Tag

maica

Așa cum reiese din corespondența purtată cu numeroși credincioși și credincioase din țară care, în cadrul seminarului iertării inițiat de maică, i-au trimis acesteia scrisori adresate părinților lor, în care își dezvăluie temerile și frustrările acumulate în perioada copilăriei și care, împreună cu răspunsurile maicii, au fost editate în cadrul volumului Scrisori către părinți.

Una dintre probleme de prim plan abordate în cartea de față este cea a copiilor care nu au primit afecțiune din partea părinților, mai ales din partea mamelor: „Te-am iertat pentru lipsa ta de iubire din unele momente sau, poate m-am exprimat greșit, pentru felul în care nu ai știut niciodată să arăți că mă iubești”. Desigur, această lipsă de afecțiune resimțită în copilărie s-a repercutat asupra atitudinii viitorului adult, așa cum reiese din unele mărturii: „…nu știu cum să fac să dăruiesc iubire dacă eu însumi nu am primit când eram copil”.

De asemenea, problemele legate de afecțiunea neprimită de copil se transpun și în vârsta adultă prin instalarea unei răceli generale între copil și părinți, provocată de amintirile neplăcute acumulate în perioada copilăriei și a adolescenței: „…totul se izbește de un zid invizibil de sticlă, prin care putem vedea, dar nu ne putem atinge”.

În ceea ce privește persoana taților, principala problemă legată de aceștia este absența lor din viața copiilor, lipsa sprijinului patern în dezvoltarea acestora și răceala ce o manifestă față de copiii în rarele momente când se află împreună, ceea e conducă la mărturisiri precum aceasta: „Nu știu dacă te iubesc, nu știu cum să te iubesc și ce înseamnă iubirea față de tată”. De asemenea, o altă problemă majoră a relațiilor părinți-copiii, dar raportată mai ales la persoana tatălui, o reprezintă violența în familie, obiceiul de a „educa” copilul prin lovituri și brutalizări, ceea ce conduce, împreună cu lipsa de afecțiune, la încetarea oricărei legături ori comuniuni afective între acesta și părinte: „Aș fi vrut să mă fi ținut mai mult în brațe și să mă bați mai puțin”.

La aceste probleme de relaționare se adaugă cele personale ale fiecărui părinte; iarăși manifestat majoritar în cazul taților, unul dintre sindromurile cele mai des întâlnite este cel al alcoolismului, ce produce în primul rând comportament violent nejustificat față de copii apoi degradează literalmente imaginea părintelui, apărut în ipostaze compromițătoare, în ochii acestuia: „Accept cu durere că tatăl meu a fost robit alcoolului și umbla nespălat și nu m-a îmbrățișat niciodată…accept că mama mea vorbea mult cu oricine, că o uram deseori pentru asta și că am preluat/învățat necontrolul limbii de la ea”. Profunzimea acestor resentimente se poate observa în situații limită, precum moartea unuia dintre părinți, când unii copii au amintiri de felul următor: „atunci când ai murit, m-am bucurat că am scăpat de bătaie și de scandaluri când veneai acasă beat”. În privința mamelor, cele mai nocive sunt învățăturile și percepțiile greșite despre viață pe care le transmit copiilor, fie din cauza frustrărilor acumulate de-a lungul timpului, fie din cauza unor concepții greșite despre viață: „afirmația mamei mele, că nu-s în stare să iubesc pe nimeni și, în consecință, o să fiu singură toată viața”.

O altă traumă tratată în paginile cărţii este cea a copiilor născuţi fără ca părinţii lor să-i fi dorit, şi care au resimţit aceasta în atitudinea ulterioară a părinţilor, în faptul că aceştia și-au manifestat ulterior deschis dezaprobarea față de toate acțiunile ulterioare ale copilului, ceea ce conduce la următoarea concluzie: „Nașterea mea a fost mai degrabă tolerată din lipsă de soluții acceptabile”. Această atitudine a părinților provoacă o depresie și un gol adânc în sufletul copilului, care nu se consideră vrednic a primi afecțiune ori alte bunuri din partea nimănui, care are tendința să se desconsidere în raport cu ceilalți, indiferent de meritele lui.

Nu numai părinții constituie sursă a traumelor viitorilor adulți, ci și cei responsabili cu formarea educațională a acestora, în speță învățătorii. Metodele coercitive folosite de aceștia, reacțiile adesea necontrolate au lăsat de multe ori în mintea copiilor imagini de neșters și traume permanente: „am în minte imaginea dumneavoastră amenințătoare din care parcă ieșea fum”. De asemenea, atitudinea dascălilor a pus adesea o presiune inutilă asupra existenței copiilor, i-a supus pe aceștia unui stres nefiresc vârstei lor, ducând la carențe mult mai grave odată cu înaintarea în vârstă: „Îmi era groază să mă culc seara știind că va trebui să mă trezesc odată și să merg la școală”. Totdeauna, presiunea impusă de învățători asupra elevilor cu privire la rezultatele obținute la învățătură, insistându-se asupra notei obținute și nu asupra formării personale a acestora, asupra modului în care își însușesc anumite cunoștințe, îi determină pe copii să mintă, să ascundă un eventual rezultat slab, pe care îl vor considera automat rușinos, iar nu cu rol formator: „să știți că nu am luat locul 2, ci locul 32. Dar cum era să vă zic adevărul dacă m-ați certat și pentru locul 2 de câte ori v-ați adus aminte? Atunci m-am ascuns de toată lumea, de dumneavoastră mințindu-vă, de părinții mei cărora nu le-am spus că v-am mințit, de mine; mă simțeam vinovată că vă mint, și ca să scap cumva de sentimentul de vină, mă păcăleam că de fapt spun adevărul: în gândul meu ziceam treizeci, iar cu voce tare doi”.

