Asertivitatea adulților se construiește în copilărie.

Cărămizile din temelie

Da: modul in care așezăm în copilărie cărămizile din temelie contează! Dacă îi învățăm pe copii doar să se conformeze și să tacă, riscăm să creștem adulți supuși și lipsiți de inițiativă. Rolul nostru ca părinți nu este să le anulăm vocea, ci să îi ghidăm prin emoțiile lor și să le arătăm cum să își exprime nevoile într-un mod sănătos.

Nu putem încuraja conformismul în copilărie și apoi să așteptăm asertivitate la maturitate.

Înghețarea vocii copilului

Când spunem copilului (… și aici ne imaginăm un ton ,,superior” și o mimică ,,de putere”): „Te rog să taci, nu mai spune niciun cuvânt, ce crezi tu nu contează, bine? Pentru că ai doar 7 ani și eu sunt părintele, eu știu mai bine!” — îi transmitem mesajul: ,,vocea ta nu are valoare”.

Ca părinți, rolul nostru este să stabilim limite sănătoase fără să îi ,,reducem la tăcere” pe copii. În loc de: „…eu fixez limitele, punct”, putem spune: „Ceea ce vrei acum este periculos pentru tine, acesta e adevărul. Uneori vocea ta interioară și cuvintele rostite te pot duce în situații de risc, iar treaba mea este să te protejez”. Limitele sunt necesare, însă pot coexista cu respectul față de copil.

Refuzuri benefice

Orice copil primește refuzuri, limite, amânări. Și asta este bine! Un copil nu trebuie să primească tot ce dorește sau să i se permită orice impuls de moment manifestat. Aceste lucruri pot conduce la atitudinea de „mi se cuvine”. Nu putem permite acest lucru, ca părinți responsabili.

Putem valida emoțiile lor: „Da, te cred. Da, e neplăcut. Da, e frustrant. Și uneori chiar… e interesant, nu-i așa”? Rolul nostru este să îi ghidăm prin ceea ce simt, să îi ajutăm să construiască încredere în ei și în percepțiile lor.

Mitul ,,copilului bun”

Atunci când copiii trebuie mereu să se supună, când nu li se validează emoțiile și nu au voie să întrebe sau să conteste, totul vine cu un cost. „Copiii buni”, cei care fac mereu ce li se spune, riscă să devină adulți supuși, lipsiți de inițiativă și ușor de dominat.

A crește adulți asertivi și încrezători începe cu felul în care îi tratăm în copilărie. Să ne amintim mereu asta!

*Comunicarea asertivă este un stil de comunicare echilibrat, în care o persoană își exprimă opiniile, nevoile și emoțiile într-un mod clar, direct și respectuos, fără a încălca drepturile celorlalți. ( sursa: Institutul BrainMap)

Știm cu toții cât de important este să stabilim limite clare pentru copii. Dar, oare, ne întrebăm câteodată ce înseamnă de fapt acest lucru cu adevărat? Nu sunt doar niște reguli reci, ci moduri prin care le arătăm copiilor că îi iubim și că vor crește într-un mediu sigur și stabil.  

Hai să vedem cum!

Limitele nu sunt întrebări – sunt afirmații clare

Îți amintești momentele când spui: „De ce îți lovești sora?” sau „Nu e bine să sari în pat, nu-i așa?” Crezi că aceste întrebări îi ajută pe copii să înțeleagă ce trebuie să facă? Nu cumva le dăm senzația că pot alege ce să facă, în funcție de cum răspund? Dacă îi pui copilului astfel de întrebări, îl faci să creadă că este loc de negociere. De fapt, ai vrea ca el să înțeleagă că nu este voie să lovească sau să sară în pat. Așadar, de ce nu înlocuim întrebările cu afirmații clare? „Nu lovim pe nimeni” sau „Nu sărim în pat” sunt expresii mult mai eficiente decât un „Nu-i așa?” care doar pune totul la îndoială.

Copiii au nevoie de un mediu sigur, și nu de o mulțime de întrebări

Te-ai întrebat vreodată de ce copiii se simt mai confortabil atunci când au reguli clare? Când le stabilim limite clare, le oferim un cadru sigur, în care ei pot înțelege ce se așteaptă de la ei. Asta le dă încredere și îi ajută să se simtă protejați. Copiii au nevoie ca noi să fim lideri pentru ei, să știe că pot conta pe noi să le oferim un mediu stabil și sigur.

