Vacanța de iarnă este un prilej minunat de a crea în familie un spațiu cald, tihnit, în care copiii se pot odihni, liniști și conecta la bucuria sărbătorilor. Este o perioadă în care ritmurile încetinesc în mod natural, iar zilele se umplu cu gesturi simple care îi ajută pe cei mici să simtă siguranță, armonie și apropiere.

Începutul vacanței poate fi o invitație la respiro. O dimineață începută cu blândețe, cu lumina caldă din casă, cu o îmbrățișare lungă și cu câteva momente de stat aproape unii de alții… acest tot creează un ton liniștit pentru întreaga zi. Copiii se relaxează atunci când simt prezența caldă a adulților, când sunt ascultați și când le este oferit timp fără grabă.

Lectura devine o adevărată sursă de calm și legătură. Poveștile alese cu grijă aduc în casă imaginație, emoții frumoase și sentimentul de a fi împreună. Cititul cu voce liniștită este ca un ritual care așază copilul într-o stare de pace interioară. Fie că descoperiți basme, povești de iarnă sau întâmplări cu tâlc, fiecare pagină deschide un mic univers în care părintele și copilul se întâlnesc în aceeași bucurie.

Povestitul din suflet dă culoare acestor zile. Copiii primesc cu încântare istoriile familiale: cum se pregătea casa de sărbători, ce jocuri preferați, ce gesturi mici făceau iarna specială în copilăria voastră, în copilăria bunicilor. Prin aceste povești, ei simt continuitatea familiei și căldura tradițiilor transmise cu drag.

Activitățile practice aduc multă armonie. Lucrul cu mâinile, fie că modelați aluat, decupați fulgi, faceți decorațiuni sau pictați globuri, creează calm, concentrare și sentimentul de a fi împreună. Mâinile ocupate și inimile apropiate dau naștere unor momente de liniște activă, pline de satisfacție.

Vacanța de iarnă este și un timp al familiei simțite cu adevărat. Muzica blândă, lumina lumânărilor, mirosul de portocală, masa pregătită împreună și micile ritualuri zilnice construiesc atmosfera de sărbătoare. Copilul se simte acasă atunci când vede bucuria părinților și când participă la pregătiri simple și pline de sens.

În aceste zile, fiecare gest este o oportunitate de a aduce mai multă căldură în casă. Vacanța de iarnă devine astfel un spațiu al apropierii, al creativității și al unirii într-un ritm mai blând, un timp în care familia crește împreună în lumină.

Desenul și pictura nu sunt doar activități artistice rezervate celor „talentați”. Nuuuuuu! Ele sunt, de fapt, moduri prin care orice om își poate exprima universul interior. Chiar dacă nu toți suntem maeștri în arta plastică, actul de a desena sau picta este o formă profundă de comunicare și de vindecare sufletească. Dacă ne lipsește această parte din noi – chiar și în forma ei cea mai simplă – parcă umblăm „șchiopi” prin lume, adică ne lipsește o parte esențială din umanitatea noastră.

Desenul devine o punte între interior și exterior, între gând și lume

A transforma o pagină albă în forme și culori este un act de creație, o manifestare a forței vieții care pulsează în noi. Când un copil desenează o casă, un copac sau un soare zâmbitor, el nu doar reproduce o imagine, ci își exprimă emoțiile, dorințele și visele. La fel, un adult care pictează ca hobby nu o face doar pentru estetică, ci pentru că simte nevoia să dea formă trăirilor sale. Într-o lume adesea grăbită și agitată, în care cuvintele nu mai reușesc să transmită profunzimea sentimentelor, desenul devine o punte între interior și exterior, între gând și lume.

Liniștea pe care o simți când mâna alunecă pe hârtie

,,Netalentat la desen?” Cine spune asta? Toți putem beneficia enorm de pe urma desenului. Nu este vorba despre performanță artistică, ci despre procesul în sine: despre liniștea pe care o simți când mâna alunecă pe hârtie, despre satisfacția culorii care prinde viață, despre gândurile care se așază mai clar în timp ce desenezi. Este o formă de meditație, de reconectare cu sine.

Desenul și pictura nu sunt doar forme de artă, ci nevoi interioare, moduri prin care putem să fim mai aproape de noi înșine. Ele ne redau echilibrul, ne ajută să ne exprimăm și ne vindecă. Orice om ar fi bine să deseneze, nu pentru a crea neapărat capodopere, ci pentru a se regăsi.

