Publicist, avocat de seamă, iubitor al culturii și participant la Marea Unire. Absolvent al Academiei de Drept din Oradea, Mihail Gropșianu face practica avocațială în cabinetul avocaților Nicolae Zigre senior şi Coriolan Pop. După obținerea dreptului de liberă practică își deschide propriul birou la Oravița și se implică în revitalizarea vieții culturale a orașului. La doi ani după izbucnirea Primului Război Mondial este trimis pe frontul din Albania. Când focurile se mai domolesc, se implică în acțiunile care au premers organizarea Consiliului Național Român, Gărzii Naționale și Consiliului Militar.

Un avocat în sprijinul culturii orăvițene

S-a născut pe meleaguri bănățene, în satul Sasca Montană, la 23 decembrie 1869. Tatăl ocupa funcția de primar, iar mama era descendenta unei familii românești din Gropșenii de Sus, județul Romanați. Junele face primii pași pe ogorul pedagogic în comuna natală, după care se îndreptă către școala civilă din Oravița. La numai doi ani distanță, se transferă la gimnaziul din Biserica Albă, Banatul Iugoslav de azi, unde stă vreme de trei ani. Diploma de bacalaureat o dobândește la Kecskemet, în Ungaria, urmând ca de acolo să se îndrepte către  Academia de Drept din Oradea. Practica avocațială s-a consumat în biroul avocaților Nicolae Zigre senior şi Coriolan Pop. Odată isprăvită, Mihail a fost nevoit să-și îndeplinească serviciul militar, urmând ca la terminarea lui să se îndrepte către Facultatea de Drept din Budapesta. Aici, în anul 1896 a obținut diploma de doctor în științe juridice, se reîntoarce la Oravița și se înscrie în Baroul Timiș.

Ajuns avocat cu acte în regulă, Mihail Gropșianu își deschide propriul birou și începe să lucreze pe cont propriu. În paralel cu activitatea juridică, s-a implicat în viața culturală a Oraviței. A reînființat Casina Română, a sprijinit teatrul orăvițean fiind un membru de bază al despărțământului  ASTRA din acea zonă. Pe lângă toate acestea, Mihail era un pasionat al condeiului, motiv pentru care a pus bazele ziarului Foaia Orăviții, în care apăreau articole ce urmăreau cultivarea conștiinței de neam. Ziarul apăruse în circa 100 de numere, după care a fost nevoit să-și înceteze activitatea pentru că redactorii au fost trimiși pe front la ordinul autorităților austro-ungare.

Acțiuni militare și politice

În anul 1916, la doi ani după izbucnirea primei conflagrații mondiale, avocatul Gropșianu a fost înrolat în armata austro-ungară și trimis în Albania, unde primise funcție de comandant de etapă. Prăbușirea frontului îl găsește la Oravița, îndreptându-și toate forțele către organizarea Gărzilor Naționale Românești din Valea Nerei și Valea Carașului. La 4 noiembrie 1918 s-a organizat o adunare la care au luat parte în jur de 1000 de persoane, prilej cu care s-a înființat Consiliul Național Român, Garda Națională și Consiliul Militar, ultimul aflându-se sub conducerea lui Mihail Gropșianu. În următoarea zi, s-a alăturat învățătorului Gheorghe Lipovan, alături de care a editat ziarul Legiunea Română, cu rol de monitor oficial al organismelor de coordonare a luptei naționale din zona Oravița.

Eforturile sale depuse în slujba afirmării drepturilor naționale i-au adus un loc în delegația localității Sasca Montană, la Marea Adunare Națională de la Alba Iulia. După Unire, a fost ales în Marele Sfat Național, apoi procuror general al Parchetului de la Târgu Mureș și prim-procuror al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Cluj. Momentul instalării administrației românești în Banat, a reprezentat un nou moment prielnic în carieră. Este numit prim-procuror al Curții de Apel Timișoara, unde a funcționat până în anul 1921.

Încheindu-și socotelile cu funcțiile de înaltă răspundere, Mihail a decis să revină la prima dragoste, avocatura. A fost ales vicepreședinte al Uniunii Avocaților și promovat Decan al Baroului Timiș între anii 1922-1928. Pentru meritele sale deosebite, Regele Mihai I i-a acordat în anul 1941 medalia Regele Ferdinand I cu spadă. La data de 1 aprilie 1945 pune roba în cui și se pensionează. Retras la Oravița, este trimis în fața Comisiei de epurare care îi anulează pensia. Părăsește această lume la 25 octombrie 1952.

Surse:  1) enciclopediaromaniei.ro; 2) Biblioteca Digitală BCU Cluj;

Urmează cursurile Facultății de Drept din Cluj, dar și pe cele ale Universității din Budapesta. După ce parcurge etapele necesare obținerii dreptului de liberă practică, debutează în avocatură la Târgu Mureș. Curajul de a milita pentru respectarea drepturilor românilor din Transilvania îl va costa libertatea fiind închis de autoritățile austro-ungare la Sopron. Odată eliberat, se dedică idealului unionist și activează în cadrul Consiliului Național Central. Este delegat la Marea Adunare Națională de la Alba Iulia, unde va participa la ședința din 30 noiembrie care a votat textul Rezoluției.

Perioada de studiu și debutul în avocatură

S-a născut pe 16 august 1888, la Sângeorzul Românesc, județul Bistrița-Năsăud. Clasele primare le urmează în locurile natale, iar între 1899-1907, Liceul grăniceresc din Năsăud. După ce își ia bacalaureatul se îndreptă către cursurile Facultății de Drept din Cluj, frecventând până în 1911 și Universitatea din Budapesta. Odată cu parcurgerea etapelor necesare obținerii dreptului de liberă practică, Oanea Laurențiu debutează în avocatură la Târgu Mureș. Devine un lider de opinie și militează pentru respectarea drepturilor românilor din Transilvania. În urma acestor acțiuni, care au premers izbucnirea Primului Război Mondial, va fi arestat și internat la Sopron pentru un an de zile.

După eliberare, se alătură avocatului Ștefan Cicio-Pop. Tot acum, devine un susținător al activității Consiliului Național Central, în calitate de secretar, curier și executant al sarcinilor venite din partea liderilor români. Prima misiune: deplasarea de urgență la Iași pentru a transmite guvernului român hotărârea de a organiza Adunarea Națională care va decide soarta Transilvaniei și a celorlalte provincii românești din fostul stat austro-ungar. Cum lucrurile puteau să scape de sub control și să degenereze într-un război, a fost solicitată pregătire armatei regale pentru a interveni la nevoie.

Marea Unire și implicarea în politică

Avocatul Oanea Laurențiu a fost întâmpinat de generalii Coandă și Prezan, alături de I.I.C. Brătianu. Discuțiile au mers conform planului, iar la 16 noiembrie 1918 revine la Arad aducându-i lui Ștefan Cicio-Pop scrisoarea din partea liderului PNL. Între timp, activitatea de avocat continua. A pledat la Târgu Mureș, Arad și pentru scurtă vreme, la Rodna. A reușit să câștige încrederea năsăudenilor care îl deleagă ca reprezentat la Marea Adunare Națională de la Alba Iulia. Alături de el au mai fost trimiși protopopul Eliseu Dan, profesorul Ioan Păcurariu și avocatul bistrițean Victor Onișor. A participat la ședința din 30 noiembrie când a fost conturat textul Rezoluției ce urma să fie prezentată spre adoptare a doua zi.

După momentul Marii Uniri, este ales membru în Marele Sfat Național, iar Ștefan Cicio-Pop îl numește în funcția de secretar al Resortului Armatei și Siguranței Publice. Cuprins de febra vieții politice, va candida la alegerile pentru primul Parlament al României Mari având câștig de cauză. Este ales deputat în circumscripția Năsăud, părăsind barca Partidului Național Român în detrimentul liberalilor. Din această nouă postură politică va fi ales deputat de trei ori, iar în 1931 senator în aceeași circumscripție. Începând cu anul 1919 figurează ca membru în Baroul avocaților din Ilfov și se stabilește în București. Pe lângă activitatea de avocat și om politic, a fost un pasionat al condeiului publicând articole în principalele ziare românești din Ardeal și realizând două lucrări: România și Statul romano-catolic unguresc din Transilvania (1932) și Unirea Ardealului și partidul național-liberal (1935). Odată cu preluarea puterii de către comuniști, personalitatea lui Oanea Laurențiu intră într-un con de umbră. Se stinge din viață la 82 de ani, pe 29 martie 1970, în București.

Surse: Biblioteca Digitală BCU Cluj;

A fost pe rând, avocat, publicist și profesor universitar. De-a lungul carierei a pledat pe gratis în mai toate delictele de trădare și ultraj în care erau implicați românii. Conștientizând puterea slovei, a decis să publice o serie de articole polemice colaborând cu principalele publicații din acele timpuri. Curajul de a spune lucrurilor pe nume avea să-l coste libertatea în două rânduri. În toamna anului 1918 s-a implicat în pregătirea evenimentelor premergătoare Marii Uniri, fiind ales delegat din partea cercului electoral Șimleu Silvaniei la Marea Adunare Națională de la Alba Iulia. Când Universitatea din Cluj a ajuns în subordinea autorităților române, Cassiu a fost numit titular la Catedra de Politică desfășurând o amplă activitate didactică.

Un vlăstar din spița familiei Maniu

Se pomenește pe această lume la 27 iulie 1867, în Șimleu Silvaniei, ca fiu al Clarei, președintă a Reuniunii Femeilor Române Sălăjene și al lui Ioan Maniu, de profesie jurist. Cei doi au adus pe lume nu mai puțin de șase copii: Elena, Clara Manlu, Sabina, Ioan, Iuliu Maniu, loan Maniu și Cassiu. Își începe traseul educațional la școala primară din Șimleu. După ce a absolvit trei clase, se transferă deoarece capul familiei primise un post la Tribunalul din Zalău. Cursurile gimnaziale le-a urmat la Gherla, iar pe cele liceale le începe la Cluj. Revine la Zalău însă numai pentru un an, după care se transferă la Năsăud. Calitățile sale îl fac succesorul lui George Coșbuc în funcția de președinte al societății literare din Năsăud. Când veni momentul studiilor superioare, Cassiu se îndreptă către Viena. Doctoratul îl va susține pe 19 martie 1897 la Cluj, iar examenul de liberă practică la Budapesta. Exact în anul în care absolvea facultatea, fruntașii politici definitivau Memorandumul, care a fost dus de o delegație de 300 de persoane printre care și proaspătul absolvent.

