Puțini bucureșteni își mai amintesc astăzi că în spatele numelui unei stații de metrou se află destinul unui inginer de excepție. Costin Georgian a fost unul dintre artizanii metroului bucureștean – un profesionist care a transformat o idee ambițioasă într-o realitate tehnică și urbană, dând capitalei o nouă dimensiune, aceea a orașului subteran.

Un inginer al epocii de pionierat

Costin Georgian s-a născut în 1929, într-o Românie aflată între tradiție și modernitate, într-un timp în care inginerii erau priviți ca adevărați arhitecți ai viitorului. A urmat cursurile Facultății de Construcții Căi Ferate, Drumuri și Poduri din cadrul Institutului Politehnic București, unde s-a remarcat prin seriozitate, precizie și un simț al responsabilității rar întâlnit.

După absolvire, a lucrat în domeniul construcțiilor de infrastructură, participând la numeroase proiecte inginerești din țară. Dar destinul său profesional avea să se lege definitiv de un vis grandios: construirea metroului bucureștean, un proiect fără precedent în România și unul dintre cele mai complexe din Europa de Est.

Nașterea metroului

Anii 70 au fost o perioadă de transformări masive pentru București. Orașul creștea într-un ritm alert, iar transportul de suprafață devenise insuficient. În 1975, s-a luat decizia istorică de a construi prima rețea de metrou din România.

Proiectul era uriaș, iar responsabilitatea extrem de mare. Pentru realizarea lui a fost înființată Întreprinderea Metroul București, o instituție de elită în care au fost cooptați cei mai buni ingineri și proiectanți ai vremii.

Printre ei, Costin Georgian s-a remarcat rapid prin competența tehnică, capacitatea de coordonare și o viziune pragmatică. În timp, avea să devină director general al întreprinderii, omul care răspundea direct de planificarea, execuția și siguranța lucrărilor.

Un vis subteran devenit realitate

Construcția metroului nu a fost o simplă lucrare inginerească, ci și un act de voință colectivă. Inginerii români au fost nevoiți să creeze aproape totul de la zero: de la utilaje și tehnologii, până la sistemele de ventilație, semnalizare și alimentare electrică. Se lucra zi și noapte, adesea în condiții dificile, cu resurse limitate.

Costin Georgian era printre cei care nu cereau niciodată altora mai mult decât făcea el însuși. Era prezent pe șantier, printre muncitori, atent la fiecare detaliu, înțelegând că metroul nu este doar o lucrare de inginerie, ci o promisiune făcută orașului.

La 16 noiembrie 1979, a fost inaugurată prima linie de metrou – M1, Semănătoarea (astăzi Petrache Poenaru) – Timpuri noi. A fost un moment istoric – Bucureștiul devenea al patrulea oraș din estul Europei cu o rețea de metrou, după Moscova, Praga și Budapesta.

Ultima zi – destinul unui constructor

După succesul primelor linii, lucrările continuau. În vara anului 1990, după decenii de muncă, Costin Georgian se afla în plină pregătire a inaugurării unui nou tronson – între stațiile Gara de Nord și Dristor. Era o perioadă tensionată, într-o Românie aflată în tranziție, dar Georgian nu renunțase la pasiunea sa: metroul trebuia terminat.

Pe 25 august 1992, chiar în noaptea dinainte inaugurării stației Basarab, Costin Georgian a suferit un infarct fatal. Moartea sa, survenită la finalul unui drum de zeci de ani de muncă neîntreruptă, a fost primită cu profundă tristețe în rândul colegilor și colaboratorilor.

La scurt timp, pentru a-i cinsti memoria, o stație de metrou a fost denumită Costin Georgian, un gest simbolic, dar plin de sens: numele celui care a trăit pentru metrou devenea parte din însăși rețeaua pe care o construise.

Costin Georgian rămâne unul dintre ultimii mari ingineri ai epocii, un profesionist pentru care orașul nu era un spațiu abstract, ci un organism viu, ce merita grijă și structură.

Sursă foto: dollo.ro

Într-o Românie care abia își descoperea destinul modern, Anghel Saligny a transformat știința în artă și a lăsat în urmă nu doar construcții impunătoare, ci și un mod de a gândi – temeinic și vizionar.

Începuturi

Anghel Saligny s-a născut la 19 aprilie 1854 la Șerbănești, jud. Galați, într-o familie de intelectuali. Tatăl său, Alfred Saligny, de origine franceză, era profesor, iar mama, Paulina, provenea dintr-o familie cu tradiție în educație. Atmosfera familială, dominată de rigoare și curiozitate, i-a modelat caracterul și i-a trezit pasiunea pentru științele exacte.

