizator

Încrederea unui adult în copil este un fertilizator de neegalat. Îi spui copilului că știi că poate, îi transmiți profund că tu crezi în el, îi povestești că e de neegalat și de neîntrecut. Și el începe să fie: înotător, alergător, curajos, calm, tolerant, echilibrat, cumpătat, ,,cel ce își ține mereu cuvântul”, punctualul, creativul, atentul. Pui lampa cu lumină puternică pe comportamentul pozitiv și acesta crește cu putere, drept și viguros.

Cornelia și-a făcut un plan: s-a uitat cu atenție la mâinile bunicii (până în sufletul ei), le-a urmărit; își va lua o croșetă și va învăța și ea să fie Cornelia care croșetează curaj!

 

 

Ioana și Răzvan își doresc foarte mult ca fiul lor să crească pătruns de încredere în sine.

,,Cum să fac oare asta?”- se întreabă mama. Tot timpul am fost sensibilă și ușor de rănit și mi-a fost așa greu, ca adult, să mă pun pe picioare!

,,Cum să fac oare asta?- se întreabă tatăl. În toată copilăria mea am fost comparat și puțin lăudat, certat pentru greșeli și neluat în seamă pentru reușite. Mi-a fost tare greu, ca adult, să mă echilibrez!

 

Lucrurile ce vin de hăt-departe, din copilărie, nu ne dau pace nouă, părinților ce cu atenție le conștientizăm.

Ce e de făcut?

Puținele lucruri mici care sunt cărămizile din temelia unei puteri enorme se aștern așa:

 

Este bine să ne uităm mereu la dăruire, la efort și mai puțin la câștigul dintr-o cursă sau dintr-o acțiune. ,,Ai alergat bine, cu viteză și cu multă coordonare. Tu ești trist că nu ai câștigat cursa însă ai fost muuult mai bun decât ai fost ieri și mă bucur că nu ai renunțat!” Actul consecvent este cel ce te ridică și te formează și nu o cupă aurită dintr-un moment. Și DA! Ideal este să îi oferim recunoaștere pentru efort și nu pentru titlul de cel mai bun și atunci când medalia îi lucește la gât!

Este important să îl facem pe copil să înțeleagă că nu va fi iubit și plăcut de toată lumea. (Și nu, nici el nu poate iubi sau simpatiza pe toată lumea). Gândul ce trebuie clădit sună așa: ,,dacă această prietenie a mea nu a mers bine, vor merge altele. Este în regulă să nu fiu compatibil cu toți, este în regulă să nu mă placă toți chiar dacă eu știu că ceea ce fac fac bine”. Important este verbul ,,a te înțelege”: ne înțelegem cu cei mai mulți oameni și asta înseamnă consens, acceptare, toleranță, respect. Un copil puternic va interioriza importanța acestor cuvinte.

 

Este musai să nu criticăm felul în care un copil a performat și și-a expus efortul. Copilul vede dezamăgirea părintelui și începe să simtă frica de eșec sau de performanță care nu e la cote înalte. Astfel, copilul va evita să încerce lucruri noi care îl pot coborî de pe piedestal în ochii lui și în ochii celorlalți. Mai puțină critică și mai mult feedback plin de onestitate, clădit pe lucruri realizate și subliniind neapărat ce i se va întâmpla bun dacă se străduiește să performeze mai bine și mai bine. În plus este benefic să formulăm frazele astfel încât să reiasă clar că rezultatele mai slabe sunt urmarea unei mai slabe pregătiri și nu rezultatul lipsei de talent.

Oferă-i tu, părintele, noi experiențe mereu, expune-l la lucruri inedite, treptat, gradual în dificultate, însă în ritm constant. ,,Neîncercatul” este o parte clară a devenirii lui iar un copil ce s-a lovit constant de nou nu se va bloca în fața noului din viață. Își va aminti experiența, sentimentul în fața ineditului și va gusta din plin din noua felie pe care viața i-o pune în față. Fii lângă copil când îi oferi noul și bucură-te alături de el de desțeleniri.

Învață-l ce știi tu să faci, lasă-l să îți vadă bucuria atunci când te ocupi de lucruri care îți fac plăcere, la care te pricepi, în care excelezi. Vorbește-i despre efuziunea din tine în momentul respectiv. Nu este obligatoriu să îi placă și lui același lucru însă cu siguranță se va simți sigur pe el atunci când exteriorizează fascinația despre ceea ce îl face fericit, oricare ar fi acest lucru.