Familia Maniu, de la stânga spre dreapta : Elena, Clara Manlu, Sabina, Ioan, Iuliu Maniu, loan Maniu, Cassiu

Închis din pricina unui articol îndrăzneț

La începutul anului 1897 debutează în avocatură.  Pregătirea temeinică și talentul oratoric, l-au făcut printre cei mai căutați. Cu toate acestea nu a câștigat prea mult pentru că și-a reprezentat gratuit marea majoritate a clienților. Zelul de care dădea dovadă s-a concretizat și în feluritele acțiuni culturale la care a luat parte. Este ales secretar al despărțământului Astrei din Șimleu Silvaniei, iar la data de 1 august 1892 participă la adunarea anuală a despărțământului de la Bobota. Pe lângă acestea, avocatul Cassiu Maniu a desfășurat o bogată activitate în domeniul literar colaborând cu mai multe periodice dintre care: Tribuna, Românul, Revista culturală, Lupta, Răvașul, Gazeta Transilvaniei, Revista culturii. Dragostea pentru slovă și adevăr avea să-i aducă o primă condamnare. În urma unui articol intitulat “O ideie injustă, nelegitimă și nejuridică: Ideia de stat unitar național maghiar”, publicat în Tribuna anului 1903 Cassiu a fost târât prin tribunal și condamnat pe nedrept la un an de închisoare și 100 de coroane amendă. Imediat după aflarea deciziei este suspendat de la birou și dus la închisoarea din Vaț.

În zadar au crezut autoritățile austro-ungare că-l vor potoli. Spirit luptător, acesta a continuat să scrie și să poarte felurite corespondențe cu oameni de seamă ai vremii. Amintim aici de scriitorul norvegian Bjørnstjerne Bjørnson căruia îi relata suferinţa românilor din Transilvania. Bjørnson a dus aceste scrisori regelui Angliei, Eduard al VII-lea care a trecut de partea românilor ardeleni. Vestea schimbului epistolar ajunge la urechile autorităților care îl arestează a doua oară. Este condamnat la încă un an de închisoare și plata a 100 de coroane plus doi ani suspendare.

Profesor universitar la Cluj

În toamna anului 1918 s-a implicat în pregătirea evenimentelor premergătoare Marii Uniri, fiind ales delegat din partea cercului electoral Șimleu Silvaniei la Marea Adunare Națională de la Alba Iulia. Ulterior, este numit membru în cadrul Marelui Sfat Național. După ce Universitatea din Cluj a ajuns în subordinea autorităților române, Cassiu a fost numit titular la Catedra de Politică. Aici a ținut cursul de Teoria politicii și filosofia dreptului, fiind considerat unul dintre precursorii științelor politice românești. Printre miile de studenți care i-au trecut prin mână a fost și Corneliu Coposu care și-l amintește pe ilustrul profesor astfel: “Deodată cu sbârnăitul soneriei s-a urcat atunci la catedră, în ritmul pașilor mărunți, un bărbat scund, încărunțit, aproape moșneag, cu ochii albaștri-azurii, rupți din adâncimile cerului de toamnă. Și a cuprins cu o privire senină, – din care radia dragoste fără margini, de părinte, – sala de cursuri Nr. 1. S-a făcut, deodată tăcere și profesorul Cassiu Maniu a pornit cu mințile noastre la drum; ne-a purtat atenția, încopciată de vocea blândă, aproape rugătoare, dar majestoasă și hotărâtă în acelaș timp, prin cotiturile pitorești ale lecției inaugurale. Ochii lui blajini luceau, împăinjeniți de vraja unei lumi străine de pătrunderea noastră, în care trăia, împrejmuit de filozofi și de teoriile lor. Nici o oară n-a lipsit dintre noi. Nici o minută n-a întârziat. Căci și-a înțeles, decât toți mai bine, chemarea. Parcă-l aud, și acum, cum intona unduios, pătruns de adevărul lor, perceptele din care și-a țesut cursurile, cu-atâta drag ascultate: „Cognoviscis veritatem, et veritas liberavit vos”.

A petrecut la catedră pe tot parcursul perioadei interbelice, urmând ca în anul 1940 să părăsească definitiv Clujul.  În urma activității sale profesionale a fost decorat cu mai multe distincții printre care Ordinul Steaua României în grad de comandor, Ordinul Ferdinand I, în grad de ofițer, medalia Răsplata Muncii pentru învățământ clasa I, pentru serviciile aduse învățământului superior.

După ieșirea la pensie, a trăit o mare dezamăgire văzând cum idealul pentru care luptase până în 1918 s-a destrămat odată cu Dictatul de la Viena din 30 august 1940. Avocatul Cassiu Maniu s-a stins din viață într-un anonimat complet în anul 1943, fiind înmormântat în cimitirul din Sibiu.

Surse: 1) Corneliu Coposu, „Povestea unei vieți sbuciumate care s-a împletit cu istoria Ardealului asuprit Cassiu Maniu: jurist consacrat, savant cu renume, profet național și mucenic al vrerilor românești”, în ziarul România Nouă (Cluj), nr. 134, 1 august 1937, p. 2-4; 2) Biblioteca Digitală BCU Cluj;

Absolvent al Facultății de Drept din Budapesta, Ioan fură meserie în birourile celor mai iscusiți avocați din acele timpuri. Se remarcă drept un susținător de seamă al românilor din Transilvania și militează de zor pentru respectarea drepturilor naționale. Când nu pleda la bară, avocatul Ioan Demian se implica de zor felurite activități culturale. Este membru fondator al ASTREI, președinte al Reuniunii de cântări Doina și conducătorul mai multor asociații cu caracter socio-cultural. În toamna lui 1918 va figura printre participanții cu drept de vot la Marea Adunare Națională de la Alba Iulia.

Formarea ca avocat

Vine pe lume la 6 ianuarie 1878, în comuna Băița, județul Hunedoara. Primele clase le face la școala confesională din localitate, după care urmează cursurile Gimnaziului din Brad și liceul “Andrei Baron de Șaguna” din Brașov. În timpul liceului a fost coleg cu mai mulți tineri din Ardeal și Banat, care vor juca un rol de seamă în realizarea Unirii. Ajuns la vremea studenției, se îndreptă către Facultatea de Drept din Budapesta, unde își susține licența în anul 1904. Devine doctor în științe juridice la Cluj în anul 1906, după care își începe practica avocațială în birourile avocaților Ioan Popp, Virgil Olariu și Iustin Miron. Examenul de liberă practică îl susține în fața unei comisii de pe lângă Curtea de Apel din Târgu Mureș, stabilindu-și domiciliul la Sânnicolau Mare. Aici își va deschide un birou avocațial care a funcționat până în anul 1930.

Lupta pentru înfăptuirea Marii Uniri

Susținător al cauzei românilor din Transilvania, Ioan Demian participă la manifestările organizate de către PNR în zona Sânnicolau Mare, unde se afla un nucleu de luptători pentru drepturile românilor. A desfășurat o intensă activitate pe tărâmul național, cultural și economic, fiind membru fondator al ASTREI, președinte al Reuniunii de cântări Doina și conducătorul mai multor asociații cu caracter socio-cultural.

În toamna anului 1918 îl găsim implicat în organizarea Gărzilor Naționale Române la Sânnicolau Mare, promovând unitatea națională a românilor. După toate acestea va fi delegat la Marea Adunare Națională de la Alba Iulia din partea Cercului electoral Sânnicolau Mare. Iată cum rememora avocatul Ioan momentele premergătoare Unirii: “Am plecat spre Alba Iulia împreună cu preotul ortodox dr. Petru Fleșeriu din localitate mergând spre Timișoara. Aici am evitat cu greu cordonul și opreliștea pusă de către armatele sârbești. Ne-am întors la Periam, am plecat la Aradul Nou, apoi am luat trenul spre Alba Iulia, ajungând în dimineața zilei de 1 Decembrie, participând la marea și înflăcărata adunare națională.”

Pe final de carieră

Odată înfăptuită Marea Unire, Ioan Demian a fost ales deputat în Parlamentul României Mari. Între anii 1930-1934 a locuit la Periam, urmând ca din anul 1934 să se stabilească la Timișoara. În anul 1950 are loc desființarea instituției notarului public și este informat de către șeful postului de poliție Perima că locuitorii din Banat vor fi deportați în Bărăgan. Fără să mai stea pe gânduri, își ia familia și se ascunde la surorile sale din Hărțăgani, în localitatea natală. Aici își va consuma ultimii ani din viață trecând la cer pe 30 ianuarie 1952.

Surse: Biblioteca Digitală BCU Cluj;

Debutează în viața politică la numai 26 de ani ca independent. Gustă din deputăție în anul 1892 în cercul electoral Arpașu de Jos. De-a lungul carierei dr. Nicolae Șerban a repudiat mai multe victorii ajungând în cele din urmă membru în parlamentul maghiar. În calitate de președinte al Consiliului comunal provizoriu  este însărcinat cu menținerea ordinii publice. Cu toate acestea, jandarmii maghiari au recurs la tot felul de atrocități. Printre victime s-a numărat și avocatul Șerban, care a fost luat ostatic. Din fericire este eliberat după ceva vreme și uns președinte al Consiliului Național Român din comitatul Făgăraș preluând controlul administrației și restabilind ordinea. Este desemnat ca reprezentant la Marea Adunare de la Alba Iulia cu drept de vot, apoi  membru în cadrul Marelui Sfat Național.