Încă din adolescență, Anghel s-a remarcat prin mintea sa analitică și neastâmpărul creativ. După studiile la gimnaziul din Focșani, pleacă în Germania, unde urmează cursurile Școlii Tehnice din Potsdam și apoi ale Politehnicii din Charlottenburg (Berlin), printre cele mai prestigioase instituții tehnice ale Europei.

Acolo, tânărul Anghel intră în contact cu ideile și tehnologiile care aveau să schimbe lumea industrială a secolului al XIX-lea: oțelul, betonul armat, podurile suspendate, mecanica aplicată.

Saligny însă nu s-a mulțumit să fie un simplu discipol. El a înțeles că ingineria nu este doar aplicarea unor formule, ci un act de creație – o formă de gândire care unește precizia cu imaginația.

Primii pași ai unui inginer vizionar

După terminarea studiilor, Saligny revine în țară, unde intră în serviciul Căilor Ferate Române – o instituție aflată în plină dezvoltare. Aici, la vârsta de doar 25 de ani, participă la construcția podurilor de pe linia ferată Ploiești-Predeal și, ulterior, la linia Fetești-Cernavodă.

Se remarcă prin inovații îndrăznețe, propunând soluții tehnice neutilizate până atunci în România: grinzi metalice cu zăbrele, poduri din oțel, elemente prefabricate. Inginerii străini priveau cu scepticism ideile sale, însă Saligny le susținea cu argumente precise și calcule riguroase. În scurt timp, reputația lui crește, iar tânărul inginer devine un nume respectat în cercurile tehnice europene.

Podul de la Cernavodă – lucrare monumentală

Apogeul carierei sale vine odată cu construcția Podului de la Cernavodă, între 1890 și 1895, o lucrare monumentală care a unit, la propriu și la figurat, Dobrogea cu restul țării. Proiectat integral de Anghel Saligny și executat sub conducerea sa, podul a fost, la data inaugurării, cel mai lung pod din Europa continentală și unul dintre cele mai îndrăznețe din lume.

Cu o lungime totală de 4 km, structura sa de oțel, susținută de arce uriașe și pile masive, reprezenta o performanță inginerească fără precedent. Într-o epocă în care betonul armat abia era experimentat, Saligny a introdus sistemul de grinzi cu console – o soluție revoluționară, pe care marii ingineri occidentali o considerau riscantă.

Legendele lumii spun că, la inaugurare, pentru a demonstra siguranța construcției, Saligny a traversat podul sub trenul inaugural, în barca sa, sub arcada centrală, în timp ce locomotiva trecea pe deasupra. Gestul simbolic al inginerului nu era doar o dovadă de curaj, ci și de încredere absolută în știință – în rigoarea calculelor sale.

Între știință și devotament public

După succesul Podului de la Cernavodă, Anghel Saligny devine o figură de autoritate în domeniul construcțiilor. Este numit director general al Căilor Ferate Române și, ulterior, ministrul al Lucrărilor Publice.

În această perioadă, el coordonează numeroase proiecte majore: extinderea rețelei feroviare, construirea silozurilor de cereale din porturile Galați, Brăila și Constanța – primele din lume realizate integral din beton armat, altă premieră tehnologică semnată de Saligny.

Această inovație – utilizarea betonului armat pentru construcții industriale – a fost o contribuție majoră la dezvoltarea ingineriei moderne. Într-un moment în care majoritatea țărilor abia experimentau materialul, Saligny îl folosea deja la scară largă, cu o precizie și o viziune remarcabile.

În paralel cu activitatea practică, Anghel Saligny a avut un rol esențial în formarea noilor generații de ingineri români. A fost profesor la Școala Națională de Poduri și Șosele din București (actuala Universitate Tehnică de Construcții), unde a pus bazele unei școli românești de inginerie civilă.

Ultimii ani și moștenirea sa

Anghel Saligny s-a stins din viață la 17 iunie 1925, la vârsta de 71 de ani. A lăsat în urmă un patrimoniu tehnic și moral impresionant, dar și un model de modestie și devotament. Podul de la Cernavodă – astăzi Podul Regele Carol I – poartă încă semnătura sa, rezistând peste un secol la intemperii și cutremure. Este, poate, cea mai elocventă metaforă a gândirii sale: solidă, elegantă, durabilă.