Chiar și atunci când ești chinuit de îndoieli (,,…off, e prima lui tabără, oare se va descurca? Se va hrăni/îmbrăca/socializa/juca….”) nu îi împărtăși copilului temerile tale. El, firește, le are pe ale lui. Cuvintele tale îi vor secera bruma de încredere și puterea de a se desprinde. ,,Deși am emoții pentru această despărțire, simt din tot sufletul că te vei descurca cu brio!”- iată o formulare ce dă aripi, putere și încredere în propriile resurse.

 

Vorbește cu copilul tău despre emoțiile sale, învață-l să le numească, să le accepte și să le rotunjească pe la colțuri. Bucurie, tristețe, furie, supărare- orice emoție va fi trăită și simțită până la capăt, învățată și ghidată. Copilul, stăpân al emoțiilor, va reuși să se înalțe peste inimă frântă sau va ști cum să îi umple pe cei din jur cu starea sa de bine.

 

Setează așteptările sale pentru vârsta sa. Îndrumă-l să se raporteze la sine și nu la fratele mai mare sau la adult. Reacțiile și reușitele sale sunt direct proporționale cu experiența sa de viață, cu puterile sale cu ceea ce a acumulat. Da, modelul și așteptarea poate fi cea observată la părinte, de exemplu. însă această reușită vine la pachet cu efort lung și susținut în ani și nu poate fi obținut într-o frântură de secundă. Expuneți copilul la această informație și el va căpăta liniște și răbdare la gândul că într-o bună zi va performa așa cum își dorește.

 

Ioana și Răzvan așează cu răbdare pietre serioase la temelia pe care e scris ,,încredere în sine”. Fiecare reușită este o victorie ce merită sărbătorită și fiecare poticnire este doar o lecție pentru părinți și fiu.

Să căutăm și noi pietrele de temelie importante și să le așezăm cu răbdare și hotărâre la fundația pe care se urcă fiii și fiicele noastre în fiecare zi.

 

 

 

Copiii nu învață despre prietenie din niște manuale și nici după scheme clar trasate. De obicei nu fac ”cursuri de prietenie”. Își urmează instinctele sociale, analizează atitudinea copiilor ce îi înconjoară, acționează așa cum îi văd pe adulți că o fac, imită comportamentul celor mai mari. În general se vor copia tiparele de prietenie ale părinților.

Cu toate acestea observăm deseori că nu înțeleg ce înseamnă cu adevărat prietenia și nu îi pun în practică două caracteristici extrem de importante: devotamentul și loialitatea.

 

Poveste cu final fericit

Amica mea are o fiică ce practică baletul. Prietena ei este baschetbalistă înflăcărată, energică. Fetele sunt în clasa a VII-a și sunt prietene bune de 3 ani. Ana a ales să meargă la spectacolele de balet ale Mirunei: și de Crăciun, și la final de an și la spectacolul de Ziua Mamei. În tot acest timp, Ana a avut mai multe meciuri de baschet. Iar Miruna nu a fost niciodată în tribună. Într-o sâmbătă, mama Mirunei i-a spus: ”La 5 mergem să o susținem pe Ana” Miruna s-a îmbufnat: ”De ce? Voiam să merg la film. Și, în plus, nu știu ce să fac la un meci de baschet.” ”Nu-i nimic”, i-a spus mama”, mergem pur și simplu să o încurajăm pe Ana. ”Dar Ana nu m-a chemat niciodată…” Mama a rămas neclintită. 

În tribună s-au simțit foarte bine. Ana a marcat mai multe coșuri. Miruna a țipat și a bătut din picioare. Nu s-a sfiit, la sfârșit, să o laude pe Ana cu toată puterea și să îi spună că a fost cea mai bună. Fetele au ajuns la cofetărie vorbind cu încântare despre ceea ce trăise fiecare.

Seara, Miruna i-a mulțumit mamei pentru că a insistat să meargă. Nu știuse că pasiunea Anei pentru baschet este la fel de mare ca pasiunea ei pentru balet. A realizat că interesul pentru pasiunile celorlați este un aspect clar al cimentării unei prietenii.