Primii pași pe făgașul politicii

Se naște la 23 iulie 1865 în casa preotului greco-catolic Voila Nicolae din județul Brașov. În anul 1884 devine student la Facultate de Drept a Universității Maghiare din Budapesta. Tot aici, între anii 1889-1891 își pregătește teza de doctorat. Se lansează de timpuriu în viața politică, mai exact la 26 de ani. Gustă din dulceața deputăției în anul 1892 în calitate de independent și câștigă alegerile în cercul electoral Arpașu de Jos. Victoria a stârnit valuri de critică din partea liderilor PNR, care erau adepții ideii de pasivism politic. Cu toate acestea, Nicolae Șerban nu i-a în seamă gurile rele și își duce mandatul până la capăt. La alegerile din anul 1905  a repudiat o nouă victorie în fața candidatului PNR, dr. Octavian Vasu. Deputații români își făceau sfielnic loc în parlamentul maghiar și au început să propună un program național. La alegerile parlamentare din anul 1910, avocatul Nicolae Șerban cedează locul din circumscripția Arpașu, unde fusese ales deputat în mai multe rânduri, lui Alexandru Vaida Voevod.

Luat ostatic de către jandarmi

Între timp, se înscrie în Congregația comitatului Făgăraș și figurează ca membru al Societății culturale Progresul și Despărțământul ASTRA. În colaborare cu dr. Ioan Șenchea și dr. Octavian Vasu pune bazele ziarului Țara Oltului. După intrarea României în război de partea Puterilor Centrale, întreaga conducere de la nivelul comitatului Făgăraș ajunge în mâinile Consiliului comunal provizoriu, care avea în componență reprezentanți români și maghiari. Președintele acestei structuri era Nicolae Șerban având un vicepreședinte maghiar, în timp ce comanda gărzilor civile încăpuse pe mâna unui comandant maghiar și un adjunct român. În ciuda eforturilor de menținere a ordinii publice, jandarmii maghiari au recurs la tot felul de atrocități. Printre victime s-a numărat și avocatul Șerban, care a fost luat ostatic.

Delegat la Marea Unire

Din fericire a fost eliberat la scurtă vreme și uns președinte al Consiliului Național Român din comitatul Făgăraș preluând controlul administrației și restabilind ordinea. Tot acum se va ocupa de organizarea noilor structuri de putere din localitățile comitatului și în special de constituirea gărzilor naționale. În urma ședinței cercului electoral Făgăraș s-a decis ca dr. Nicolae Șerban să fie delegat ca reprezentant la Marea Adunarea Națională de la Alba Iulia căpătând ulterior și un loc în Marele Sfat Național.

După înfăptuirea Marii Uniri părăsește tabăra politică și trece din rândurile partidului liberal în Partidul Poporului. În scurtul răstimp cât a fost la guvernare formațiunea politică a ocupat postul de prefect al județului Sălaj. În 1919 devine unul din fondatorii și conducătorii ziarului Glasul Oltului.  Avocatul Nicolae Șerban trece la cele veșnice în data de 15 septembrie 1932 și este înmormântat la Făgăraș.

Surse:  Biblioteca Digitală BCU Cluj;

Absolvent al Facultății de Drept din Budapesta, Marta Alexandru își începe ucenicie în Baroul din Arad. După ce obține dreptul de liberă practică, va profesa vreme de zece ani la Lipova. În anul 1915, datorită pregătirii sale temeinice, intră în magistratură ca mai apoi să fie numit consilier la Curtea de Apel din Seghedin, fiind astfel primul român care ajunge într-o astfel de funcție. Chiar dacă nu a participat la ședințele Marii Adunări Naționale, a fost ales membru în Marele Sfat Național, unde i-a fost încredințat Resortul de Justiție. Este fondatorul Asociației Magistraților din Ardeal și Banat, iar alături de Ioan Papp a pus pe picioare Casa Magistraților de la Sovata.

Un destin în plină devenire

Se naște în familia unuia dintre cei mai înstăriți țărani din comuna Căprioara, județul Caraș-Severin. Primii ani de școală se consumă în localitatea natală, după care urmează liceul la Arad. Obține diploma de bacalaureat fără mari bătăi de cap, iar după acesta se orientează către Facultatea de Drept a Universității din Budapesta. Fiind un student silitor, tânărul va beneficia pe toată durata studiilor de o bursă acordată de Fundația “Emanoil Gojdu”.  Absolvă în anul 1893, iar peste patru ani devine doctor în științe juridice la Budapesta. La 16 octombrie 1894 se va înscrie ca stagiar în Baroul Arad, iar mai târziu se transferă în Baroul Timișoara, profesând pentru o perioadă la Vinga. Parcurge cu brio etapele necesare obținerii dreptului de liberă practică, stabilindu-se la Lipova. Aici a profesat avocatura vreme de zece ani, iar din anul 1915 intră în magistratură, fiind numit judecător. Profesionalismul de care dădea dovadă i-a adus promovarea la Curtea de Apel din Seghedin. Marta Alexandru a fost primul magistrat român care a ajuns într-o astfel de funcție.

Felurite demnități și atribuții

La debutul primei conflagrații mondiale, a fost scutit de front. Cu toate acestea, nu a stat degeaba și s-a avântat în tumultul politic al vremii. Este adeptul activismului liberal și se alătură liderilor mișcării naționale: Aurel Cosma, George Adam, Alexandru Vaida-Voevod, Aurel Vlad, etc. Din anul 1910 face parte din comitetul de conducere al Partidului Național Român la nivelul comitatului Timiș. Chiar dacă nu a fost delegat la Marea Adunare Națională de la Alba Iulia, a fost prezent fratele său Gherasim. După înfăptuirea Unirii este ales în Marele Sfat Național al Transilvaniei. Participă la ședințele acestui organism și este numit secretar general al Resortului de Justiție condus de dr. Aurel Lazăr.

Odată cu desființarea Consiliului Dirigent va fi numit secretar general al Ministerului Justiției cu atribuții în zona Transilvaniei și Banatului. Nu a petrecut mult timp în această demnitate, pentru că la 30 august 1920 trece pe postul de prim președinte la Curtea de Apel Oradea, după care în mai 1921 este numit prim președinte la Curtea de Apel Timișoara până în anul 1938, când atinge vârsta de pensionare.

Preocupările unui magistrat de cursă lungă

Dar cu toate acestea, structurile regimului carlist au apelat la experiența sa. Pe 14 august 1938  este repus în funcție fiind numit Rezident Regal al Ținutului Timiș. Mandatul său va înceta pe 30 septembrie 1940 odată cu venirea lui Ion Antonescu la putere. Pe lângă acestea, de numele lui Marta Alexandru se leagă înființarea Asociației Magistraților din Ardeal și Banat, pe care a condus-o ani buni. Alături de omologul său din Cluj, Ioan Papp, a fondat Casa Magistraților de la Sovata. Preocupările magistratului român s-au manifestat și în domeniul cultural, fiind un sprijinitor al ASTREI contribuind totodată la apariția revistei Dacia și susținând înființarea Episcopiei de la Timișoara. Pleacă la cer în data de 3 aprilie 1965 și este înmormântat la Timișoara.

Surse:  Biblioteca Digitală BCU Cluj;

Provine dintr-o familie în care științele juridice erau la loc de cinste. Tată, Simion, era un avocat destoinic, motiv pentru care junele a fost vrăjit de acest domeniu. Ajuns la vârsta studenției se va înscrie la Facultatea de Drept și Științe Politice a Universității „Ferencz József” din Cluj. După ce fură meserie de la marii avocați ai vremii își deschide propria cancelarie în Târnăveni. Odată cu declanșarea primei conflagrații mondiale este înrolat în Regimentul 50 Alba Iulia, cu gradul de locotenent. Se bucură de mai multe funcții de conducere fiind delegat la  Marea Adunare Națională de la Alba Iulia. În perioada interbelică gustă din plin viața politică, iar la 1926  deține funcția de prefect la județului Cluj. Pentru acestea și pentru multe altele va fi distins în anul 1931 cu Ordinul Ferdinand I în grad de ofițer

Pregătirea academică și perioada debutului

Vine pe lume la 26 februarie 1883, în familia avocatului Simion Căluțiu din județul Mureș. Junele se molipsește de microbul științelor juridice pe filieră paternă, motiv pentru care se va dedica avocaturii. Își face studiile la Facultatea de Drept și Științe Politice a Universității „Ferencz József” din Cluj. Seriozitatea, prestanța și capacitatea de muncă, îl scot în evidență aducându-i mai multe burse acordate de Fundațiile ,,Alexandru Șterca Șuluțiu”, „S. Romanțai” și ASTRA. Devine absolvent în anul 1906, după care își face stagiul în cabinetele marilor avocați din acele timpuri. Pe lângă acestea, tânărul devine și doctor în drept la 2 aprilie 1910. Din noiembrie 1912 pornește pe cont propriu și deschide o cancelarie avocațială în Târnăveni. Tot acum se înscrie în mișcarea națională românească din comitatul Târnava Mică. Camaraderia cu avocatul și fruntașul politic Romul Boilă se va dovedi una foarte rodnică. Cei doi strâng rândurile și încep să militeze pentru introducerea votului universal și secret, pentru învățământul în limbile naționalităților și libertatea presei.

Anii de război și Marea Unire

Vitregiile vremii au făcut ca acțiunile lor să nu ajungă până la capăt. Declanșarea Primului Război Mondial împrăștie mulțimile, iar Marțian este înrolat în Regimentul 50 Alba Iulia, cu gradul de locotenent. Datorită funcției pe care o deținea, este numit comandant al Gărzii Naționale din Târnava Mică. Ulterior, va fi desemnat adjutant al Legiunii române din Alba Iulia, ca mai apoi să fie delegat de CNR să i-a parte la ședințele din 13-14 noiembrie de la Arad. Când focurile se mai domolesc, membri Gărzii Naționale Române din comitatul Târnava Mică îl deleagă ca reprezentant la Marea Adunare Națională de la Alba Iulia.

În urma constituirii Consiliului Dirigent are loc procesul de preluare a controlului în administrația locală. Marțian Căluțiu este desemnat ca prim comisar cu prerogative de conducere a întregii activități de preluare a puterii și instituire a autorității românești. În calitate de membru al Partidului Național Român, candidează în circumscripția Târnăveni pentru un mandat de deputat, pe care îl obține învingându-l pe Ioan Bianu.

