Douăzeci de scaune sunt pe peronul gării din Târgu Secuiesc. Cinci grupuri a câte patru. Din plastic, albastre și roșii. Ce mai contează că trei au spătarele rupte?! Ocupat nu este niciunul. Și cine știe dacă sau când vor mai fi? De pasageri, într-o duminică spre apus, nici vorbă. În general, la un final de săptămână, după prânz, te-ai aștepta, poate, la turiști care să plece înapoi spre case.
Doar că gara din Târgu Secuiesc intră în rând cu un duium de alte gări provinciale din țară. Turiștii, câți mai sunt, fie vin cu mașinile personale, fie cu autocarele care parchează în centru, lângă giratoriul de la Biserica Reformată. Reședința de județ, Sfântu Gheorghe, încă rezistă ca punct feroviar de referință, având și avantajul poziționării pe traseul Brașov – Băile Tușnad – Miercurea Ciuc. În interiorul județului, însă – mai ales când este vorba despre a treia cea mai redusă suprafață din țară, după Ilfov și Giurgiu – trenul a pierdut lupta cu automobilul. Distanțele sunt scurte, șoselele relativ bune, de unde și preferința pentru un mijloc de transport mai la îndemână.
Depozitar de nostalgii: cutia poştală a Gării din Târgu Secuiesc
În Târgu Secuiesc, dacă șuieră ceva prin gara pustiită și amenințată de paragină pe zi ce trece, atunci e vântul. O cutie poștală a cărei culoare roșie s-a lăsat cariată de rugină străjuiește la colțul peronului. Ca întrebuințare se aseamănă mai degrabă cabinei telefonice londoneze (și nu doar prin prisma culorii – uitați rugina): cu aspect estetic (dacă mai poate fi vorba de așa ceva) și depozitar al nostalgiilor și al unei anumite tradiții – a amplasării unui astfel de obiect în gară. În rest, cine o mai folosește într-o vreme în care mulțimea se află în spatele ecranelor și nu în fața peroanelor?!
În interiorul județului Covasna, trenul a pierdut lupta cu automobilul
În depărtare, privind spre ieșirea din oraș și spre comuna Catalina, se zăresc tractoarele trăgându-și domol remorcile cu fân, lemne sau cartofi, depășind atente calea ferată pentru a se asigura că nu își pierd din încărcătură. De la trecerea căii ferate, avansând spre centrul orașului, se deschide pe dreapta o mică piațetă pavată cu piatră cubică și în ea două corpuri de clădire: gara de pasageri și cea de marfă. Cea din urmă nu are nici ea o soartă mai fericită. Între ele, o mașină parcată indică prezența cuiva, lăsând de înțeles că, totuși, ceva s-ar petrece împrejur. Izolarea, însă, își reclamă rapid drepturile și dă drumul unei rulete a contrastelor.
La casa de bilete se poate intra, doar pentru a descoperi băncile goale și obloanele trase ale ghișeelor. Dimpotrivă, toaleta bărbaților are fereastra deschisă, dar ușa închisă: nu de prea mare folos la nevoie. Dincolo, nici măcar fereastra nu este deschisă. Singurele informații sunt oferite de tabloul de garare enumerând opt trenuri regionale care, în ciuda impresiei de goliciune, au prevăzute opriri în Târgu Secuiesc pe drumul lor dintre Brețcu și Sfântu Gheorghe. Aici intervine și cruntul adevăr: dacă, pe șosea, între Târgu Secuiescu și Brețcu sunt 16 kilometri care pot fi parcurși în aproximativ un sfert de oră, calea ferată face o buclă prin Sânzieni, Mereni și Lemnia, prelungind traseul cu șapte kilometri și o jumătate de oră.
Așa fusese prevăzut odinioară, în jurul lui octombrie 1891, când era inaugurat tronsonul Brașov-Sfântu Gheorghe-Târgu Secuiesc, eveniment pomenit de o placă memorială. O sută și câteva zeci de ani mai târziu, gara respiră cu greu. Din patru linii, două sunt năpădite de buruieni. Grămezi de nituri stau adunate în două găleți de vopsea sau sunt pur și simplu împrăștiate pe podeaua magaziei, lângă canistre de ulei și târnăcoape. Un dulap de lemn și un fișet metalic își țin companie. Deasupra lor, o geantă de voiaj din piele dă un aer specific întregului context.
O sută și câteva zeci de ani mai târziu, gara respiră cu greu. Din patru linii, două sunt năpădite de buruieni
Rezemat de perete, în spatele unor scânduri și al unei mături din nuiele, un disc de culoare roșie cu marginea albă, semnalul de fine de tren care se așază în cârligul de tracțiune, a căzut victimă prafului. Înspre celălalt capăt al încăperii se află o bicicletă, iar la mijloc o ușă care dă într-un alt hol cu o chiuvetă mică și multe alte dulapuri. Motive specifice unei gări…
…dintre care lipsește, poate, cel mai însemnat: forfota plecărilor și a sosirilor. Lipsesc oamenii, lipsesc trenurile… Mai sunt scaunele la locul lor, întrebându-se, probabil, aidoma cutiei poștale, la ce folos?