Cerere fermă și clară: acesta este respectul!

Știm că uneori copiii pot fi supărați, dar ce ne dorim cu adevărat să înțeleagă? Că pot lovi pe cineva pentru că sunt furioși? Sau că există alte modalități de a-și exprima emoțiile? Când spui „De ce îți lovești fratele?”, oare nu te întrebi dacă asta nu creează confuzie? Copilul poate înțelege că „da, poate lovi, deși nu e frumos”. Ce-ar fi să spunem în schimb „Nu este acceptabil să îți lovești fratele. Știu că ești supărat, dar te rog să îți exprimi furia altfel.” Asta e o limită clară și fermă, care nu lasă loc de negociere.

Limitele clare sunt pentru siguranța lor

Știi ce simt copiii atunci când nu sunt siguri de regulile din casă? Nesiguranță.

Când spunem „Este exclus să sari în pat”, le oferim un mesaj clar, care nu lasă loc de interpretare. Nu e oare mai bine să fim direcți și fermi pe poziție, decât să lăsăm loc de întrebări? Iar dacă le spunem „Te rog să sari afară, și te rog să nu sari în pat”, le arătăm că le respectăm dorințele de a se juca, dar punem limitele unde trebuie. În felul acesta, copiii înțeleg că regulile nu sunt negociabile.

Limita este despre respect, nu despre indulgență

Ai observat cum uneori, fără să vrem, cedăm în fața comportamentelor nepotrivite ale copiilor? De ce se întâmplă asta? Oare nu e mai important să impunem respect, decât să lăsăm copilul să creadă că „e ok” să lovească? Dacă îi spui „De ce ți-ai lovit fratele?”, copilul poate ajunge să creadă că există un motiv valid pentru comportamentul său. În schimb, spui: „Nu este permis să îți lovești fratele. Te rog să îți exprimi supărarea într-un alt mod!”

Clar, ferm, fără interpretări.

E timpul să concluzionăm:

Este adevărat că dacă suntem hotărâți în stabilirea limitelor, copiii vor înțelege mai clar ce așteptăm de la ei. Limitele nu trebuie să fie întrebări, ci afirmații clare, care nu lasă loc de negociere. Când punem reguli clare, le arătăm copiilor că îi respectăm și că vrem să îi protejăm. Le oferim un cadru sigur și stabil, în care să se poată dezvolta. Nu trebuie să fim indulgenți când vine vorba de comportamente nepotrivite. Trebuie să fim fermi, iubitori, iar acest lucru va crea un mediu de încredere în care copiii vor învăța să se comporte cu respect.

Ana a ajuns în campusul facultății de ieri. E totul nou. Și puțin rece. A crezut că este pregătită pentru tot. Și chiar este! Însăă….

Despachetează lucrurile cu grijă. Într-un colț de bagaj găsește un plic mic. Ah! Miroase ,,a mama”. Chiar îi simte parfumul!

Ce bine! Scrisul mamei, cuvintele mamei… Oare ce scrie?

 Draga mea,
În acest început de octombrie, sunt câteva lucruri importante pe care mi-aș dori să ți le amintești cu inima deschisă și blândețe față de tine însăți.

Prieteniile sunt adevărate comori, dar e esențial să înveți cum să le cântărești cu înțelepciune. Un prieten adevărat este cel care te înalță, care îți aduce lumină și îți face sufletul să zâmbească. E acela care se bucură de reușitele tale, fără urmă de invidie, și care strălucește alături de tine, nu în umbra ta. Dacă nu te simți bine în preajma cuiva, dacă prezența lui te apasă, poate că acel cineva nu este cu adevărat prietenul potrivit pentru tine.

Știu că uneori e tentant să încerci să „te potrivești” într-un grup, să te mulezi pe așteptările lor. Dar oprește-te o clipă și întreabă-te: îți dorești să te potrivești sau să aparții cu adevărat? E o diferență atât de subtilă, dar atât de importantă. A aparține înseamnă să fii tu însăți, autentică și liberă, în mijlocul acelora care te acceptă exact așa cum ești.