În tumultul politic al vremii

Tulburările din peisajul politic și incertitudinea în care se scălda formațiune liberală, îl fac să părăsească partidul la braț cu Octavian Goga. Cei doi trec de partea Partidului Poporului în mai 1920, iar avocatul Marțian devine pentru o scurtă perioadă liderul județean al partidului. Activitatea sa politică va cunoaște un crescendo în anul 1926, când ajunge să dețină funcția de prefect la județului Cluj. Atunci când nu făcea politică activa în domeniul bancar. De numele său se leagă înființarea Băncii comerciale și industriale din Valea Târnavelor, a Băncii Comerțului – Turda și a Băncii Generale de Credit din Târnăveni. În paralel era acționar și președinte al SC Furnica – Târnăveni.

Căluțiu Marțian a practicat avocatura la Târnăveni până în anul 1926, când s-a mutat definitiv la Cluj. Pentru întreaga activitate va primi în anul 1931 Ordinul Ferdinand I în grad de ofițer. Părăsește această viață la 8 iulie 1940 și este înmormântat la Cluj.

Surse: Biblioteca Digitală BCU Cluj;

Este descendentul unei importante familii nobiliare. Absolvent al Facultății de Drept din cadrul Universității din Cluj, Ilie se va specializa în economie la Viena. Izbucnirea Primului Război Mondial îl chemă la arme de partea armatei austro-ungare, însă dezertează în anul 1918 și va pune umărul la eliberarea orașului Cernăuți. După toate acestea, se întoarce în Maramureș, mai exact la Sighet, unde participă la evenimentele premergătoare Unirii. La cei 23 de ani pe care îi avea atunci, a fost delegat din partea cercului electoral Ocna Șugatag, ca reprezentant la Marea Adunare de la Alba Iulia, fiind astfel cel mai tânăr dintre cei care aveau drept de vot.

Când trecutul te obligă la fapte mărețe

Vede lumina zilei la 12 decembrie 1895, la Giulești, județul Maramureș. Tatăl său era descendent al familiei Lazăr din Purcăreț, iar mama sa a fost descendentă a familiei Ivașcu din Apșa de Jos. Vasile Lazăr, bunicul său, a fost descendentul a șase generații de preoți și protopop al Sighetului. Junele urmează studiile la Liceul Piarist din Sighet, iar din clasa a V-a, este transferat la Liceul din Lugoj. După obținerea bacalaureatului, își îndreptă pașii către Academia de Drept din Sighet. Nu după mult timp, se transferă la Universitatea din Cluj, loc în care obține licența și titlul de doctor în științe juridice. Pe lângă acestea, s-a specializat în economie la Viena.

Momentul izbucnirii primei conflagrații mondiale l-a prins în plină ascensiune. A fost înrolat în armata austro-ungară și trimis cu forța în mijlocul bătăliei. În anul 1918, alături de alți soldați, a dezertat, implicându-se în eliberarea orașului Cernăuți. Obținând izbânda, Ilie a fost cel care a pus tricolorul pe clădirea primăriei din Cernăuți. De aici, o apucă spre Maramureș cu un tren militar. Înnoptează la preotul Mihalcea din localitatea Iacobeni, iar a doua zi pornește pe jos până la Borșa, unde se oprește la Alexandru Anderco Cuza. Ajuns în cele din urmă la Sighet, se implică în organizarea evenimentelor premergătoare Unirii. În urma mai multor discuții, membri cercului electoral Ocna Șugata, îl vor delega ca reprezentant la Marea Adunare Națională de la Alba Iulia.

Puștiul care a votat Unirea

Misiunea ce i se încredințase era una cu greutate la cei 23 de ani pe care îi avea atunci. Era cel mai tânăr dintre delegații cu drept de vot. La un an după evenimentul care reîntregise țara, Ilie Lazăr a fost însărcinat de autoritățile române centrale să se ocupe de organizarea județului Satu Mare. Din anul 1923 se stabilește la București, unde va profesa ca avocat. Nu putea sta departe de febra vieții politice și se înscrie în rândul Partidului Național Român. În data de 10 octombrie 1926, PNR va fuziona cu Partidul Țărănist, ieșind la suprafață Partidul Național Țărănesc. Odată cristalizată noua formațiune politică, avocatul Lazăr va candida la alegerile parlamentare fiind ales în trei rânduri deputat din partea circumscripției Maramureș. Implicarea în organizarea mediilor țărănești “Iuliu Maniu” l-au făcut tare îndrăgit de către țărani, în special de cei din Maramureș.

Cariera sa politică a cunoscut un prim moment de turnură când a intervenit în apărarea populației evreiești din Maramureș. Atunci, Ilie Lazăr a condamnat cu vehemență regimurile autoritare ale lui Carol al II-lea și Ion Antonescu. Din pricina atitudinii sale intransigente, autoritățile i-au stabilit domiciliu forțat la Mănăstirea Turnu și mai apoi în lagărul de la Târgu-Jiu.

Eroul din temnițele comuniste

Situația avea să se înrăutățească drastic odată cu instaurarea regimului comunist. Înaintea alegerilor din anul 1946, Ilie Lazăr a primit șapte luni de închisoare corecțională. După un an, Securitatea și-a propus să scape definitiv de foștii lideri politici. Prin urmare, la 14 iulie 1947 comuniștii au pus la cale “Înscenarea de la Tămădău” în urma căreia un număr important de fruntași PNȚ au fost puși sub acuzare pentru ”încercare de fugă într-o țară străină”. În urma evenimentului, Ilie Lazăr a fost judecat alături de Iuliu Maniu și de alți lideri țărăniști, apoi condamnat la 12 ani de închisoare și confiscarea averii. A fost încarcerat la Galați, urmând ca din anul 1951 să fie transferat la Sighet. În anul 1955 este mutat la Râmnicu Sărat. Și-a dus pedeapsa până la capăt, iar în momentul eliberării i s-au fixat încă trei ani de domiciliu obligatoriu la coloniile de muncă de la Culmea și Periprava. Eliberat la 9 mai 1964, slăbit și stors de viață, Ilie Lazăr se stabilește la Cluj. Securitatea nu-i dă pace nici după gratii și-l urmărește până la finalul vieții.

Surse: Biblioteca Digitală BCU Cluj;

Dragostea pentru științele juridice a venit pe filieră paternă. Junele parcurge cu brio toate etapele școlare, iar la vremea studenției se orientează către Facultatea de Drept din Cluj.  După obținerea doctoratului, se stabilește la Blaj, unde ajunge avocat al Mitropoliei Române Unite. Camaraderia cu Ion Rațiu îl apropie de tabăra PNR. În 1906, Maniu dă prima lovitură și prinde un loc de deputat în Parlamentul de la Budapesta. Odată cu izbucnirea Primului Război Mondial va fi  încorporat  în armata austro-ungară la Aiud și trimis pe frontul italian. În vara lui 1918 se satură de război și dezertează. Ajuns la Arad, a contribuit la adoptarea hotărârii care prevedea separarea deplină de Ungaria fiind delegat la Marea Adunare Națională de la Alba Iulia. După Unire, partidul condus de Maniu a obținut o majoritate zdrobitoare, ajungând în cele din urmă la conducerea statului, dar Carol al II-lea se reîntoarce în țară și-l dă jos. A fost printre cei mai aprigi luptători împotriva preluării puterii de către comuniști. În dorința de a scăpa de liderii țărăniști, sovieticii pun la cale înscenarea de la Tămădău, în urma căreia Maniu va fi judecat și condamnat al închisoare pe viață.

Spița familiei Maniu

Vine pe lume la 8 ianuarie 1873, în satul Bădăcin din județul Sălaj. Tatăl, Ion Maniu, a fost nepotul lui Simion Bărnuțiu, cel care l-a călăuzit pe cărarea științelor juridice la Universitatea din Pesta și Viena. În 1865, se va căsători cu Clara Coroianu, fiica vicarului Demetriu Coroianu. Din acest mariaj vin pe lume cinci copii: Cassiu, Iuliu, Sabina, Cornelia și Elena. Iuliu Maniu a copilărit în localitatea natală, urmând școala primară la Blaj și liceul calvin din Zalău. Obține diploma de bacalaureat în anul 1890, iar un an mai târziu se înscrie la Facultatea de Drept din Cluj, desăvârșindu-și pregătirea juridică la Budapesta și Viena. În studenție, este membru și președinte al Societății Academice ,,Petru Maior”. După obținerea doctoratului în anul 1896, se stabilește la Blaj unde ajunge avocat al Mitropoliei Române Unite, demnitate pe care o va îndeplini până în anul 1915.

Luptele politice și zgomotul armelor

Asemeni marilor avocați, Iuliu nu a putut sta departe de febra vieții politice. A fost un apropiat al lui Ion Rațiu, președintele Partidului Național Român, implicându-se în promovarea cauzei românilor din monarhie. Debutul anului 1902 îl găsește pe Maniu alături de alți tineri vizionari precum Aurel Vlad, Ioan Mihu, Victor Bontescu, punând bazele ziarului Libertatea de la Orăștie. Vocea tinerimii din partid s-a făcut auzită și în cadrul conferinței PNR de la Sibiu, afirmând importanța politicii activiste în detrimentul celei pasiviste folosite până atunci. În anul 1906, alături de alți intelectuali români, Maniu a reușit să intre în Parlamentul de la Budapesta ca deputat al cercurilor electorale transilvănene. Pe lângă toate acestea, a făcut parte din comisia de tratative româno-maghiare desfășurată după anul 1910, implicându-se cu timp și fără timp în lupta de emanciparea a românilor din Transilvania.

În momentul declanșării primei conflagrații mondiale, a fost încorporat  în armata austro-ungară la Aiud și trimis pe frontul italian. A luptat vitejește, sfidând moartea în fiecare clipă. Este promovat ofițer de artilerie în regimentul 26, fiind detașat pe frontul sudic în munții Tirolului. Clipele dificile prin care trecea armata austro-ungară în vara lui 1918, l-au făcut pe Maniu, care ajunsese între timp comandat de baterie, să dezerteze și să meargă la Arad, unde se reunise consiliul de conducere al PNR. Pleacă pentru o scurtă perioadă de timp la Viena, ca reprezentant al poporului român și formează un comandament românesc și un senat militar menite să apere capitala Austriei și să asigure ordinea publică.