 

2

 

Cerințele extrem de mari impuse copilului îl împiedică pe acesta să se dezvolte uniform, îl încorsetează și îl obligă să se miște în cadrul unor reguli extrem de înguste, nenaturale, care îi ucid treptat inocența și candoarea specifice vârstei și conduc la acumularea de frustrări și la o căutare disperată a atenției: „asta era singura mea bucurie, să fiu admirată, dar aș fi dat bucuria asta în schimbul libertății și al lipsei fricii. Însă nu aveam cum, nu știam cum să fac…Eram mereu în alertă și asta mă obosea”.

Totalitatea frustrărilor, a lipsei de afecțiune și de sprijin, a comportamentelor greșite din partea părinților și a dascălilor produc grave tulburări comportamentale în sufletul viitorilor adulți, care răsfrâng aceste tare la rându-le asupra celor din jur, a apropiaților, a soților și, desigur, a copiilor: „reconsumând durerea o adunam și o răsfrângeam în defectele mele de azi: critica, grija exagerată pentru cel de lângă mine, dorința de a schimba pe altul în bine pentru a mă simți eu bine în fond”.

Principal pentru cursanți este mai ales nevoia de a-și controla aceste frustrări, de a se stăpâni pe sine și de a nu reacționa așa cum au fost obișnuiți, așa cum au văzut la proprii părinți, în raport cu ceilalți și mai ales cu proprii copii. Pentru aceasta este nevoie întâi de toate ca ei să realizeze că au nevoie de ajutorul lui Dumnezeu: „orice am încercat să fac fără Dumnezeu până acum, îmi dau seama că nu am făcut bine, am făcut rău, chiar dacă teoretic era bine”, să înțeleagă necesitatea rugăciunii în viața oricăruia dintre noi și importanța acesteia în gestionarea propriilor emoții: „aproape de fiecare dată când îmi vine un gând rău, imediat zic în gând „Doamne, miluiește”, „Doamne iartă-mă”, „Doamne, ajută-mă să nu cad!”.

Necesitatea de a se împăca cu trecutul și de a ierta faptele greșite ale părinților este permanent subliniată atât de către Maica Siluana, cât și de unii dintre corespondenți, care au ajuns într-o fază mai avansată a seminariilor. Astfel, ei ajung să pătrundă și traumele propriilor părinți, necazurile și abuzurile suferite la rândul lor de aceștia în perioada copilăriei sau ulterior, manifestând astfel un sentiment de compasiune față de ei: „Mă rog în fiecare zi pentru tine, pentru omulețul acela chinuit dinlăuntrul tău, pentru inima ta abuzată de toți și de tine însăți”.

Corespondenții ajung astfel să înțeleagă faptul că adesea iubirea părinților lor nu a lipsit, ci aceștia nu au știut, mai mult sau mai puțin din vina lor, cum să o manifeste – ori, așa cum se arată în parabola semănătorului, au lăsat grijile cotidiene să-i acopere. Față de toate aceste lipsuri ori scăderi ale părinților corespondenții sunt îndemnați să manifeste înțelegere și iertare, să-L roage pe Dumnezeu să le fie ajutor propriilor părinți, care nu știut la rându-le să ceară acest ajutor:  „Binecuvântează-l pe omul acesta chinuit care m-a iubit în felul lui, care poartă pe umeri blestemele și traumele unui trecut de mult îngropat”.

În fine, Maica Siluana oferă anumite sfaturi pe baza scrisorilor ce i-au fost trimise, ca aducere-aminte pentru părinții care într-un fel sau altul și-au neglijat copiii și ca învățătură pentru cei care au ori urmează a avea copii. Unul dintre cele mai importante îndemnuri este legat de manifestarea afecțiunii și maniera în care aceasta poate fi receptată cel mai eficient de către copil: „Oamenii, mai ales copiii, au nevoie de dovezi de dragoste prin ochii și mâinile noastre”.

Însă cea mai importantă învățătură este credința nestrămutată în puterea și dreptatea lui Dumnezeu, în efectivitatea ajutorului divin și promptitudinea, uneori neînțeleasă de către oameni, a manifestării acestuia: „Numai și numai Duhul Adevărului ne aduce Harul și numai El ne face liberi de orice legătură și din toate apucăturile care ne înrobeau sufletul și întunecau mintea…Nicio regulă sau instrucțiune sau terapie nu ne poate vindeca de puterea lor, ci numai și numai puterea necreată alui Dumnezeu, harul!”.

 

 

Recenzie: Monahia Siluana Vlad, Scrisori către părinți, ed. Doxologia, Iași, 2012.

 

 

 

Viziunea monahiei Siluana Vlad asupra familiei

1 Septembrie 2020 |
Așa cum reiese din corespondența purtată cu numeroși credincioși și credincioase din țară care, în cadrul seminarului iertării inițiat de maică, i-au trimis acesteia scrisori adresate părinților lor, în care își dezvăluie temerile și frustrările...