Redirecționează 3,5% din impozitul pe venit
Tag

judecător

Am crede din pricina vocabularului protocolar, dar și a poziției impozante pe care o are în  societate că tânărul judecător Adrian Chiper este de neclintit. Dar nu, e omul care guvernează  în jurul emoțiilor ce se îmbină armonios cu un set de valori de la care nu se abate, valori născute  din traiul omului simplu crescut și lustruite cu o bunătate caldă. A mai înțeles în viață că omul  a creat profesia și nu invers.  

Aplică o conduită care conduce la fermitate, dar dincolo de ușile unei săli de judecată poartă cu  el pasiuni pe care, atunci când stă de vorbă cu timpul liber și acesta îi devine prieten, și le  satisface. În zilele libere se dezbracă de robă și îmbracă hainele sport și urcă în vârful munților.  

N-am fi zis, dar se pare că dincolo de întregul comportament al unui magistrat, ținuta morală  dublată de maturitatea profesională, am reușit să facem un schimb frumos de idei pe care îl  lăsăm ca dovadă în rândurile de mai jos. Să-l cunoaștem pe tânărul Adrian Chiper! 

 

Sunt impresionată, domnule judecător, de autenticitatea dumneavoastră, dar mai  ales de implicarea și binele pe care îl faceți în calitate de om. De ce această profesie? 

Nu ştiu cât de autentic sunt sau nu sunt, probabil ţine de percepţia fiecăruia asupra  conceptului în sine, dar încerc să-mi transpun gândurile în acţiuni, iar acţiunile să  vorbească de la sine. Cât despre binele pe care îl fac, presupun că te referi la acţiunile  întreprinse în sfera voluntariatului şi a educaţiei juridice în şcoli sau licee. Nu am gândit  vreodată că făcând asta fac un „bine”, ci mai degrabă că produc o schimbare, iar  schimbarea să genereze la rândul ei schimbări şi tot aşa… Pozitive, bineînţeles. Cred că  „binele” nu trebuie privit ca un scop în sine ci ca o urmare firească a unei acţiuni în care  crezi şi în care investeşti pasiune şi dedicaţie. De ce profesia de judecător? Ei bine,  tocmai din această dorinţă de a face o mică schimbare într-un domeniu care mă atrăgea  prin prisma dorinţei de a lucra cu oamenii şi cu situaţiile sociale în care se regăsesc  aceştia. Cred că am mai afirmat-o cu ocazia unui interviu acordat că puteam, la fel de  bine, să aleg orice altă profesie ce se plia pe conceptul de a lucra cu oamenii şi de a face  o schimbare.  

 

Care a fost momentul marei decizii de a îmbrățișa meseria aceasta? A fost cineva,  oare, care v-a insuflat acest gând?

Decizia de a profesa în domeniul magistraturii și de a deveni judecător a fost luată la  finalul clasei a 12-a când un cumul de faptul m-a orientat către această parte  profesională. Practic am ştiut sigur la finalul liceului că spre asta mă îndrept şi prin  intermediul tatălui meu ce lucra ca electrician şi intra în vorba cu diferite persoane,  inclusiv din domeniul educaţional, juridic ş.a.m.d, am mers pe această filieră încurajat  fiind că e drumul pe care trebuie să păşesc. A fost o decizie foarte bună, aș putea spune. 

 

Ce abilități trebuie să dețină un judecător? 

De foarte multe ori mă abțin din a emite judecăți și opinii cu caracter general, dar o să  încerc să răspund la întrebare cu primele lucruri care îmi vin în minte: dincolo de  cunoștințele juridice de drept material și procesual care, evident, sunt inerente exercitării  într-un mod corespunzător a profesiei, consider că providențiale sunt abilitățile de  comunicare, de aservitate, empatie și de înțelegere a realităților sociale. Plecând de la  celebra zicală „omul cât trăiește-nvață”, și judecătorul trebuie să fie mereu dornic să se  autocunoască, să descopere mediul social în care activează în primul rând ca om, apoi  ca profesionist al dreptului și să fie într-o continuă schimbare pozitivă și adaptivă. La  vremuri noi, oameni noi, abilități noi… Să aplice legea nu doar în litera ei rece și dură,  cât și în spiritul ei cald și uman. 