Sursă foto: constructii.utcluj.ro, acad.ro, grupinfrastructura.ro

Inginer, pedagog, vizionar al urbanismului și pionier al energeticii, Dimitrie Leonida a fost una dintre cele mai fascinante figuri ale României moderne. Prin munca și viziunea sa, Bucureștiul și România  au intrat în epoca modernă a energiei și a tehnicii, el legând numele său de electrificarea țării și de formarea generațiilor de ingineri.

Originile și formarea sa

S-a născut la 23 mai 1883, la Făgăraș, într-o familie numeroasă cu 11 copii. Tatăl său, Atanase Leonida, era ofițer, iar mama sa, Matilda, provenea dintr-o familie de intelectuali germani stabiliți în România. Această combinație de disciplină și cultură a influențat masiv destinul copiilor: între frații și surorile lui se numără figuri celebre precum sculptorița Gheorghe Leonida (autorul capului statuii „Cristos Mântuitorul” din Rio de Janeiro) și artista Florica Leonida.

Dimitrie a studiat la Școala Politehnică din București, unde a obținut diploma de inginer electrician în 1908. Ulterior, și-a continuat pregătirea la Școala Politehnică din Charlottenburg (Berlin), una dintre cele mai prestigioase instituții tehnice ale Europei. Aici a luat contact cu cele mai noi idei despre urbanism, electrotehnică și exploatarea hidroenergetică.

Primele inițiative

Încă din perioada studiilor, Leonida a fost pasionat de energia hidroelectrică. Proiectul său de diplomă, prezentat în 1908, viza electrificarea întregii Românii prin valorificarea potențialului hidroenergetic al Carpaților. Această viziune era extraordinar de modernă pentru epocă și anticipa, cu decenii înainte, marile hidrocentrale românești de pe Olt și de la Porțile de fier.

Întors în țară, el a devenit profesor la Politehnica și și-a asumat misiunea de a forma ingineri români la standarde europene. A înființat laboratoare moderne și a introdus metode practice de predare.

Muzeul Tehnic „Dimitrie Leonida” – un dar pentru București

În 1909, la doar 26 de ani, Leonida a fondat Muzeul Tehnic din București, primul de acest fel din România și unul dintre puținele existente în Europa acelor vremuri. Muzeul a fost gândit ca o instituție educativă deschisă tuturor, în care publicul să ia contact direct cu invențiile, mașinile și tehnologiile moderne.

Colecția a crescut spectaculos de-a lungul decadelor, incluzând turbine, motoare, locomotive, prototipuri și machete de centrale electrice. Muzeul există și astăzi.

Profesor și formator de generații

Pe lângă munca de cercetător și de vizionar al urbanismului, Leonida a fost un pedagog desăvârșit. La Școala Politehnica din București, unde a predat timp de peste 40 de ani, a format generații întregi de ingineri energeticieni și electrotehnicieni.

Se spune că prelegerile sale erau captivante, iar laboratorul său era unul dintre cele mai moderne din țară. Elevii îl descriau drept exigent, dar pasionat, cu o energie de nestăvilit atunci când vorbea despre rolul științei în progresul națiunii.

De-a lungul vieții, Dimitrie Leonida a elaborat și susținut numeroase proiecte pentru modernizarea României:

• Planul național de electrificarea – un program coerent pentru a aduce electricitatea în sate, orașe, industrie și transport.
• Uzina electrică Grozăvești – a participat la conceperea și extinderea acestei uzine care a alimentat Bucureștiul.
• Rețele de tramvaie electrice – a susținut modernizarea transportului public în București.
• Hidrocentrale – a militat pentru valorificarea apelor de munte prin centrale hidroelectrice, anticipând proiecte mari din a doua jumătate a secolului XX.

Recunoaștere și moștenire

Activitatea sa a fost recunoscută atât în România, cât și în străinătate. A fost membru al unor societăți de profil, a publicat studii și articole, iar după 1948 a continuat să activeze ca profesor și consultant în domeniul energetic.

A murit în 1965, la București, lăsând în urmă o moștenire uriașă – nu doar planuri și instituții, ci și un spirit al modernizării prin știință.

Dimitrie Leonida a fost mai mult decât un inginer, a fost, totodată, și un vizionar al modernității românești. Într-o vreme când România era încă preponderent rurală, el visa la electrificare, la modernizarea transporturilor și la educația tehnică în masă.

Surse foto: Galeria Foto a Muzeului de Istorie Bicaz, ler.is.edu.ro