Războiul cu Carol al II-lea și prigoana comunistă

La 14 noiembrie 1918, Iuliu Maniu revine la Arad unde contribuie la adoptarea hotărârii care prevedea separarea deplină de Ungaria. Va fi delegat din partea cercului electoral Vințul de Jos la Marea Adunare Națională de la Alba Iulia. După înfăptuirea Marii Uniri, este ales președinte al Consiliului Dirigent. În momentul dizolvării acestei structuri, se va implica și mai mult în viața politică a României Mari. În anul 1926, PNR va fuziona cu Partidul Țărănesc al lui Ion Mihalache, constituindu-se Partidul Național Țărănesc. După alegerile din 1928, partidul condus de Maniu, a obținut o majoritate zdrobitoare, ajungând în cele din urmă la conducerea statului. Văzând cele întâmplate, Carol al II-lea se reîntoarce în țară și-l dă jos pe Maniu de la conducerea Guvernului. Între cei doi era o tensiune permanentă alimentată de opoziția acerbă pe care Maniu o manifesta față de guvernarea autocratică a lui Carol și înființarea Frontului Renașterii Naționale.

Iuliu Maniu la proces

După 23 august 1944, Iuliu a fost printre cei mai aprigi luptători împotriva preluării puterii de către comuniști. S-a opus instalării guvernului Groza și a protestat față de încălcarea democrației trimițând mai multe memorii către puterile occidentale. Nici victoria zdrobitoare obținută în alegerile din 19 noiembrie 1946 nu a putut face nimic, deoarece rezultatele au fost falsificate de comuniști. Maniu devenise un ,,element” periculos de care trebuia scăpat cât mai repede. Momiți cu promisiunea că vor putea pleca din țară, fruntașii PNȚ pășesc pe aeroportul din Tămădău la 14 iulie 1947. Acolo ce să vezi? Iuliu Maniu, Ion Mihalache, Ilie Lazăr, Nicolae Carandino și mulți alții, au fost săltați de autoritățile comuniste fiind puși sub acuzare pentru „încercare de fugă într-o țară străină”. De acum PNȚ intrase în ilegalitate, iar Maniu a fost judecat pentru înaltă trădare și condamnat la închisoare pe viață. La cei 74 de ani a fost trimis la penitenciarul din Galați, urmând ca în 1951 să fie transferat la Sighet alături de alți țărăniști. Frigul, foametea și bătăile, i-au grăbit sfârșitul. După câteva zile de grea suferință se va stinge la vârsta de 80 de ani. Gardienii n-au avut milă de el nici după moarte, aruncându-i trupul într-o groapă comună din Cimitirul Săracilor.

Surse: Biblioteca Digitală BCU Cluj;

Studiază la Facultatea de Drept din Budapesta, iar în tot acest timp cochetează cu activitatea publicistică. După ce obține doctoratul, va debuta ca avocat stagiar la Vârșeț. Membru de seamă al P.N.R, va pune umărul la propășirea socială și culturală a românilor din Bistrița-Năsăud. Fondează Reuniunea maeștrilor români, Reuniunea de citire și gimnastică, și înființează prima librărie de carte românească din Năsăud. S-a îngrijit de organizarea consiliilor și a gărzilor naționale românești din comitat, fiind delegat la Marea Adunare Națională de la Alba Iulia. Pe lângă acestea, Victor Onișor a fost profesor la Catedra de Drept Administrativ și Financiar a Universității din Cluj, lăsând publicului o serie de lucrări în ogorul științelor juridice. 

Un avocat în slujba slovei

Se naște pe 19 iunie 1874, în comuna Zagra, din Bistrița-Năsăud, într-o familie de țărani fruntași. Junele urmează studiile secundare la gimnaziul grăniceresc năsăudean. De aici, pleacă la Facultatea de Drept din Budapesta, unde aprofundează tainele științelor juridice. În studenție, a fost desemnat președintele Societății de lectură “Petru Maior”, cochetând cu activitatea publicistică. În anul 1899, își obține doctoratul, după care va debuta ca avocat stagiar la Vârșeț legând o trainică prietenie cu Traian Vuia. În anul 1900 se stabilește definitiv la Bistrița, unde își deschide propriul birou.

Când nu era la vreun proces, scria pentru revista “Minerva”. La ceva timp după, preia conducerea periodicului “Revista Ilustrată”, ca mai apoi, în calitate de editor, să pună pe picioare “Revista Bistriței”. A fost colaborator de seamă la “Tribuna” din Sibiu, iar în paralel a tradus opera lui Conan Doyle și a lui Jules Verne.

Activitatea în viața urbei

Se implică de timpuriu în politică, declarându-se un adept înflăcărat al curentului activist. În anul 1904, alături de intelectualii vremii pune pe picioare Clubul Național Român din Comitatul Bistrița-Năsăud. Un an mai târziu, a fost ales membru al Comitetului Executiv Central al Partidului Național Român din Transilvania. Din această postură, și-a luat inima-n dinți candidând la alegerile pentru Parlamentul de la Budapesta, însă a fost înfrânt. Episodul nu-l bântuie prea mult, iar la scurtă vreme se implică în activitățile sociale și culturale din Bistrița. Mai întâi, pune umărul la înființarea Reuniunii maeștrilor români, al cărei președinte a fost ceva vreme, sprijină apariția Reuniunii de citire și gimnastică, dar și a Societății cărămidarilor. Iubitor de lectură, reușește să înființeze prima librărie cu cărți românești din Năsăud, având și inițiativa înființării Băncii cooperative populare din Zagra.

Participarea la Marea Unire și misiunea la catedră

Pe 12 octombrie 1918, Victor Onișor participă la ședința Comitetului Executiv al Partidului Național Român, care urma să proclame separarea Transilvaniei de Ungaria. Acțiunile sale au câștigat aprecierea și încrederea elitelor vremii, motiv pentru care este desemnat vicepreședintele Consiliului Național Român al comitatului Bistrița-Năsăud. Din această postură, s-a îngrijit de crearea consiliilor și a gărzilor naționale românești din comitat. A fost implicat în vâltoarea evenimentelor politice, iar membri Cercului Electoral Năsăud l-au delegat la Marea Adunare Națională de la Alba Iulia. Iată ce spunea avocatul despre idealul unionist:

„Unirea tuturor Românilor, visul nostru de secoli, desigur, că nu s-a putut îndeplini fără de a nu-şi pretinde jertfele sale. Aceste jertfe trebuiesc relevate şi prezentate, ca exemplu de patriotism şi abnegaţie pentru urmaşi, cari sigur se vor întreba cum s-a înfăptuit Unirea românilor?  Cum trăiau ei atunci, luptele pe care le-au dus, suferinţele pe care le-au îndurat. Sau poate totul s-a făcut în mod lent, contrar tuturor principiilor evoluţiei istorice a oricărui neam şi multe alte întrebări.”

Pe 2 decembrie 1918 a fost ales membru în Marele Sfat Național, asigurând pentru doi ani conducerea Resortului Afacerilor Interne din cadrul Consiliului Dirigent Român. Odată cu preluarea Universității din Cluj de către administrația românească, Victor Onișor a fost numit profesor la Catedra de Drept Administrativ și Financiar. Activitatea în ogorul dreptului românesc atinge punctul culminant în anul 1923 când a publicat ”Tratatul de drept administrativ român”. Înainte de publicarea acestei lucrări, profesorul Onișor mărturisea că tinerii de azi sunt datori să studieze istoria dreptului: ”Am făcut un început, indicând în multe privinţe un drum nou, pentru acest important studiu al instrucţiunei juridice naţionale. Scopul meu a fost de a veni în ajutorul studenţilor, cari până acum n-au avut fericirea de a cunoaşte trecutul instituţiunilor de stat şi juridice ale neamului nostru.” Alte lucrări semnate de el sunt: ”Istoria dreptului român”, ”Legiuirea ţării noastre”,”Venitul naţional, reforma monetară şi criza economică specială din România”.

Între anii 1922-1923 și 1928-1928, a fost decan al Facultății de Drept din Cluj, iar din 1927 a fost uns vicepreședinte al Secției Juridice din cadrul ASTREI. Se stinge la 16 mai 1932 departe de meleagurile natale, tocmai la Viena, fiind adus în țară și înmormântat la Cluj.

Surse: Biblioteca Digitală BCU Cluj;

Proaspăt absolvent al Facultății de Drept și Științe politice, Emil debutează ca stagiar în cancelariile avocațiale, unde prinde tainele acestei meserii. În ianuarie 1912 devine doctor în științe juridice al Universității din Cluj, urmând ca peste un an de zile să obțină dreptul de liberă practică. Se implică în cadrul despărțământului ASTREI din Târnăveni, susține Reuniunea femeilor Greco-catolice și Ortodoxe, iar pe lângă acestea tipărește prima gazetă în limba română din comitat. Alături de alți fruntași români, pune la cale componența Comitetului Național Român, ca în cele din urmă să fie delegat ca reprezentant la Marea Adunare Națională de la Alba Iulia. Pentru întreaga activitate este decorat cu Ordinul Coroana României în grad de Comandor, Ordinul Coroana României în grad de Ofițer, Medalia Bărbăție și Credință clasa I, Medalia Meritul Comercial și Industrial clasa I.

Debutul unei cariere de succes

Se pomenește în această lume pe 30 ianuarie 1887, în satul Șilea din județul Alba. Vasile și Carolina Folea abia își încăpeau în piele de bucurie. Când se mai înzdrăvenește, junele urmează școala primară în localitatea natală, apoi merge la Gimnaziul superior Greco-catolic din Blaj. Ajuns printre fruntașii din clasă, este recompensat cu două burse, una din partea Fundației “Vanceana”, iar cealaltă de la Societatea “Trasilvania“. Tot acum este ales președinte al “Societății de lectură a tinerimii studioase” constituită în cadrul Gimnaziului. După absolvire, își îndreaptă pașii către Facultatea de Drept și Științe politice din cadrul Universității “Ferencz József” din Budapesta, unde pe toată durata studiilor a fost bursier al Fundației “Alexandru Șterca Șuluțiu”.