 

Profesia de judecător este atât de impozantă și plină de autoritate, încât oamenii  nu se gândesc că cei care o exercită ar putea fi traversați de momente triste,  nefericite sau depresive. Așa se vede din exterior. Cum este însă în interiorul  profesiei? 

Omul a creat profesia, nu profesia omul. Sau, cel puțin, așa îmi place să cred. Fiecare  om în parte, prin însăşi raţiunea existenţei sale efemere și supusă spiritului, minții şi  emoţiilor, este traversat de diferite stări de euforie, suferință, regret și beatitudine.  Judecătorii nu fac abstracţie, ba din contră, fiind supuşi contactului cu situaţiile  conflictuale ale oamenilor, au uneori tendința să poarte povara situaţiilor de fapt cu care  se confruntă şi dincolo de terminarea ședinței de judecată. Niciodată nu am înţeles şi  rezonat cu ideea că judecătorii sunt duri, sunt reci, sunt tranşanţi sau orice stare de spirit  adiacentă. Da, pentru aplicarea legii în sala de judecată trebuie adoptată o anumită 

 

 

solemnitate ce este normată şi în codurile de procedură, dar există la fel de bine şi un  protocol intrinsec oricărei activităţi umane, nu? Spre exemplu, când mergi la  cumpărături respecţi rândul la casa de marcat, când mergi la doctor nu sari pe pereţi  (bine, rectific, depinde la ce doctor…) dar percepţia despre profesia ca fiind impozantă  şi plină de autoritate ar trebui reflectată asupra legii în sine, nu asupra omului care o  aplică. Dacă am înţelege, în primul rând, că nu de poliţie/procuratură/jandarmarie  trebuie să ne fie frică, ci mai degrabă de consecinţa faptelor noastre şi de respectul pe  care trebuie să îl conferim legii, poate lucrurile ar fi mult mai relaxate atât în gândire cât  şi în manifestare. Avem tendinţa nativă să găsim mereu un „ţap ispăşitor” în poliţistul  care ne opreşte şi ne amendează pentru încălcarea legislaţiei rutiere. Dar oare nu eu am  facilitat această oprire prin însăşi nerespectarea legii care este menită să mă protejeze?  Omul vine şi îşi face treaba. Dacă aducem un zidar să ne repare prispa casei şi el nu-şi  face treaba ne deranjează, nu? Suferim o consecinţă pecuniară: îl plătim şi el nu  munceşte. Atunci de ce ne deranjează că domnul poliţist şi-a făcut treaba? Poate pentru  că e mai uşor să dai vina pe alţii decât să ţi-o asumi. 

 

Pentru mulți magistrați, admirația este asigurată datorită practicării profesiei.  Dumneavoastră pe cine admirați? 

Cum am mai precizat cu alte ocazii, nu am un model precis. Nu mă ghidez după un far ca  celebrul Far din Alexandria, una din cele şapte minuni ale antichităţii. Încerc să preiau de la  oricine cu care interacţionez un model de conduită care, poate, mie-mi lipseşte sau pe care  doresc să mi-l inoculez şi în acelaşi timp să îmi dau seama că, poate, nu îmi doresc să mă  comport aşa (aici mă refer la comportamentul negativ pe care îl surprind uneori). Aici se  potrivesc de minune câteva versuri din Glossă, de Mihai Eminescu: 

Privitor ca la teatru 

Tu în lume să te-nchipui: 

Joace unul şi pe patru, 

Totuşi tu ghici-vei chipu-i, 

Şi de plânge, de se ceartă, 

Tu în colţ petreci în tine 

Şi-nţelegi din a lor artă 

Ce e rău şi ce e bine.

Mă gândesc la următoarea metaforă: o albină care a ieşit să strângă polen de pe un câmp  plin de flori. Ea alege în funcţie de ce i se pare mai „gustos”, mai „delicios” pentru rezultatul  final, respectiv mierea de albine, dar în acelaşi timp ocoleşte cu măiestrie spinii şi buruienile.  Nu e nevoie să explic metafora, cu siguranţă. 

 

Doriți, la rând, să fiți un model pentru alții? 