Povestea aceasta este un exercițiu admirabil de susținere reciprocă. Este un model de prietenie ce va crește și se va dezvolta frumos. Vor crește ramuri mari și lăstari. La bază a stat un mic impuls dăruit de un părinte echilibrat ce prețuiește valorile prieteniei.

 

Prieteniile părinților

Sfătuiesc părinții să se împrietenească atât cu părinții prietenilor copiilor, cât și cu părinții inamicilor sau rivalilor.

Când suntem răniți sau furioși pentru ceea ce simte fiul sau fiica noastră este puțin cam târziu să discutăm cu părinții celuilalt sau celorlalți. Durerea copilului se va reflecta la o putere și mai mare în noi; de obicei este o durere strânsă, acumulată. Este bine să discutăm de la primele semne de disconfort; este bine să aplanăm și să încheiem din fașă un lucru ce poate escalada. Conversațiile scurte, prietenoase, ce vin pe un fond calm au cele mai mari șanse să pună bazele unei bune relaționări între părinți, iar asta se va răsfrânge pozitiv asupra legăturii dintre copii.

 

Trăirile copiilor și trăirile părinților: ecuația emoțiilor nerezolvate

De fiecare data când un copil trece printr-o întâmplare grea, prin empatie părintele simte aproape tot ce simte acesta. Durerea fizică și durerea socială este purtată de părinte. Uneori chiar cu efecte ușor exacerbate. Este bine să fim lângă copil și totodată să respectăm nivelul trăirilor acestuia. Ei se vor reface emoțional mai repede după șicane și insulte, exact așa cum se refac mai repede după o fractură sau după o tăietură.

 

Spuneți-i copilului că veți fi cu el și lângă el orice s-ar întâmpla, cu respect, cu sfat, cu atenție, chiar dacă este agresat, chiar dacă este agresor

 

Ei sunt dornici și motivați să repare lucrurile și să se împace pentru că tovărășia și prietenia și joaca este acolo și nu vor să piardă nimic. Apoi le este ușor să spună greutatea astfel încât aceasta să fie puțin preluată de adult (exact ca atunci când ne dau gentuța și hanoracul în parc, când sunt mici). Noi scoatem la lumină situații similare poate nerezolvate din copilăria noastră și totul se duce pe o treaptă mult mai înaltă: situație nerezolvată + situația copilului = o sumă mai mare de emoții negative.

 

Copilul trebuie să primească încredere

De fiecare dată ne vom asculta copiii. Intens, ochi în ochi, lăsând deoparte ceea ce facem; vom analiza bine întregul context și vom asculta în primă fază o soluție pe care chiar fiul nostru sau fiica noastră o scoate la lumină pentru remedierea situației. Tratați copilul cu încredere, însă vă rog să aveți o privire de ansamblu asupra situației. Puneți totul în echilibru, calmați momentul sau mergeți și comunicați școlii sau părinților celorlați copii întâmplările. Spuneți-i copilului că veți fi cu el și lângă el orice s-ar întâmpla, cu respect, cu sfat, cu atenție chiar dacă este agresat, chiar dacă este agresor.

Copiii au o viață socială ce ne amintește de propria noastră viață socială, de când eram copii, preadolescenți, adolescenți. Este foarte bine să fim atenți pentru a nu confunda prezentul cu trecutul.

 

Finalul fericit

Modelele pe care le dăruim fiilor și fiicelor noastre, în orice palier, au înrâuriri domoale sau tumultuoase asupra acestora. Viața lor este viața lor, cu totul diferită de a noastră, în alte timpuri, cu alt mediu și altă structură genetică.

Să nu uităm că și copiii vin în viața noastră pentru a ne provoca și pentru a ne ajuta să creștem!

 

 

 

Teodora își privește fiica: Miruna e veselă și prietenoasă. Este plinuță și adoră să deseneze. Nu își dorește ore de balet, iar de pian s-a lăsat de la a treia ședință. Teodora și-a dorit toată copilăria să facă balet. Și-a promis ca fiica ei va face! Și balet, și pian, și gimnastică ritmică! Miruna nu se potrivește deloc în schema visată. Are 9 ani și are deja opiniile ei. Care nu seamănă deloc cu ceea ce gândește Teodora pentru ea. Uneori Miruna încearcă să își mulțumească mama. Acceptă să se înscrie la un curs nou de dans. Și se străduiește să facă piruete. Teodorei nu îi place ce vede în sala de repetiții. Miruna nu e grațioasă și nici dedicată. Ochii mamei fug spre alte capete cu coc perfect și picioare lungi. Miruna oftează. Știe că mama ei o iubește. Însă simte că mama ei nu o place.