Odată ajuns absolvent, Emil își începe stagiatura, depunându-și censura de avocat la Tabla Regească din Târgu Mureș. În ianuarie 1912 devine doctor în științe juridice al Universității din Cluj. Un an mai târziu este uns avocat cu acte în regulă stabilindu-se definitiv la Trânăveni, unde își deschide propriul birou.

Lupta pe mai multe fronturi

Urmând exemplul avocaților emblematici ai României, se avântă în tumultul vieții politice, economice și culturale din acele timpuri. Devine membru activ al despărțământului ASTREI din Târnăveni, susține Reuniunea femeilor Greco-catolice și Ortodoxe din comitat, iar din 1910 alături de avocatul Romul Boilă, pune bazele primei gazete în limba română din comitat  intitulată “Românul târnăvean”, interzisă odată cu declanșarea primei conflagrații mondiale.

Evenimentele din toamna lui 1918, îl găsesc lucrând cot la cot alături de ceilalți fruntași ai românilor. La 1 noiembrie participă la ședința care avea drept scop alcătuirea Comitetului Național Român, iar peste câteva zile figurează printre organizatorii adunării populare de la Târnăveni la care au luat parte reprezentanți ai comunelor învecinate. Prin acțiunile sale, a câștigat pe loc încrederea adunării electorale din circumscripția Bălăușeni, care a decis într-un final să-l delege la Marea Adunare Națională de la Alba Iulia.

În plină ascensiune politică

Ulterior momentului Marii Uniri, va fi ales în funcția de subprefect al județului Târnava Mare, demnitate pe care o deține până în noiembrie 1920, când face pasul, pentru scurtă vreme ce-i drept, către fotoliul de prefect. Iese din Partidul Național Român alături de alți paisprezece membri și devine artizanul organizației județene PNL, fiind pe rând președinte, apoi secretar general. Portofoliul politic al avocatului Folea se întregește cu două mandate de deputat, primul la alegerile din 1927, iar cel de-al doilea în legislatura 1934-1937. Dar asta nu e tot. După finalul ultimului mandat, țintește un post de senator, de care nu se poate bucura din pricina dizolvării Parlamentului.

Din anul 1923 va luat inițiativa constituirii Societății “Invalizii de război” în județul Târnava Mică și Alba Inferioară, asigurând preşedinţia ambelor structuri. Pasionat al condeiului, va pune pe picioare ziarul liberal “Târnava. Foaie, politică, socială și națională” (1937-1938) ocupând postul de redactor. În paralel, continuă să pledeze fără cusur în orașul Târnăveni. Pentru întreaga activitate este decorat cu Ordinul Coroana României în grad de Comandor, Ordinul Coroana României în grad de Ofițer, Medalia Bărbăție și Credință clasa I, Medalia Meritul Comercial și Industrial clasa I. După o viață închinată libertății și demnității poporului român, avocatul Emil Folea pleacă din această lume pe 21 mai 1943.

Surse: Biblioteca Digitală BCU Cluj;

Pornește spre Budapesta cu un bagaj de vise și multă determinare. Aici, studiază la două facultăți și devine doctor în drept. La 5 august 1905 ajunge avocat cu acte în regulă, se avântă în politică și luptă pentru emancipare națională a românilor. Participă la Marea Unire ca delegat al cercului electoral Becicherecul Mic, după care pune umărul la instaurarea administrației românești în Banat. După 1919 a fost ales deputat în mai multe legislaturi, s-a îngrijit de înființarea Camerei de Comerț româno-maghiare, a condus mai multe organizații social-edilitare și a publicat articole în ziarele vremii. Odată cu instaurarea regimului comunist i-a fost sistată pensia, bunurile confiscate și evacuat din locuință.

Un munte de muncă și determinare

Se pomenește pe această lume la 15 iunie 1878 în satul Roșia Montană, din județul Alba. Părinții s-au îngrijit să nu-i lipsească nimic și au făcut tot posibilul ca feciorul lor să aibă parte de cea mai bună educație. Când se mai dezmeticește, Pompiliu urmează cursurile școlii primare din sat, iar mai apoi clasele gimnaziale și Liceul din Sibiu. Obține bacalaureatul fără mari bătăi de cap, după care se îmbarcă în primul tren cu destinația Budapesta. Aici, devine student la Academia Comercială și Industrială, iar mai apoi la Facultatea de Drept, unde peste câțiva ani își va obține doctoratul.

Ieșit de pe băncile facultății, tânărul se refugiază în cabinetele de avocatură arădene, unde face practica obligatorie între 18 iunie 1903 și 1 aprilie 1904. Prin decizia nr. 503 din 25 aprilie 1904, figurează printre avocații stagiari din Baroul Timiș, urmând ca din 5 august 1905, să fie numit avocat definitiv. Doi ani mai târziu, mai dă o lovitură, dar de această dată în plan personal. Se căsătorește și-i vine pe lume primul fecior, Silviu, care se molipsește microbul științelor juridice profesând la maturitate ca avocat în cadrul Baroului Timiș. Chemat la arme în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, Silviu se avântă în lupta pentru cucerirea Odesei, însă nu s-a mai întors acasă.

În vâltoarea vieții politice

De numele avocatului Pompiliu Ciobanu se leagă o bogată activitate culturală și politică. A pus umărul la mișcarea de emancipare națională a românilor din Banat, a fost membru activ în cadrul ASTREI bănățene, sprijinind activitatea instituțiilor școlare și bisericești. În ceea ce privește orientarea politică, ei bine, aici se dă de partea Partidului Național Român. Între 1909-1910 participă la mai multe adunări electorale în satele bănățene, militând pentru introducerea votului universal și respectarea libertăților naționale. Implicarea constantă, zelul de care dădea dovadă și tactul cu care opera, i-au făcut pe membrii Cercului electoral Becicherecul Mic, să-l delege la Marea Adunare Națională de la 1 decembrie 1918. Tot acum, pune umărul la instaurarea administrației românești în Banat, iar din vara lui 1919 va fi ales  președintele Comisiei pentru Codificarea reformei agrare.

Activitatea în perioada interbelică și prigoana comunistă

La ceva timp după înfăptuirea Marii Uniri, este ales deputat în mai multe legislaturi, iar din 1921 figurează ca președinte al Comisiei pentru codificarea Reformei agrare din același an. Din postura de atașat comercial la ambasada română de la Budapesta, avocatul Ciobanu s-a îngrijit de înființarea Camerei de Comerț româno-maghiare. Pe parcursul perioadei interbelice, s-a aflat în fruntea mai multor organizații social-edilitare, a fost președinte al Asociației proprietarilor de case din  Timișoara, iar mai târziu vicepreședinte al Uniunii proprietarilor de case din România, participând la diferite congrese internaționale.

În paralel cu activitățile social-politice, a fost un pasionat al scrisului, motiv pentru care a publicat numeroase articole în ziare și reviste editate în Timișoara, Lugoj, etc. Pe lângă activitatea gazetărească, numele său figurează și pe o serie de lucrări mai ample: Probleme economice (1922); Producția aurului și reforma monetară (1928); Unirea Banatului și încorporarea Timișoarei la România Mare. Dare istorice (1934).

Golgota avocatului Pompiliu începe din momentul instaurării regimului comunist în România. Privit ca un element ce atenta la buna orânduire socială, autoritățile îl trag pe line moartă. Mai întâi i-au sistat pensia, i-au confiscat bunurile și l-au evacuat din casă. În sprijinul lui a sărit Mitropolitul Banatului Vasile Lăzărescu, care l-a găzduit împreună cu soția la Mănăstirea Bodrog între 1952-1956. Ulterior, s-a stabilit la Secusigiu, în casa cumnatului său. Neliniștea și alergătura au început să-i sape la temelia sănătății. Pleacă la cer la vârsta de 84 de ani fiind înmormântat în cimitirul Eroilor din Timișoara.

Surse: Biblioteca Digitală BCU Cluj;

S-a născut într-o familie cu o bogată activitate în domeniul teologiei. Părinții l-ar fi vrut preot, dar junele și-a îndreptat atenția către domeniul științelor juridice. După absolvirea facultății ocupă un post de jurist, iar în 1874 se stabilește la Cluj, unde își deschide propriul birou. Debutul în politică vine de partea liberalilor, urmând ca în 1887 să pună pe picioare un prim proiect al Memorandumului. Autoritățile maghiare deschid un proces în urma căruia Iuliu Coroianu și alți semnatari ai documentului primesc ani grei de temniță. Va trece și peste asta, iar la eliberare se implică în organizarea Marii Adunări Naționale de la Alba Iulia. Anii de după Marea Unire, au fost presărați cu noi responsabilități și demnități politice, urmând ca în 1927 să părăsească definitiv scena vieții.  

Un avocat într-o familie de teologi

Vine pe lume la 14 iunie 1847, în casa preotului Demetriu, din comuna Craidorolţ, judeţul Satu Mare. De-a lungul timpului, neamul Corienilor s-a remarcat printr-o tradiție foarte bogată în ogorul bisericii. Bunicul său fusese primul teolog român care a studiat la Universitatea din Viena, iar tatăl deținuse funcția de rector al Seminarului Teologic din Gherla. Râvna față de cele sfinte se împletea cu dragostea de țară. La 14 mai 1848, preotul Demetriu Coroianu  participă alături de cei peste 40.000 de români ardeleni, la Marea Adunare de la Blaj desfășurată pe Câmpia Libertății. Junele își finalizează studiile la școala primară din Șimleu, unde tatăl său activa în calitate de vicar, apoi merge la Liceul piariștilor din Cluj (1859-1867). Aici, este coleg cu Grigore Silași, Aurel Lazăr, Petre Dulfu, personalități care vor rămâne în istoria Transilvaniei. După obținerea diplomei de bacalaureat, Iuliu întrerupe tradiția familiei și pășește pe cărarea științelor juridice la Academia de Drept din Oradea (1867-1870).  Debutează ca jurist la Șimleu Silvaniei, iar din anul 1872 va deține funcția de subprefect în cercul Crasna din același comitat. Din anul 1874, se stabilește definitiv la Cluj, unde își deschide un birou de avocatură.