Nu, nu îmi doresc să devin un model pentru nimeni şi nici nu îmi dau seama în ce aş  putea să devin un model. Mai am multe de învăţat despre mine atât în materie de  comunicare, de conduită profesională şi socială şi în materie de autocunoaştere. Dacă,  prin absurd, cineva mă consideră un model, nu poate decât să mă bucure, dar i-aş sugera  să nu dorească să devină ca mine, ca X, ca Y, ca Z, ci să se creeze pe sine din propria-i  marmură. Metafora statuii de marmură provine de la stoici şi sugerează faptul că omul  nu se poate crea pe sine fără suferinţă, dedicaţie şi ambiţie deoarece este atât sculptor,  cât şi marmura care este sculptată. 

 

Cât de importantă este educația juridică la școală? 

Din punctul meu de vedere, fără a diminua importanţa niciunei materii din curricula  şcolară, cred că este vital să ne adaptăm constant la nevoile societăţii în care trăim, atât din  punct de vedere social cât şi educaţional. Lumea suferă modificări şi dacă nu dorim „să fim  lăsaţi în urmă” ar trebui să ne schimbăm şi noi odată cu ea. Până la urmă schimbarea este singura  constantă a vieţii, nu? Cred că atât educaţia juridică, cât şi educaţia financiară, educaţia privind  protecţia mediului, uite, dacă vrei, educaţia privind acordarea tehnicilor de prim ajutor sunt  necesare dezvoltării sănătoase a generaţiilor de mâine şi a adaptării la noile cerinţe ale societăţii  prezente. Poate ar fi bine de analizat şi de urmărit modul de dezvoltare a educaţiei prin raportare  la cum ne dorim ca generaţiile de mâine să arate pentru a vedea unde putem face câteva  schimbări. Dorim să ştie care le sunt drepturile şi obligaţiile, dorim să aibă grijă de finanţele  lor, de mediul în care trăiesc, să ştie să se ajute unii pe alţii? Cred că răspunsul este mai mult  decât unul afirmativ, motiv pentru care stau și mă întreb: de ce nu acționăm mai profund? 

 

 

Ați dori să fie educația juridică inclusă în platforma orelor obligatorii de la școală?

Cred că răspunsul l-am oferit deja prin raportare la întrebarea precedentă. 

 

Frumoasă sau grea este această îmbinare pe care o faceți în timpul săptămânii, cea  în care sunteți pe rând judecător, apoi profesor?

În ultima perioadă nu am mai reuşit să ajung aşa des la copii cum îmi doream, asta şi ca  urmare a volumului foarte încărcat de muncă, dar îmi promit mie că o să revin şi mai în  forţă. Nu mi s-a părut niciodată că fac ceva anume într-un mod greu cât timp o făceam din  pasiune pură şi pentru mine această activitate a implicat, implică şi va implica doar pasiune  şi dedicaţie. Iubeşte ceea ce faci şi totul va curge lin… 

 

Ne ghidăm în viață după un set de valori. Care sunt cele în jurul cărora guvernați  dumneavoastră? 

În primul rând, nu există „dumneavoastră”, există doar „tu” iar asta este una  dintre valorile la care mă raportez, respectiv de egalizare a percepţiei dintre mine şi  ceilalţi oameni. Sunt ca toţi ceilalţi atât în discuţie cât şi în trăiri, nimic mai mult, nimic  mai puţin. 

În al doilea rând, pun foarte mult preţ pe empatie, pe asertivitate şi pe  compasiune, practic pe modalitatea de gestionare eficientă a relaţiilor dintre oameni şi  pe facilitarea dezvoltării lor armonioase. Încă mă descopăr pe mine în aceste chestiuni dar mereu am militat şi militez pentru deschiderea către oameni, către dorinţa de a  înţelege înainte de a trage o concluzie şi a de ne vedea propriile noastre greşeli înainte  de a le aprecia în alţii. Celebra sintagma ce stătea deasupra oracolului din Delphi,  „Cunoaşte-te pe tine însuţi” ar trebui să fie etalon de conduită pentru fiecare dintre noi  şi să ne ghideze percepţia de înţelegere că tocmai cunoscându-ţi propriile valori le poţi  căuta în ceilalţi, şi doar ştiindu-ţi defectele le poţi gestiona mai bine pe ale celorlalţi. 