Prieteniile au drumuri proprii, ritmuri care uneori sunt line și alteori pline de suișuri și coborâșuri. Sunt perioade de „împreună” și de „nedespartire”, dar și momente de respiro, în care fiecare are nevoie de propriul spațiu. Prieteniile adevărate supraviețuiesc fiecărui anotimp, iar tu trebuie să știi că ele vor rămâne acolo, chiar dacă uneori drumul pare mai anevoios.

La fel de important este să îți cunoști limitele! Învață să spui „nu, mulțumesc” atunci când simți că e prea mult pentru tine. Să ai curajul de a spune „destul” atunci când simți că lucrurile trebuie să se schimbe. Amintește-le cu blândețe prietenilor tăi că prietenia este despre a da, dar și despre a primi, și că respectul este esențial în această ecuație.

Arată-ți limitele cu fermitate, dar și cu blândețe, pentru că prietenii adevărați vor respecta asta. Și, la rândul tău, respectă și tu limitele lor. În felul acesta, legăturile voastre vor deveni mai puternice și, cel mai important, sănătoase pe termen lung.

 Să știi că îți sunt alături mereu, oriunde te va purta acest drum minunat al prieteniilor și al vieții!

Cu drag,
Mama

Ana recitește scrisoare. Mama e acolo, cu gândul lipit de ea. Mama știe și înțelege și o aude, chiar de la sute de kilometri distanță. Mama a așezat vorbele potrivite. Mama i-a dat putere și cuvinte înțelepte.

Ana privește pe geam: roșu și galben, culorile cu care se mândrește octombrie. Undeva, în fața altui geam, mama admiră aceleași culori.

Toamna l-a rugat pe Octombrie să le emoționeze pe amândouă la fel, cu dor.

Într-o lume în care rolul de părinte este în continuă evoluție, pare esențial să navigăm cu înțelepciune și să găsim acel echilibru delicat între stimularea copiilor noștri și impunerea de limite clare. Pentru că este nevoie de limite clare, așa este?

Cum reușim să facem acest lucru?

Puțină introspecție și câteva întrebări la obiect parcă ar fi bine venite:

Cât de mult poate gestiona copilul nostru? Această întrebare ar putea părea dificilă, dar răspunsul este surprinzător de simplu: atât cât îi oferim oportunitatea să încerce!

Ne așteptam la un răspuns atât de simplu?

Proces gradual: pas după pas

Asimilarea sarcinilor și responsabilităților este un proces gradual, asemănător cu învățarea unui instrument muzical. Copiii noștri trebuie să exerseze pentru a deveni pricepuți în abordarea diverselor provocări pe care viața le aduce în calea lor.

În cât timp învață să cânte la flaut? Dar la pian? Dar la violoncel?

Poate se vor descurca rapid la fluieratul din frunză, însă le va lua ceva timp până când vor interpreta perfect o Sonată pentru vioară de Beethoven.

Bun. Suntem de acord cu asta. Mergem puțin mai departe.

Cum îi putem ajuta să gestioneze mai mult? Ei bine, secretul constă în a le oferi sarcini adecvate vârstei și nivelului lor de dezvoltare.

Sarcini adecvate nivelului lor de dezvoltare

Le putem oferi sarcini casnice zilnice, încorporând responsabilitatea în activitățile curente. Ei vor învăța astfel nu doar să facă față provocărilor, ci și să aprecieze realitățile vieții într-un mod natural.

În loc să îi lăsăm pe copii să se uite la televizor în timp ce facem treburi prin casă, de ce să nu îi implicăm în acele activități?

Le oferim un bilet în culisele spectacolului vieții, unde ei devin protagoniști activi în procesul educațional (ce bine sună acest lucru!)

Odată ce copiii noștri se angajează în diverse sarcini și activități, ei nu doar îndeplinesc o simplă sarcină casnică, ci acumulează experiențe neprețuite care îi vor însoți pe tot parcursul vieții.

Vor ști cum se face!

Dar cum ne asigurăm că așezăm limitele clare și totuși că îi încurajăm pe copiii noștri să își dezvolte independența și responsabilitatea?