 

Să ne vedem copiii prin ceea ce sunt, nu prin ceea ce nu sunt

Îi vezi și îi simți. Sunt copiii care nu sunt plăcuți de părinții lor. Iubiți? Da, sunt iubiți. dar nu plăcuți. Nu s-au aliniat. Nu au împărtășit afinitățile și preocupările, nu s-au deschis în unghiul potrivit, nu au urmat drumul pavat cu aur deschis de părinți. Au fost „mai puțin” acolo unde familia se aștepta ca ei să fie „mai mult”. Au fost văzuți prin ceea ce ei nu sunt. Și prea puțin prin ceea ce ei ERAU și puteau să dăruiască.

Întotdeauna acești copii vor simți, undeva, că nu valorează suficient. Și nici nu merită pe măsură.

 

Fiica_2

 

Reacțiile părinților: barometru și cântar pentru copii

Părinții încep să trăiască emoții negative atunci când copiii nu se ridică la înălțimea așteptărilor lor. Le spun des copiilor lor că îi iubesc, însă copiii simt imediat când părinții se supără din cauza greșelilor, deficiențelor, rămânerilor în urmă, nealinierii.

Reacțiile părinților sunt deseori singura modalitate prin care copiii se pot aprecia; unicul lor barometru și cântar. Când copiii sunt pe cale să își facă o părere bună despre ei înșiși, este bine ca părinții să își revizuiască constant așteptările, reacțiile, astfel încât emoțiile negative să nu iasă la iveală.

 

Să ne valorizăm copiii ori de câte ori putem și ocazia se ivește

 Una din nevoile fundamentale ale copiilor este aceea de a fi valorizați. Acest lucru înseamna ca ei au nevoie de aprecierea noastră verbală în acțiunile pe care le întreprind, în modul lor de a fi sau de a se comporta. Câteodată, chiar atunci când suntem foarte mulțumiți de copiii noștri uităm să le-o spunem.

  • Sunt mândru de tine!
  • Mi-a plăcut cum te-ai descurcat!
  • Mă bucur să văd că ai atâta putere de stăpânire!
  • Îți mulțumesc că ai avut curajul să recunoști!

Cuvintele sunt simple și propozițiile sunt scurte; ele descriu însă bucuria din sufletul părintelui. Copiii vor simți recunoașterea a ceea ce sunt cu adevărat, iar această apreciere va contribui în mod semnificativ la consolidarea stimei de sine.

 

Să păstrăm intact respectul de sine al copiilor noștri

Dacă ar fi să aleg un singur sfat, unul singur pe care să îl repet și iar să îl repet părinților, el s-ar închega așa: păstrați intact respectul de sine al copiilor voștri atâta timp cât sunt în școală! Pierderea respectului de sine este riscul major, MARELE RISC pentru succesul lor în viață și, până la urmă, pentru păstrarea sănătății lor mentale. Odată ce vor păși dincolo de porțile metaforice ale școlii, lumea va fi cu totul alta. Vor găsi cu siguranță o falie prin care să se strecoare, o nișă în care nu va mai conta dacă au început să citească în clasa a III-a sau au stăpânit tabla înmulțirii în clasa a V-a.
Dacă ei, copiii noștri, se vor privi pe ei înșiși strict prin prisma rezultatelor școlare, dacă vor începe să deteste școala și actul învățării – ei bine, cei mai mulți se vor prăbuși într-o prăpastie din care se vor strădui toată viața să iasă afară!

 

Fiica_3

 

Lauda benefică

Dați-le ocazia copiilor să vă audă lăudându-i. Două principii de bază:

  1. Lauda e grozav să se întâmple când copiii nu sunt chiar lângă tine dar cu siguranță te aud!
  2. Împărtășește cu prietenii/bunicii/nașii/oricine este dispus să te asculte faptele grozave ale copilului, reușita sa. Folosește un ton scăzut, plin de mândrie. E grozav când copilul aude ce ecou a avut în inima părintelui ceea ce el a înfăptuit.