Asta implică o valoare cuprinzătoare şi teribil de importantă: asumarea. După cum  explicam mai sus, poate „ţapul ispăşitor” se află în propriile conduite dar ne este prea  teamă să o recunoaştem. Umanism expansiv în detrimentul unui individualism  restrictiv…

 

 

Rodica-Aida Popa este judecător la Înalta Curte de Casație și Justiție, Secția Penală. A făcut din profesia ei un crez pe care și-a construit toată viața. Am invitat-o să ne vorbească despre cum se formează un judecător și despre cum vede el greșeala, pedeapsa și iertarea. Am vorbit și despre lecturile magistratului, despre pasiunile și credința lui, ca și despre cât loc este pentru subiectivism în actul împărțirii dreptății. Rodica Aida Popa este și reprezentantul României la Consiliul Consultativ al Judecătorilor Europeni de pe lângă Consiliul Europei, și este și cadru didactic la Universitatea Nicolae Titulescu.

Aveți acces la interviul audio printr-un clic în fereastra Soundcloud de mai jos. Textul care urmează este o sinteză a interviului audio.

 

 

Judecătorul este omul care împarte dreptatea. Înseamnă că un judecător, etic vorbind, trebuie să fie ireproşabil în viața de zi cu zi?

Da, profesia de a fi judecător implică această componentă a integrităţii: respectul faţă de lege şi apoi asumarea responsabilităţii în aplicarea legii.

Când se enervează în trafic, un judecător ce face?

Eu nu ştiu ce fac alţii, eu încerc să mă autoeduc şi să-mi exersez răbdarea. Fiindcă un judecător trebuie să asculte, și trebuie să-ți educi răbdarea pentru a putea fi în serviciul public, în slujba cetăţeanului care îşi expune solicitările sau apărarea. Deci ca judecător trebuie să ai răbdare.

În România cam câți judecători sunt?

În jur de 4000-4500 de judecători. La o populaţie de 19 milioane, este o cifră mică. Iar ca număr de cauze, în 2018 potrivit statisticilor au fost 2.900.000 de cauze şi 2.199.000 au fost soluţionate. Acestea sunt cifrele din raportul pe starea Justiţiei din 2018 furnizate de Consiliul Superior al Magistraturii.

Iar la Înalta Curte?

Şi acolo a crescut numărul de cauze, au fost în jur de vreo 32.000 anul trecut pe toate secţiile Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. Media pe judecător la secţia penală a fost de circa 344 de dosare rulate şi 206 soluţionate, nu este puţin deloc, pentru că sunt cauze complexe. Complexitatea este conferită de numărul de părţi, de probatoriu, de complexitatea şi specificul infracţiunii. La nivelul Înaltei Curţi, la secţia penală este cel mai ridicat grad de complexitate.

Faptul că mereu în mass-media ultimilor ani se vorbeşte despre justiţie, creează un anumit efect asupra mentalul judecătorului?

Îmi e greu să răspund în general. La nivelul Înaltei Curţi pot să spun, colegii mei judecători nu resimt această presiune în mod deosebit. Ceea ce facem este cotidian. Nu ne sunt  indiferente părerile mass-media şi nici ale societăţii cu privire la hotărârile noastre, dar nu ca un factor de presiune, ci ca un factor conştient de asumare a răspunderilor pe care le avem.

Judecătorul are şi sentimente în sala de judecată? Îşi permite în actul de judecată să-şi lase şi partea emoţională să vorbească?

Există şi o componentă sigur subiectivă, intrinsecă, pentru că nu poţi fi robot. Dar în modul în care se pronunţă o hotărâre prevalează cauzele obiective. Există şi cele subiective, în funcţie de probele care sunt administrate de partea civilă,  în ceea ce privește persoana inculpatului, aspectele legate de familie, de starea sănătăţii inculpatului, de rolul său în societate.

Imaginea celebră cu zeiţa justiţiei care ţine balanţa şi este legată la ochi nu spune tocmai că judecătorul nu trebuie să fie altfel decât imparțial?

Judecătorul este un om. Un om care are şi o componentă de subiectivitate, dar nu în sensul de blândeţe la care oamenii se aşteaptă, nu.