Este important să stabilim limite clare și să le explicăm consecințele nerespectării acestora. Fără limite, copiii ar putea deveni vulnerabili în fața pericolelor și provocărilor pe care viața le așează pe potecă.

Deci, cum putem stabili aceste limite și cum le putem comunica copiilor noștri într-un mod eficient? Putem privi această abordare ca pe o hartă a găsirii unei comori, în care valorile noastre sunt reperele care îi ghidează pe copii către un traseu sigur și constructiv.

Dar cum știm când să stabilim aceste limite și cum să le impunem copiilor noștri fără a fi percepuți ca fiind prea duri sau restrictivi? Este important să găsim un echilibru între încurajarea explorării și impunerea unor reguli clare și consecvente. Prin stabilirea limitelor, le oferim copiilor noștri un cadru sigur în care să crească și să se dezvolte, încurajându-i să își asume responsabilități și să își dezvolte disciplina și maturitatea.

În final, educarea copiilor noștri nu este doar despre transmiterea de cunoștințe și abilități practice, ci și despre cultivarea unui caracter puternic și a unei atitudini pozitive față de viață. Găsirea echilibrului în educație este o călătorie continuă, o călătorie ce musai necesită răbdare, înțelegere și comunicare deschisă.

Suntem gata de drum?

Sonia a fost o bună atletă în școală. Cel mai mult i-a plăcut voleiul. Azi, fiica ei are primul meci de volei! Chiar s-a întâmplat lucrul acesta, Ana a ales de una singură, cu voioșie, antrenamentele de volei!

Sonia este în tribune și se frământă. Când meciul începe, încurajează, se agită, dă indicații, își pune toată energia pe tavă pentru fiica ei și pentru echipa acesteia.

La final de meci, când Ana iese de la vestiar, spune așa:

-Mami, crezi că ai putea data viitoare să ții ce crezi și ce simți pentru tine? M-ar ajuta foarte mult să mă pot concentra doar la ce ne spune antrenorul. Știu că ești cu sufletul lipit de mine, însă am nevoie de asta…

Acceptarea limitelor sănătoase

A-i ajuta pe copiii noștri să accepte limitele sănătoase este una dintre cele mai importante sarcini ale unui părinte. Pentru că toate relațiile sănătoase au limite și bariere.

Ana a fixat o limită. I-a cerut mamei ei să respecte ceea ce ea simte că i se potrivește într-o anumită conjunctură.

Copiii învață urmărind adulții responsabili din viețile lor. Felul în care noi plămădim lucrurile pentru copiii noștri își lasă amprenta asupra modului în care ei interiorizează și apoi pun în practică, sfaturi utile, modele de urmat.

Control, putere și conexiune

Într-o lume care este atât de des axată pe putere și control, apare ideea că ar fi bine să ne concentrăm doar pe mesajul ce cere ca fiii și fiicele noastre să respecte limitele cerute de părinți; ne este greu să luăm în considerare faptul că și noi, adulții putem onora  granițe cerute de copiii noștri.

Granițele sănătoase se referă la protejarea conexiunii și la siguranță, nu la protejarea puterii, nu-i așa?

Fă-ți timp pentru a lua în considerare o limită pe care copilul tău a încercat să o stabilească cu tine. Ceva care nu împiedică sănătatea sau siguranța lui, desigur, dar care îl va ajuta să se simtă respectat de tine ca un om unic care merită să-și stabilească propriile limite, precum și să le respecte pe ale tale.

E simplu să respecți limitele?

Când ne propunem să respectăm ceea ce fiul sau fiica noastră cere, vom observa uneori că nu e simplu. Să luăm aminte că este nevoie de muncă pentru a învăța o limită; astfel vom putea  să simțim empatie atunci când copiii noștri se luptă să urmeze cerințele noastre.

,,Te rog să nu îmi atingi părul!”

,,Te rog să nu mă alinți în fața colegilor!”

,,Te rog să nu iei locul antrenorului în timpul meciului!”

,,Te rog să nu îmi strângi parcul Lego în lipsa mea!”

,,Te rog să îmi lași biroul așa cum este până mă întorc!”

Și copiii pot cere! Și este important să ascultăm și să respectăm ceea ce ei cer!