Iată două exemple:

  • „Daaaa… și ce voiam să îți spun este că azi Matei și-a împrumutat balonul unui copil ce și-l spărsese pe al său și plângea. Am fost impresionată de puterea lui de a dărui!”
  • „….și când intru în casă, totul strălucea! Ana pusese toate lucrurile la locul lor și ștersese și praful! Ce ordonată și harnică e!”

 

Părinții – depozitul momentelor speciale din viața copilului

Fiți depozitul momentelor speciale din viața copilului vostru; scoateți la lumină, în momente cheie, clipe în care a fost special.

  • „Îmi amintesc când mi-ai adus flori: m-am simțit iubită!”;
  • „Parcă ieri îți mângâiai prietena care căzuse și plângea; numai tu ai ajutat-o!”

Un moment special din trecut poate lumina oricând un prezent gri. Este important să aducem în prim-plan clipele bune ce stau adormite în cufere ori de câte ori situația o cere.

 

Happy-end

Teodora a înțeles că Miruna este o pictoriță talentată. Au cumpărat culori împreună, ba chiar și un șevalet. Ieri au studiat tipuri de pensule și au ales un album de artă. Merg des la expoziții de pictură amândouă, iar Teodora se minunează de explicațiile Mirunei. Mama e încântată cu adevărat.

Iar Miruna? Miruna strălucește ori de câte ori simte bucuria cu care o înconjoară privirea mamei.

 

 

 

Mult râvnita criptomonedă Bitcoin, sau cărţi şi educaţie, într-o lume care valorizează câştigul imediat? Posibile răspunsuri, mai jos, într-o opinie Matricea Românească.

Să tot fie un an şi jumătate de când, asaltat de informații privind Bitcoin, noua monedă a umanității, care promite să ne revoluționeze însuşi modul de viață, am verificat dintr-o curiozitate explicabilă, cu ajutorul Fratelui cel Mare Google, rata de conversie a monedei – minune. La acea vreme (2016), un bitcoin se vindea contra a 1700-2000 de lei.

„Un salariu de profesor român pentru un bitcoin!”, mi-am zis, ca un Richard al III-lea al erei digitale. După care am abandonat complet problema, tratând-o – precum majoritatea conaţionalilor – drept o modă, efemeră ca orice modă, un moft. Bitcoin? În România? Loc unde, probabil, 9 milioane de oameni încă au toaleta în curte? N-o să prindă niciodată, zise flegmatic românaşul din mine.

Repede-nainte până în noiembrie 2017, când bitcoin – ul a depăşit bariera psihologică de 10.000 de dolari, trimițând trepidații din China până în spațiul carpato-danubiano-pontic.

Faceți abstracție de faptul că bitcoin e o monedă extrem de volatilă, care îşi poate pierde 25%, 50% sau 99% din valoare într-o singură zi. Riscul e regula jocului, în finanțe ca şi în viață. Jocul de siguranță e valabil în snooker, nu în existența ultrarapidă de secol XXI, unde e sinonim cu paralizia, uitarea şi moartea – indivizilor şi afacerilor. În plus, nu era dolarul cea mai sigură monedă din lume în octombrie 1929, puțin înainte de Marțea Neagră care a dezvăluit – nu atât volatilitatea oricărei monede, cât inconsistența unui mod de viață uman? Ce a urmat, se ştie.

Imaginați-vă că, posedat de febra bitcoin, aş fi achiziționat, speculativ, în 2016, când criptomoneda era în scutece, doi bitcoini. Nu mai mult. În continuarea speculației, m-aş fi „retras” recent, pe creasta valului, băgând în buzunar circa 20-30.000 de dolari.

Ar fi urmat, în cazul fericit, probabil noi investiții, mai mult sau mai puțin inspirate: o casă mai mare, sau un troller mai mare şi călătorii în jurul lumii. Reversul era egalmente posibil: explozia „mămăligii” bitcoiniene şi pierderea investiției inițiale.