Activitatea judecătorului este una care creează efecte imediate în viaţa celor asupra celor care se exercită. Asta are un efect asupra activităţii dumneavoastră de judecător?

Da, sigur că da, ne gândim întotdeauna la cei pe care îi judecăm, eu cel puţin îmi pun problema dacă am evaluat suficient de bine, cum să fac să apreciez toate nuanţele din probele care sunt administrate. Pentru că, să ştiţi, fiecare gest contează, fiecare mimică a feţei.

Pronunţaţi şi condamnări la închisoare. Știţi cum arată penitenciarele romaneşti?

Am fost să vizitez penitenciarele, orice judecător trebuie să o facă. Nu este o obligaţie, dar cred că face parte din etica profesiei noastre și din componenta de profesionalizare să vezi locurile de detenţie. Există o componentă educaţională semnificativă în locurile de detenţie. Sigur, este loc de mai bine, iar România a fost şi este în atenţia Consiliului Europei şi a Curţii Europene a Drepturilor Omului sub aspectul locurilor de detenţie.

Penitenciarul, așa cum arată el în România, îşi îndeplineşte scopul principal, anume acela de a-l face pe omul care este trimis acolo o perioadă să înţeleagă că a făcut un lucru rău şi să se hotărască să nu îl mai facă?

Sigur că da, dar există şi loc de mai bine.

Dar există și concepţia că puşcăria e un loc de academie a infractorilor, este loc de specializare pentru comiterea de ilegalități.

Din păcate nu vă pot contrazice 100% sub acest aspect, pentru că sunt şi persoane care nu au înţeles rolul pedepsei aplicate şi perpetuează acest comportament şi după executarea unor pedepse. După o perioadă scurtă de timp comit alte fapte şi revin în locul de detenţie. Dar există şi persoane care conştientizează consecinţele pedepsei şi nu o să îi mai vedem acolo. Restrângerea dreptului la libertate are consecinţe, ea îşi pune amprenta asupra comportamentului şi atitudinii persoanei care a fost privată de libertate.

De cât studiu este nevoie pentru a ajunge judecător?

Pentru a ajunge judecător sunt studiile de patru ani la facultatea de drept, după care sunt şi cursuri de specialitate. Pentru cine doreşte să fie judecător este Institutul Naţional al Magistraturii, o școală la standarde europene. Și după aceea în activitatea curentă trebuie să fie un studiu permanent. Judecătorul trebuie să fie conectat în timp real cu modificările legislative care nu sunt puţine, cu prevederile legilor justiţiei, cu deciziile Curţii Constituţionale şi cu deciziile Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Ce citeşte un judecător în afară de legi şi hotărâri şi decizii ale Curţii şi ale Parlamentului?

Citeşte şi beletristică, citeşte şi cărţi de memorialistică, eseistică.

Ne spuneţi trei titluri de pe biroul dumneavoastră?

Am acum o carte despre Regina Maria. Tot acum citesc volumul ”Cum se distrau românii odinioară” a lui Adrian Majuru. Este o lucrare amplă de statistică, de antropologie urbană. Iar în plus ceea ce pe mine mă preocupă foarte mult este arta, am pe birou câteva albume de pictură impresionistă.

Aveţi mult timp liber?

Nu, dar un judecător trebuie să îşi facă şi un timp pentru partea sa de educaţie permanentă şi complementară aspectelor profesionale. Este absolut necesar pentru un judecător să simtă şi pulsul străzii, al societăţii. Fără a cunoaşte realitatea nu cred că ar putea fi un judecător bun, pentru că el judecă oameni.

Ce l-ați întreba pe un licean ca să știți dacă are ce-i trebuie pentru a putea deveni judecător?

Întotdeauna îl voi întreba cum se raportează la lege. Dacă înţelege ce înseamnă să fii integru. Trebuie să ai un comportament strict în raport cu dispoziţia legală şi să fii în acelaşi timp un om al cetăţii, al comunităţii. Să fii judecător este o chestiune de vocaţie, nu ești potrivit pentru ea dacă nu simţi respect faţă de lege și față de asumarea responsabilităţii. Trebuie să înţelegi atât litera legii cât şi spiritul ei.

