Prima „întâlnire” cu opera lui Mircea Eliade nu a fost cu „Nuntă în cer”, romanul despre care urmează să scriu în rândurile ce urmează, dar aceasta a fost cartea care mi-a deschis ochii și care m-a ajutat să înțeleg cât de complexă este iubirea și cât de multe mai avem de învățat și de simțit noi, simplii muritori. Cu „Nuntă în cer” (publicat pentru prima dată în 1938) am avut privilegiul de a pătrunde în sufletul a doi bărbați, Andrei Mavrodin și Barbu Hasnaș, care au cunoscut dragostea absolută, cea chinuitoare și cea care apare „o singură dată în viață”.
Confesiunile celor două personaje – intelectuali bucureșteni, ca în aproape toată beletristica semnată de Mircea Eliade – dezvăluie tulburătoarea coincidență: Andrei și Barbu iubesc aceeași femeie, pe Ileana – Lena. Cei doi se întâlnesc la o cabană și își împărtășesc răscolitoarea poveste de dragoste, iar replicile și implicit viziunea lor asupra acestui intens și misterios sentiment subliniază faptul că iubirea adevărată apare inopinat și devastează viața omului, atunci când la fel de brusc dispare.
Romanul nu este ușor de parcurs și nici de digerat, în special prin prisma dragostei aproape nepământești ilustrate de scriitor, opera evocând cu succes celebrul mit al androginului, legătura indisolubilă dintre cele două principii – feminin şi masculin.
Sentimentul acesta dumneata nu-l poți intui: sentimentul propriului tău naufragiu. E o descoperire pe care o faci mai târziu în viață, în jurul vârstei de 40 de ani, când încă te mai poți păcăli cu iluzia că tinerețea nu e sfârșită, că undeva trebuie să existe o posibilitate de scăpare
Nu am parcurs cartea pe nerăsuflate, pagină după pagină și capitol după capitol, ci mi-am acordat mici pauze, pentru a reflecta asupra suferinței celor doi bărbați, care se confruntau cu propriul naufragiu, pentru că șarpele crud al singurătății a pătruns în viețile lor: „De-abia după ce mi-am dat seama că Lena nu-mi mai aparține, am înțeles că viața mea a ratat într-un lamentabil naufragiu. Sentimentul acesta dumneata nu-l poți intui: sentimentul propriului tău naufragiu. E o descoperire pe care o faci mai târziu în viață, în jurul vârstei de 40 de ani, când încă te mai poți păcăli cu iluzia că tinerețea nu e sfârșită, că undeva trebuie să existe o posibilitate de scăpare. Și tocmai iluzia aceasta că ar fi timp să faci ceva, că stă în putința ta să evadezi din mizerie și deșertăciune, nutrește sentimentul ratării și al naufragiului”.
Geniul lui Eliade mi-a arătat, citind „Nuntă în cer”, două viziuni asupra iubirii absolute, trăite la un nivel opus celei contemporane, afectate de mania consumului: „Cel care a spus: amorul e o chestiune de epidermă se referea, fără îndoială, la aceste cunoaşteri inferioare ale trupului, la faptul că o posesiune e posibilă numai în anumite condiţiuni fizice şi pentru anumite exemplare umane. Dar trupul poate revela mai mult. Dincolo de voluptate, dincolo de rut, este cu putinţă o regăsire desăvârşită în îmbrăţişare, ca şi cum ai cuprinde – pentru întâia oară – o altă parte din tine, care te «încheie», te completează, revelându-ţi altă experienţă a lumii, îmbogăţită cu alte, noi dimensiuni”.
Astfel de povești dramatice de „amor” reprezintă un laitmotiv în opera lui Eliade, el însuși un om sensibil, care percepe intens trăirile interioare și care are darul de a le transpune cu măiestrie în operele sale, ce au intrat în conştiinţa publicului român. Limbajul folosit în roman este cel cu care ne-a obișnuit autorul – marcant, cu epitete puternice, care își pun amprenta asupra spiritului cititorului.
Ileana sau Lena, femeia care a dat peste cap viața celor doi bărbați, a lăsat urme adânci, de neuitat: „Cu o asemenea dragoste nu te întâlneşti decât o singură dată în viață. Cum spuneai prea bine, asta aparține într-un anumit fel miracolului, de aceea și apare, poate, atât de întâmplător, într-o serie de evenimente cu desăvârșire frivole și nesemnificative… Stă în putința noastră să realizăm acest miracol. Dar ne dăm seama prea târziu de el, ne dăm întotdeauna seama prea târziu…”. Sunt rânduri care amintesc de introspecţiile agonizante ale unui alt intelectual lucid, protagonist şi el al unui roman românesc interbelic de excepţie: Ştefan Gheorghidiu, eroul “Ultimei nopţi de dragoste” a lui Camil Petrescu (1930).
„Nuntă în cer” transformă cititorul, îl răscolește, îi aduce în fața ochilor toate iubirile – eșuate ori nu – care l-au marcat sau care i-au măcinat sufletul. Andrei și Barbu au devenit, pentru mine, mai mult decât niște personaje literare – o dovadă că dragostea, deşi mistuitoare și periculoasă, este totodată mirajul suprem al vieţii omului, fără de care aceasta nu este completă cu adevărat.
Foto deschidere: okian.ro
Nota Matricea Românească: [usr 4]