Fără încredere – în partener, țară, viitor – am fi sclavii fricii. Iată de ce trăim printre sclavi, sute de ani după abolirea sclaviei

Dar, viața nu se construieşte pe „ce-ar fi fost”. Bitcoin, ca orice monedă din această lume, nu există, iar Papa Francisc are perfectă dreptate când spune că „banii sunt o iluzie”. O iluzie, ce-i drept, girată de încrederea a miliarde de oameni. Zeii greci nu mai există pentru că oamenii şi-au confecționat zei mai buni, iar vechii idoli au devenit ridicoli, relicva unui trecut prăfuit. Ce ne face să ne îndemnăm pe trecerea de pietoni când semaforul arată verde e tocmai încrederea că totul va decurge „aşa cum trebuie”, iar un psihopat nu se va plictisi de aşteptat şi nu va demara în trombă, ucigându-ne cu zâmbetul pe buze. Similar, ce ne face să ne lăsăm acasă dimineața soția (mai tânără sau mai bătrână) e încrederea mutuală că totul va merge cum trebuie, iar fiecare se va achita cu, onestitate, in absentia, de obligațiile matrimoniale – şi nu în bitcoini! Fără încredere – în partener, țară, viitor – am fi sclavii fricii. Iată de ce trăim printre sclavi, sute de ani după abolirea sclaviei.

Dar să revenim la bitcoinii noştri! Sigur că vă puteți îmbogăți din bitcoin, cumpărând ieftin (la momentul oportun) şi vânzând scump. Nu e nevoie de nici o inteligență pentru asta. Adevărata inteligență rezidă în a investi în voi, în cultura voastră şi în educația voastră.

Prin urmare, de-ați avea bani cât pentru un bitcoin sau doi, puneți mâna şi vă faceți biblioteci. Citiți. Investiți în „bula” numită creierul vostru, care nu se va „sparge” niciodată, oricât aţi „pompa” în ea. Bitcoinii nu sunt reali. Cărțile şi înțelepciunea din ele, da! Iar ele nu se vor devaloriza niciodată, indiferent de cum „merge” Bursa. Cărțile sunt calea spre îmbogățire, atât spirituală cât şi financiară. Ele vă vor deschide sipete pline cu bogății nebănuite. Aşa că, apucați-vă de „minat”, dar nu bitcoin, ci săpați după cunoaştere. Cum spune o frumoasă expresie neaoşă, „orice cal de curse ajunge gloabă, dar nu orice gloabă a fost cal de curse”.

Poate orice prost să aibă bitcoini? Desigur. Însă doar un om inteligent va folosi cum trebuie noii „talanți” ai secolului XXI.

Foto deschidere: thongtincointiemnang.com/

încredere

Familia și școala, împreună

19 martie 2025 |
,,Dar la școală ce fac? De ce nu îi învață?" ,,Aaaaa! Asta nu e responsabilitatea școlii! Ce păzește familia?"Auzim des aceste întrebări și exclamații. Adevărul? La mijloc: educația unui copil este o responsabilitate comună: școală și familie...

Prietenii și prieteni

13 septembrie 2024 |
,,Un prieten e mai vital decât un înger” (Nichita Stănescu)Copiii nu învață despre prietenie dintr-un ghid. Și nici nu consultă un set clar de reguli când spun ,,vrei să fii prietenul meu?” Nu fac ,,sesiuni speciale” de prietenie și nici nu...

,,Frica are ochii mari” (proverb)

16 aprilie 2024 |
-Oare se simte bine fiica mea?-Oare fiul meu este în regulă? Ești preocupat de starea copiilor tăi și te întrebi dacă sunt bine?Este normal să ne gândim la cum se simt copiii noștri. Este însă important să ne autoanalizăm...

Bunica care croșeta curaj

30 iulie 2020 |
Cornelia stă pe băncuța de lângă bazinul de înot. Radu înoată, face un bazin sau unul jumate, apoi se oprește, îi face cu mâna mamei. Se scufundă, se mai bălăcește. Cornelia e fericită că Radu face mișcare. Nu lucrează ,,chiar cum ar trebui”- așa...

Încrederea în forțele proprii

26 iunie 2020 |
Ioana și Răzvan își doresc foarte mult ca fiul lor să crească pătruns de încredere în sine.,,Cum să fac oare asta?”- se întreabă mama. Tot timpul am fost sensibilă și ușor de rănit și mi-a fost așa greu, ca adult, să mă pun pe...




 
×

Donează

Împreună putem construi un viitor în care cultura românească este prețuită și transmisă mai departe. Alege să susții Matricea Românească!

Donează