În viaţa unui judecător religia are un loc, are un rol?

Aş putea să vorbesc doar pentru mine: eu răspund da, dat fiind faptul că justiţia este de origine divină. Componenta credinţei este intrinsecă umanităţii, inclusiv mie. Componenta spirituală există atâta timp cât crezi în liber arbitru şi crezi în Dumnezeu.

 

 

Pentru că la Eminescu se merge ca la o icoană, oglindă mereu fidelă şi actuală a spiritului nostru, Matricea Românească publică, săptămânal, extrase din cele mai importante scrieri – fie ele literare, politice, economice, sociale sau filosofice – ale primei figuri a culturii româneşti. Nota editorului: a fost respectată grafia originală.

Am spus-o într‘un rînd că ceea-ce ne inspiră durerea cea mai mare și o adevărată teamă de viitorul acestei țări, nu sînt pe atîta oamenii generației actuale, pe cît tinerii noștri, cari vor stăpîni în viitor soarta nației lor. Lucrarea continuă a instituțiilor prea liberale a consistat la spiritele tinere în dărîmarea ori-cării autorități dumnezeești și omenești, într‘o încredere oarbă în propriea persoană neînsemnată, în nerespectarea ori-cărui superior.

Ușurința, cu care tinerii la noi discută oameni și lucruri, espresiile, de care se servesc, suficiența și lipsa de naivitate, e un semn că avem a face cu oameni îmbătrîniți înnainte de vreme, cărora le-am prezice de pe acuma lipsă de statornicie și impotență morală. Aceasta-i pedeapsa ce ne-o dă Dumnezeu, pentru c‘am făcut din școli numai unelte, în care se îngrămădește învățarea unei mulțimi de cunoștinți, fără să fi îngrijit de loc pentru creșterea inimii și caracterului, căci nici-odată tăria unui popor n‘a stat în instrucție și numai în instrucție, ci totdeauna în creștere. O cunoștință, mai ales în școalele secundare, care nu are rol educativ, e o cunoștință stearpă și nefolositoare.

Ne-a trebuit acest proemion, pentru a ajunge la faptele ce voim să le însemnăm. La 28 Mai, D. I. G. Ciurea s‘a dus în calitate de jude-instructor la hotelul „Romănia” împreună cu d. Prim-procuror I. Vrănceanu și în locul grefierului, ce era ocupat, a fost luat pe d. Vasile Elefterescu, copist la parchet. Pe cînd d. Jude-instructor lucra la procesul-verbal, pentru ancheta afacerii Cimara, îi spuse copistului să iee hîrtie și să copieze procesul-verbal, ceea-ce acesta din urmă a și început să facă.

Aceasta-i pedeapsa ce ne-o dă Dumnezeu, pentru c‘am făcut din școli numai unelte, în care se îngrămădește învățarea unei mulțimi de cunoștinți, fără să fi îngrijit de loc pentru creșterea inimii și caracterului

După ce a copiat jumătate, spune judelui că a greșit, puind cuvintele „ne-am transportat la fața locului”, în loc de „ne-am transportat la hotel Romănia”. D. Judecător răspunse că nu face nimica, numai să pue în parantesă „Hotel Romănia”. Dar judecătorul trecînd cu ochii partea ce se copiase pe curat, observă lipsa încă a două cuvinte, ce denatura înțelesul construcției.

Judecătorul zice cu mirare:

– Iată, Domnule, și aici ai greșit. Bagă de samă.

– A greși este o faptă omenească, răspunse copistul.

– Prea bine. A greși este o faptă omenească, însă nu-i mai puțin adevărat că cineva trebuie să primească observații, cînd le merită.

– Eu nu sînt învățat să primesc observațiuni.

– Dacă ați fi în cancelaria mea, ați învăța să primiți observații, căci ori de cîte ori ați face greșeli, le-aș observa.

– Nu voi fi nici-odată la D-ta, la instrucție.

Atunci judecătorul, văzînd că acest domn nu mai tace, îi ia procesul-verbal din mână și-i spune să iasă. D-nialui răspunde că nu ese afară, căci a venit cu d. prim-procuror. După o nouă somare să iasă și după un nou refus, d. prim-procuror ca șef nemijlocit îi ordonă să iasă, după care d. copist se depărtă. Zicem șef nemijlocit, căci la anchete locale e știut că toți agenții publici sînt de drept la ordinele judecătorului de instrucție.