Un tren ratat definitiv? Gara din Hunedoara a încremenit în timp, iar Piaţa Gării rămâne simbolul decrepit al vremurilor când un oraş de provincie din România încă mai conta. Un material marca Matricea Românească.

În general, în Piața Gării oricărui oraș te-ai aștepta la forfotă, la un furnicar de oameni, unii venind, alții plecând, alții doar aflându-se acolo ca să mai vândă câte un ziar sau câte ceva de-ale gurii călătorului gata să părăsească localitatea. În multe orașe de provincie, „piața” nu este doar descrierea unei anumite poziții geografice a urbei, ci capătă și valențele unui comerț cu mărfuri, de unde amestecul de glasuri: ale roților de tren cu ale oamenilor aflați acolo.

În Hunedoara, însă, locomotivele nu mai șuieră, iar Piața Gării rămâne un simbol care dăinuie, mai degrabă, prin nume și prin memoria zilelor glorioase de altădată. Faptic, sunt puține de observat. Ba chiar, mai nimic. La colțul dintre Bulevardul Traian și Strada Avram Iancu, pe partea cealaltă a drumului, ascunsă undeva în spatele unui centru comercial și al clădirii autogării, se află gara. Încă „se află”, căci, abandonată, zace într-o stare de degradare care își duce lupta cu timpul.

Din ziua de Mărțișor a acestui an, Hunedoara a fost despărțită feroviar de restul țării

În fața gării – cu alte cuvinte, între gară și clădirea autogării, în ceea ce ar fi trebuit să fie, în adevăratul sens al cuvântului, „piața” – stau parcate câteva autobuze, poate vreo zece, încă vreo cinci microbuze și alte câteva taxiuri. Pe cine așteaptă taximetriștii este greu de ghicit.

Hunedoara, un oraş de provincie care îşi decelează istoria în liniştea roţilor de tren Foto: arhiva personală Vlad Roşca

Este duminică seară, pustiu, liniște, mașinile firmelor de transport sunt deja staționate, iar de sosiri nu se anunță nimic. Cu atât mai puțin pe cale ferată…

Din ziua de Mărțișor a acestui an, Hunedoara a fost despărțită feroviar de restul țării. Ultimele rămășițe ale odinioară intens circulatei rute Hunedoara-Simeria au fost și ele date uitării odată cu încetarea activității unui operator privat. Peste clădirea gării, oricum, fusese pus lacătul de acum trei ani. Sau, mai bine spus, fuseseră puse zalele, acestea ținând închisă poarta principală, cu toate că se poate ocoli foarte ușor și intra prin spate, dinspre peronul năpădit de buruieni. În anul 1884, în plin avânt al industriei metalurgice, era dat în folosintă tronsonul Simeria-Hunedoara. Linia principală venea de la Arad, iar la Simeria se bifurca, un braț coborând spre Hunedoara, iar altul spre Petroșani, prin Călan și Hațeg.

Actuala clădire a gării a fost proiectată în anul 1951 de către arhitecții Dan Titu Elian şi Dan Virgil Maiorescu, iar instituția feroviară hunedoreană și-a cunoscut avântul în cea de-a doua jumătate a secolului trecut, când industrializarea socialistă a făcut din orașul de pe Valea Cernei un pol de interes economic unde se produceau oțel, cocs metalurgic sau tricotaje. Populația s-a dublat între anii 1956 și 1977, așa că trenurile deserveau deopotrivă transportul de marfă și cel de persoane. Pentru a marca avântul muncitoresc, Paul Miracovici a pictat două murale în stilul realismului socialist, așezându-le față în față în holul central, în stânga și în dreapta intrării.

Astăzi, frescele au căzut victimă igrasiei, marfa a dispărut, iar persoanele au rămas să se descurce singure, cum pot, dacă vor să iasă din oraș. Soluția cea mai la îndemână este autoturismul propriu, la fel și pentru turiști. Un alt „turist”, Nikita Hrușciov, aflat în vizită de lucru, a avut totuși ocazia să coboare în Gara din Hunedoara în iunie 1962, însoțit de Gheorghe Gheorghiu Dej, poate momentul marcant al unei Piețe în care, astăzi, taximetriștii mai trag doar pentru odihnă sau pentru a-i așteapta pe cei câțiva, răzleți, cumpărători din centrul comercial sau clienți ai autogării. În rest, liniște…