La rândul lor vor da mai multă considerație lucrurilor pe care noi le cerem, vor vedea necesitatea barierelor, limitelor cu scop.

Sonia este acum în tribune. O, da! Îi vine să strige și să dea instrucțiuni, să exclame și să vocifereze în gura mare. Știe însă că Ana are nevoie de altceva din partea ei. Zâmbește și se bucură de competiție și de starea de bine a fiicei sale!

-În zece minute să știi că începem să strângem jucăriile…le punem pe fiecare la locul lor….

Așa a spus Anca către fiul ei… Cu strângere de inimă, ce e drept, pentru că aștepta ,,răscoala” acestuia. Emil se revolta și începea să se plângă, să negocieze, ca de fiecare dată.

Și câte nu încercase Anca! Să îi dea recompense (,,dacă mă asculți și strângi acum, mâine îți voi lua un joc nou!”), să îl amenințe (,,dacă nu mă asculți, mâine nu te mai las să te joci deloc!”), ba chiar să renunțe la ce ceruse, pe moment (,,of, nu mai plânge…hai, te mai las jumătate de oră…”)

Când dăm piept cu supărarea copiilor noștri

Ne este este foarte greu să dăm piept cu supărarea copiilor, cu aplecarea lor de a negocia, cu furia vădită și exprimată atunci când dorințele lor nu sunt puse mai presus de orice. Noi toți încercăm cotrobăim după rezultate de compromis, de cele mai multe ori neputând rămâne fermi (cu adevărat fermi) în hotărâri rostite.

De ce ne este atât de greu uneori să spunem NU?

Nouă, părinților, ne-ar fi tare bine ca toți copiii noștri să accepte limitele pe care le rostim, pe care le cerem. Însă nu este așa. Limitele nu au fost create pentru a ne ține copiii fericiți. Nu. Limitele sunt acolo (și sunt în puterea noastră) pentru a ne menține copiii în siguranță și pentru a le ghida optim comportamentul.

Dacă un copil este trist, supărat, furios, mâhnit, iritat, nu înseamnă că limita pusă de noi este greșită.

Și noi, părinții, ne reamintim ce simțeam când primeam noi NU-ul acela lipsit de empatie. Nu-ul ce avea iz de amenințare.

Însă noi nu mai facem acest lucru. Noi validăm sentimentele (,,știu că e greu să te desprinzi de joc, îmi dau seama că mai vrei în parc, înțeleg că nu vrei să plecăm de la bunica”) și menținem hotărârea, spre binele copiilor noștri.

Adevărul este că NU își are valoarea lui în a-i ajuta pe copii să realizeze limite, norme, reguli, respect, echilibru.

În plus, după un NU ce întristează, după lacrimi de frustrare și deznădejde, după țipete și răscoliri, copiii ajung să aprecieze fermitatea părintelui împletită cu atenție și grijă pentru simțire.

NU poate fi spus fără duritate, fără a fi ,,țipat”, ,,trântit”, fără a da senzația de ,,eu, adultul sunt atotputernic și tu, copilul, trebuie să mi te supui”.

Spus cu căldură, cu încredere în binele ce urmează și cu tărie, NU-ul își creează drumul lui bun.

Împreună cu Anca îi vom da lui ,,NU” puterea care protejează copilul și îl ține pe drumul cel bun:

,,Acum nu, îmi pare rău!”

,,Dragul meu, nu, nu ne întoarcem!”

,,E timpul să te strângem!”

“E timpul să mergem, știu că nu e ușor, o să reușești!”

“Nu, nu poți avea asta.”

,,Nu, nu acum. Acum este timp pentru altceva.”

,,Nu te pot lăsa să faci asta. Nu poți zgâria!”

,,Nu. Nu poți avea bomboane chiar acum.”

,,Nu, nu te pot lua acum, ci peste o oră. Vei rezista!”

,,Nu, nu poți lua o altă minge din coș.”

,,Nu, vom lua prânzul în curând. Nu poți avea napolitane acum”

,,Nu, nu poți sta în brațele mele acum. Ești bine, eu te văd, tu mă vezi, ești în siguranță”

,,Nu poți să ai ghiozdanul prietenei tale. Este al ei.”

Avem nevoie de limite.