Acest act de nesubordonație ar fi fost în sine nimica toată, si cădea simplu asupra culpabilului, căci un judecător e în genere prea sus pentru grațiositățile unui copist. Dar d. Elefterescu nu s‘a mulțumit cu atîta, ci a crezut a putea cere satisfacție pentru observația că nu-i în stare a copia o hîrtie corect.  A doua zi, d-sa trimise marturi judecătorului, căci s‘au mai găsit doi domni în comunitate de idei și sentimente, cari să se însărcineze cu această misiune de „onoare”. Se‘nțelege că judecătorul a trebuit să dea din umeri dup‘o asemenea copilărie. Destul că d. prim-procuror, aflînd despre aceasta, i-a observat d-lui Elefterescu că: sau să retragă provocația, sau să-și dea demisia. D. copist își dă demisia din importantul său post, întîiu motivată, apoi nemotivată; apoi se duce la parchetul general și reclamă în contra judecătorului.

După aceste incidente care atacau în mod atît de grav posiția gravă de copist, trebuia neapărat să mai urmeze ceva, o scrisoare, publicată între inserțiunile „Curierului Balassan”, o adevărată ilustrație a libertății presei, minunată prin eleganța ciceronică a espresiilor ei  – a căror reproducere ar fi deja o necuviință. Astfel după o insubordonație, acest domn posează în martir al onoarii cavalerești și în insultător al superiorului său.

Se‘nțelege că nici-odată nu ne-am fi ocupat cîtuși de puțin de grațiosități de copist, dacă d-sa și martorii n‘ar fi studenți la Universitate, dacă acestea n‘ar fi pentru noi un semn al vremilor, ce ne așteaptă.

După a noastră părere organele statului nu esistă pentru a fi batjocorite de ori-cine și pentru ca inferiorii să-și poată face mendrele înlăuntrul organismului social. D. Elefterescu ar fi trebuit destituit și d. procuror-general a fost prea delicat în asemenea împrejurări cerîndu-i numai demisiunea.

Cine ocupă un post inferior și nu învață a se supune, acela n‘are decît să privatiseze și să-și lucreze moșiile dacă le are, căci a ocupa un post nu este un drept, ci un serviciu anume plătit de stat

Se înțelege de sine că judecătorul, admițînd provocația ce i s‘a făcut, s‘ar fi coborît pe un nivel, de care trebue să se ferească ori-și-cine, căci atît ar mai trebui ca organele statului să se apere cu arma la ori-ce observație îndreptățită vor face. Cine ocupă un post inferior și nu învață a se supune, acela n‘are decît să privatiseze și să-și lucreze moșiile dacă le are, căci a ocupa un post nu este un drept, ci un serviciu anume plătit de stat, înlăuntrul căruia cine-va trebue să respecteze ierarchia și autoritatea superiorilor, căci altfel nu mai e cu putință nici orînduială, nici armonia societății, și nici societatea nu mai poate respecta organe, care nu sînt destul de apărate de frumoasele roade ale creșterii subalternilor lor.

Înc‘un pas pe această cale a civilisației și vom ajunge idealele stări de lucruri din Grechia, Mexico, Guatemala și alte asemenea state, care în privirea respectului autorității vor fi servit de model celor ce ne-au înzestrat cu acest spirit de subordonație.

 

Foto deschidere: Eminescu, după o fotografie din 1879-1880

Prezentul extras face parte din volumul “Mihai Eminescu – Opere Complecte”, editat în 1914 la Iaşi, editura “Librăria Românească”, parte a colecţiei Bibliotecii “Mihai Eminescu” a Bulboacă şi Asociaţii SCA

„Eminescu – Opere Complecte”, o comoară între coperte

„Eminescu – Opere Complecte”, o comoară între coperte

Cele mai importante scrieri ale lui Mihai Eminescu vor fi, săptămânal, prezente pe Matricea Românească

Cele mai importante scrieri ale lui Mihai Eminescu vor fi, săptămânal, prezente pe Matricea Românească