Din apărător direct în boxa acuzaților

A debutat de timpuriu în politică, mai exact în anul 1881, în tabăra Partidului Național Român, unde a făcut parte din comitetul de conducere alături de Vasile Lucaciu, Ioan Slavici, Eugen Brote, etc. Pleda exemplar, combătea fără cusur și câștigase aprecierea tuturor. La procesul din 1889 intentat părintelui Vasile Lucaciu de către Tribunalul Regal Ungar din Satu Mare, avocatul Iuliu Coroianu reușește imposibilul: achitarea pe loc a inculpatului. Revenind la activitatea politică, în anul 1887 a întocmit un prim proiect al Memorandumului românilor ardeleni. Pe parcurs, i s-au mai adus unele îmbunătățiri în colaborare cu părintele Lucaciu, urmând ca varianta finală să fie prezentă la cea de-a IV-a Conferință a P.N.R de la Sibiu.

Autorii Memorandumului Transilvaniei. Avocatul Coroianu este al doilea din rândul de jos (de la stânga la dreapta)

Din nefericire, eșecul memorandiștilor și condamnarea celor care își puseseră iscălitura pe document, a fost atribuită avocatului Coroianu. Pe tot parcursul procesului, a manifestat o atitudine demnă și plină de curaj. Era gata oricând să combată obiecțiile judecătorilor și să țină piept acuzațiilor. Tensiunea era la cote maxime. Iritat de logica cu care își construiește apărarea, președintele completului de judecată i-a interzis avocatului Coroianu să mai ia cuvântul. Dar acesta nu l-a ascultat. A combătut cu tact și diplomație toate acuzele și provocările venite din partea adversarilor. Văzând cum decurg lucrurile, procesul Memorandumului a fost transformat într-un proces politic în care principala problemă era îndrăzneală românilor de a-și cere drepturile. Pentru guvernul maghiar, pierderea procesului era ceva de neimaginat. Astfel, prin Ordinul 1894, autoritățile dispun dizolvarea Partidului Național Român din Transilvania, iar memorandiștii sunt condamnați la închisoare. Iuliu primește doi ani și jumătate de temniță grea, fiind acuzat de uneltire împotriva orânduirii Imperiului Austro-Ungar. Își execută pedeapsa la închisoare de la Seghedin alături de alți susținători ai cauzei naționale.

Participarea la Marea Unire și anii de după

Eșecul tratativelor româno-maghiare din 13-15 noiembrie 1918, a complicat și mai mult situația politică. Văzându-se în imposibilitatea de a obține ceea ce vor, membrii P.N.R au adus în discuție convocarea unei mari adunări naționale a românilor ardeleni. În acest sens, a fost alcătuit “Regulamentul pentru alegerea deputaţilor din Adunarea Naţională” care a fost trimis tuturor Consiliilor și Gărzilor Naționale. Pe 24 noiembrie 1918, Iuliu Coroianu a fost delegat la Marea Adunare Națională de la Alba Iulia, urmând ca ulterior să facă parte din Marele Sfat Național.

După înfăptuirea Marii Uniri, a fost uns ministru al Agriculturii în cadrul Consiliului Dirigent al Transilvaniei, funcție pe care a îndeplinit-o până în anul 1920. Ulterior, portofoliul politic a fost întregit de calitatea de senator în cadrul Primului Parlament al României Mari. Pe lângă ieșirile politice, avocatul Coroianu s-a arătat interesat și de viața economică. Astfel, a făcut parte din colectivul care a pus bazele “Economului” instituție de credit și economii din Cluj. Cu un an înaintea morții, îl regăsim printre semnatarii documentului “Chemarea către tinerimea română” prin care se cerea reforma morală și politică a țării. Trece la cer în anul 1927 fiind înmormântat la Cluj, în cimitirul Central. La slujba de prohodire au luat parte numeroase personalități ale vremii, iar necrologurile au fost asigurate de Ioan Suciu, prefectul Marțian Căluțiu, Gavril Tripon și mulți alții.

Surse: 1) Prof. dr. Ioan Corneanu, Av. Vasile Moiş, Av. Luska Fanea, Av. Andrada Moiş, Iuliu Coroianu, articol din pe dacoromania-alba.ro; 2) Biblioteca Digitală BCU Cluj;

Proaspăt absolvent al Facultății de Drept din Cluj, se căsătorește la 1 mai 1910 cu fiica memorandistului Rubin Patiția, care va avea un rol determinant în evoluția sa. La debutul Primului Război Mondial, se organizează o campanie care avea drept scop intrarea României în luptă împotriva Austro-Ungariei. Zaharia și locotenentul Aurel Bogdan strâng o întreagă documentație pe care o  pun la  dispoziția armatei române de peste Carpați. Într-un final, autoritățile maghiare află planul pe care îl puneau la cale, iar Zaharia și alți cincisprezece intelectuali români sunt arestați și condamnați la moarte. Decizia nu este definitivă, se face recurs, iar după lungi discuții, Carol I semnează cererea de grațiere a condamnaților. După Unire, escaladează noi culmi politice ajungând membru  în Primul Parlament al României Mari. Odată cu venirea comuniștilor este dat afară din casă, i se confiscă toate bunurile ducându-și ultimele într-o casă dărăpănată.

O înrudire de bun augur

Vine pe lume la 20 decembrie 1881 în comitatul Târnava Mare, localitatea Merghindeal, într-o familie de țărani. Debutează ca elev în comuna natală, urmând să-și desăvârșească studiile liceale la Sibiu. Aici, se remarcă prin rezultate excepționale la învățătură și este coleg, apoi prieten bun cu Octavian Goga, cel care îl molipsește de ideea unității naționale a românilor. Ajuns la vârsta studenției, Zaharia optează pentru Facultatea de Drept. Camaraderia cu Octavian Tăslăuan, Ion Agârbiceanu, Alexandru Ciura și Gheorghe Pop, îi deschide calea către Cenaclul scriitorilor de la revista “Luceafărul”. Junele care aspira la un post de avocat, se căsătorește la 1 mai 1910 cu Elena, fiica memorandistului Rubin Patiția. Stabilindu-se în casa socrului său, Zaharia intră sub aripa acestuia, care va avea un rol determinant în evoluția sa politică. În perioada următoare, s-a dedicat trup și suflet pregătirii sale profesionale, în vederea obținerii unui post de avocat, iar ulterior, pentru dobândirea titlului de doctor în științe juridice. Ulterior, devine membru al Partidului Național Român, influențat probabil și de socul său, însă nu putem spune cu exactitate dacă Zaharia a fost de la bun început adeptul activismului, sau dacă la sfatul lui Patiția a rămas un pasivist.

Târât în fața Curții Marțiale pentru spionaj

Odată cu izbucnirea primei conflagrații mondiale are loc o intensă campanie care viza intrarea României în luptă împotriva Austro-Ungariei. Luând seama la acest lucru, autoritățile austro-ungare din Transilvania au decis să organizeze defensiva. Totodată, pentru a intimida trupele române aflate în apropiere de Alba Iulia, au fost detașate trei batalioane de honvezi. În acest context, avocatul Zaharia Muntean alături de locotenentul Aurel Bogdan, au strâns informații complete privind lucrările genistice de pe malul Mureșului. Întreaga documentație a fost pusă la dispoziția armatei române de peste Carpați. Într-un final, autoritățile maghiare află planul pe care îl punea la cale, iar Zaharia și alți cincisprezece intelectuali români sunt arestați, apoi târâți în fața Curții Marțiale. În urma anchetei care a durat de la 6 decembrie 1916, până la 8 februarie 1917, judecătorii au pronunțat sentința în cazul lui Zaharia, Victor Pop și alți șapte inculpați: Moarte prin ștreang! Se face recurs, dar nicio șansă, hotărârea române în picioare. De-a dreptul inadmisibil. Vine al doilea recurs, iar de această dată obțin o amânare până în primăvara anului 1918. Pe fondul unei situații politice din ce în ce mai neclare în tabăra adversă, Regele Carol I semnează cererea de grațiere a condamnaților, urmând să primească aprobarea în luna octombrie.

Credit foto: destepti.ro

Scăpat din ghearele morții, Zaharia se întoarce în Alba Iulia și este ales membru în Adunarea Generală a locuitorilor români. La data de 22 noiembrie 1918 cercul electoral Vințul de Jos îl deleagă la Marea Adunare Națională de la Alba Iulia, figurând pe aceeași listă cu Iuliu Maniu. După votarea în unanimitate a rezoluției de unire, Alexandru Vaida-Voevod a propus o listă cu 200 de persoane care să alcătuiască Marele Sfat Național. Cum era de așteptat, Zaharia își avea locul lui. Lista a primit votul unanim și a fost completată cu încă 50 de membrii.

Adulat de unioniști și umilit de comuniști

După toate acestea, avocatului Zaharia Muntean a primit următoarele demnități: secretar general la Resortul Financiar al Consiliului Dirigent și consilier special al Transilvaniei pe lângă Ministerul Cultelor şi Instrucţiunii Publice din Bucureşti. Și de parcă nu era de ajuns, pe lângă acestea prinde și un fotoliu de deputat în Primul Parlament al României Mari. Când nu făcea politică, își cultiva pasiunea pentru scris. Așa se face că numele său apare în ziarul Românul din Arad, Luceafărul, Societatea de mâine din Cluj, revista Transilvania a ASTREI, etc. În perioada interbelică îl vedem în funcția de președinte al Reuniunii Meseriașilor Români din Alba Iulia și membru al Comitetului anti-revizionist.