Avem nevoie de limite care să ne învețe copiii că putem coexista respectându-ne unii pe ceilalți și avem nevoie de limite pentru a ne simți în siguranță. Suntem în echilibru atunci când știm ce se așteaptă de la noi, iar limitele creează armonie în copiii noștri când sunt echitabile, corecte.

Sergiu și Ana sunt părinți iubitori și calzi. Și își iubesc nespus fiii.

Asta nu înseamnă că nu se supără niciodată. Asta nu înseamnă că nu pun limite clare, că nu au reguli ferme. Asta nu înseamnă că nu țin la disciplină, la o bună și clară organizare.

Pot spune însă, cu siguranță, că ei văd disciplina într-o lumină ce se rupe de ceea ce s-a înrădăcinat a fi ,,disciplinare”. Acest termen e polarizat negativ și aduce cu sine fiori, atunci când este rostit.

Concilianți și blânzi

În discuțiile mele cu părinții reiese un lucru, clar: de multe ori, ceea ce spunem și ceea ce facem valorează mai puțin decât cum ne simțim în timp ce spunem și facem.

Este important că părinții să fie concilianți și blânzi, atenți în momentele anume din viața copiilor lor.

Mereu conciliant și blând? Da, acesta este idealul. Ferm și conciliant. Hotărât și blând. Adânc, cu ton jos, și cu dragoste.

Pentru părinți este frustrant să se poarte frumos atunci când ei simt de fapt mâhnire, enervare, durere, trădare, dezamăgire. Ne surprindem spunând ,,te trimit, pedepsit, în camera ta, pentru că îmi pasă de tine!”; ,,am urlat la tine ca să ții minte și să nu mai faci a doua oară”; ,,te-am făcut de râs cu bună știință și sper să înveți ceva de aici!”

Mai rău pentru mai bine?

Dar cum poți să îl faci pe copil să fie mai bun atunci când tu îl faci să se simtă rău, mic și umilit, un zero barat?

Pentru copii e foarte greu să fie ,,ei înșiși” dacă toți cei ce îi înconjoară nu îi văd, nu îi aud, nu îi simt, nu îi prețuiesc pentru ceea ce pur și simplu copilul este: exact așa, cu bune și cu rele. E foarte greu să fii tu însuți când nimeni nu te place, când nimeni nu te validează și nu te prețuiește. Pentru unii trec ani și ani până ce descoperă cu adevărat chintesența interioară, soarele dinlăuntru. Însă atunci e tare bine și liniște și mulțumire.

Generații întregi de copii au aflat că se pune egal între dragostea și lovitură, țipat, control, forță, putere, pedeapsă și multe altele. Dar aceasta nu este dragoste.

Dragostea este înțelegere, flexibilitate, acceptare, toleranță, răbdare. Și acceptare. Am mai scris asta o dată? Foarte bine. O scriu din nou.

Cu siguranță te vei supăra pe copiii tăi uneori. Când se întâmplă acest lucru, îți poți exprima mâhnirea, amărăciunea, frica, dezamăgirea fără să-ți faci de rușine fiul sau fiica, fără să dai vina pe copilul tău. Te vei calma curând și vei relua legătura trainică și sănătoasă cu el. Dacă te pierzi și spui ceva vătămător, pur și simplu te întorci și îți ceri scuze și repari relația. Capacitatea ta de a repara relația arată copilului tău că ființele umane se pot supăra, însă asta nu înseamnă că nu te vor mai iubi. Nu este vorba despre cum să fii perfect; este vorba despre asumarea responsabilității și despre a rămâne tot acolo, în relația voastră specială.

Sergiu și Ana se supără uneori, în tumultul zilelor. Și este firesc să fie așa. Își prețuiesc însă fiii și îi tratează cu respect. Mereu. Indiferent de circumstanțe. Le mulțumesc pentru curajul de a-și recunoaște greșeala, știind consecințele. Îi învață pe copii valoarea limitelor sănătoase și sădesc, în profunzime, ancore chibzuite, echilibru și iubire.

Desenul a fost realizat de David-Ioan Bulboacă, elev în cls. IV-a, Prințul Nicolae, Liceul Pedagogic Ortodox „Anastasia Popescu”.