Preluarea puterii de către comuniști a însemnat debutul unei perioade nefaste în viața avocatului Zaharia. Catalogat drept ”dușman al poporului”,  este alungat din locuință confiscându-i-se toate bunurile. Soții Muntean pribegesc o vreme stabilindu-se în cele din urmă într-o casă dărăpănată care aparținuse socrului său. La 27 decembrie 1969, Elena Muntean, cea care fusese cândva președinta Reuniunii Femeilor Române din Alba Iulia, își lasă soțul singur pe lume. Bolnav, umilit și răvășit după dispariția soției, Zaharia mai rezistă câțiva ani după care i-a și el calea cerului.

Surse: Prof. Ioan PLEŞA, dacoromania-alba.ro

Abil, diplomat, iute la minte și la vorbă, mânat de un singur țel: unitate națională! Făcuse primii pași în avocatură prin 1896, iar după aceea se căpătuiește cu fiica lui Gheorghe Fejer. Înrudirea era de bun augur și deschizătoare de noi conjuncturi. Intrat de timpuriu în rândurile Partidului Național Român, Aurel Lazăr se face remarcat prin spiritul de jertfă și lupta pentru respectarea drepturilor românilor. Când se aud bombele primei conflagrații mondiale este chemat la strajă, însă diabetul care îi mânca zilele îl lasă pe din afară. Rămas acasă, Aurel luptă pe alte planuri. Îi adună pe liderii politici din comitatele transilvănene și își transformă casă într-un centru al mișcării naționale. După un șir interminabil de ședințe, calcule și opinii, avocatul Aurel Lazăr este delegat să ducă voința românilor din comitat la Marea Adunare Națională de la Alba Iulia. Până la suflarea cea de pe urmă, continuă să profeseze avocatura, îndeplinește felurite demnități politice, fiind recompensat cu ordinul Ordinul “Steaua României” în grad de mare ofiţer.

Pe culmi din primii ani ai vieții

Se pomenește pe această lume la 17 august 1872, în casa preotului Teodor Lazăr. Ulterior, junele urmează studiile gimnaziale și liceale la Liceul Premonstratens din Oradea. După absolvire, se înscrie la Academia Regală de Drept din localitate, fiind bursier al fundațiilor “Elena Birta Ghibu” și ”Gojdu”. În decursul anului universitar 1893-1894, se transferă la Facultatea de Drept și Științe Politice a Universității “Ferencz József” din Budapesta. Concomitent cu perioada memorandistă, Aurel se alătură celor 200 de studenți care își puseseră semnătura pe două documente importante: Manifestul studenților și Apelul. Obține titlul de doctor în științe juridice în anul 1896, după care intră în avocatură deschizându-și propriul cabinet în Oradea alături de Vasile Bledea. Tot acum, se căsătorește cu fiica avocatului Gheorghe Fejer din Ineu, colaborator de seamă al lui Iosif Vulcan și Mihai Velicu.

Înrudirea cu Fejer îi aduce noi oportunități. Începe să publice articole în Tribuna poporului și este ales în conducerea mișcării naționale din Transilvania. În anul 1901, este cooptat în rândurile Comitetului Central Exclusiv al Partidului Național, unde se afirmă ca unul dintre promotorii ideii de trecere la activism politic, militând pentru participarea formațiunii la viața parlamentară. După conferința națională, Aurel Lazăr se alătură conducerii partidului alături de Iuliu Maniu, Alexandru Vaida-Voievod, etc. Candidează la alegerile parlamentare din 1905, 1906 și 1910, iar pe lângă toate acestea se ocupă de conducere Despărțământului bihorean al Astrei.

Un alt fel de război

Peste tumultul politic în care se scălda, se mai adaugă și povara războiului. Salvarea lui a fost tocmai diabetul de care suferea. În urma unor investigații amănunțite, medicii au decis că nu este apt pentru îndeplinirea serviciului militar. Cu toate acestea, nu va sta cu mâinile în sân. Aurel Lazăr avea lupta lui. Se organizează exemplar și continuă să țină legătura cu liderii politici din comitatele transilvănene. În anii războiului, Aradul devenise centrul principal al mișcării naționale. Locuința avocatului Lazăr începuse să găzduiască mai multe întâlniri ale liderilor români, printre care cea mai importantă s-a consumat în data de 12 octombrie 1918, atunci când a fost elaborată “Declarația de autodeterminare a Transilvaniei”. La rădăcina acestui document au stat două proiecte: unul inspirat de geniul lui Vasile Goldiș și Aurel Lazăr, iar cel de-al doilea i-a aparținut lui Vaida-Voevod.

Se fac calcule, analize, strategii, toate în miez de noapte și cu o discreție maximă. În cele din urmă, vine și hotărârea: Aurel Lazăr va duce mai departe voința românilor din comitat la Marea Adunare Națională de la Alba Iulia. Aici, este ales ca membru în Marele Sfat Național și în Consiliul Dirigent, unde îi încape pe mână Resortul Justiției.

Demnități și responsabilități politice

La un an după Marea Unire, își continuă ascensiunea politică obținând un mandat de deputat pentru circumscripția Tinca, în Primul Parlament al României Mari. Rămâne în continuare membru al Partidului Național Român, iar în 1926 asigură președinția organizației Bihor. Amintim doar câteva din demnitățile care însoțesc portofoliul său politic: vicepreședinte al Camerei Deputaților, primar de Oradea, membru în comitetul administrativ al județului Bihor și vicepreședinte al Uniunii Avocaților din România. Ca o recunoaște a meritelor sale deosebite este decorat în 1928 cu Ordinul “Steaua României” în grad de mare ofiţer. În tot acest timp continuă să practice avocatura până la epuizare. Din nefericire, boala de care suferea capătă forme severe, motiv pentru care face un pas în spate refuzând felurite propuneri politice. Părăsește această viață pe meleagurile orădene la 18 noiembrie 1930.

Surse: Biblioteca Digitală BCU Cluj;

A crescut în casa avocatului Mihai Bontescu de la care a luat microbul științelor juridice. Când crește, se îndreptă către Facultatea de Drept din Budapesta, apoi ajunge stagiar în cabinetul lui Francisc Hossu-Longin. Pledează, face politică și preia conducerea Băncii Agrare din Transilvania. Odată cu debutul Primului Război Mondial este repartizat la Curtea Marțială unde scapă de la moarte cât mai mulți conaționali. Participă la înfăptuirea Marii Uniri și este uns ministru al Industriei și Comerțului în primul guvern al României Mari. Cu trecerea timpului o lasă mai moale cu politica, dar la insistențele vărului său revine în viața publică.  Pe 28 octombrie 1933, la ora patru dimineața, inima îi stă în loc. Este plâns de mai toate personalitățile vremii și înmormântat la cimitirul din Hațeg.

La început de viață și carieră

Vine pe lume la 17 februarie 1879, în familia avocatului Mihai Bontescu din Hunedoara. Când se mai înzdrăvenește, junele pășește pe cărările școlii primare din Hațeg, apoi la Orăștie, Blaj și în cele din urmă la Gimnaziul din Brașov. Susține examenul de bacalaureat în 1897, unde este notat la proba scrisă cu calificativul foarte bine. În dorința de a duce mai departe cariera tatălui său, Victor urmează studiile universitare la Facultatea de Drept din Budapesta. După absolvire, își face stagiatura în cabinetul renumitului avocat Francisc Hossu-Longin. În anul 1902 îl vedem printre membri semnatari ai apelului grupului neo-activist de la Orăștie, unit în jurul ziarului Libertatea. Un an mai târziu, este ales membru în comitetul comitantes al Partidului Național Român. Debutul politic nu a fost deloc cel așteptat. În 1905 candidează din partea cercului electoral Hunedoara pentru un loc în Parlamentul de la Budapesta, dar nu obține niciun mandat. Tot acum, va participa la Conferința electorală din ianuarie 1905, ca reprezentant al românilor din Hațeg, fiind desemnat în comisia electorală permanentă prezidată de Aurel Vlad, Nicolae Ivan și Ioan Suciu.

De pe câmpul de luptă direct în cetatea Unirii

Prin 1908 devine acționar la Societatea română de editură, unde face echipă cu avocatul Gheorghe Pop de Băsești, Teodor Mihali, Alexandru Vaida-Voevod, Aurel Vlad, Iuliu Maniu, etc. Experiența pe care o dobândise în chestiunile agrare din Transilvania alături de implicarea în reforma agrară, l-au impus ca director al Băncii Agrare din Cluj. Pe lângă acestea, avocatul Victor Bontescu se numără printre fondatorii Băncii Centrale de Industrie și Comerț și a Întreprinderii “Forestiera”, toate cu capital românesc.

Odată cu izbucnirea primei conflagrații mondiale a fost încorporat și repartizat la Curtea Marțială, reușind să scape de la pedeapsa capitală mulți conaționali. Participă activ la reuniunile fruntașilor români de la Arad, fapt care duce la neliniștea autorităților maghiare care decid trimiterea lui pe frontul din Italia. În ciuda neliniștilor, amenințărilor și problemelor cu care se confrunta, reușește să scape. După un timp află că a fost desemnat ca reprezentant al românilor din Hațeg la Marea Adunare Națională de la Alba Iulia, fiind numit membru în Marele Sfat Național. Ulterior, ajunge membru în Consiliul Director și primește pe mână conducerea Resortului pentru Agricultură și Comerț.

Victor Bontescu alături de ceilalți membri ai Consiliului Dirigent

La apus de carieră și viață

După înfăptuirea Marii Uniri se implică și mai mult în vâltoarea politică. Este uns ministru al Industriei și Comerțului în primul guvern al României Mari sub conducerea lui Alexandru Vaida-Voevod. Din pricina unor neînțelegeri cu liderii Partidului Național Român, guvernul Vaida cade, dar Victor se orientează rapid spre tabăra lui Octavian Goga, de care îl lega o strânsă prietenie încă din timpul studenției. Odată cu înaintarea în vârstă o lasă mai moale cu politica, dar în timpul guvernării țărăniste este readus în luminile rampei de către vărul său, Aurel Vlad. În ziua de sâmbătă, 28 octombrie 1933, la ora patru dimineața, inima îi stă în loc. Trupul neînsuflețit este prohodit de numeroase personalități ale timpului și depus la cimitirul din Hațeg unde își doarme somnul de veci.

Surse:  Biblioteca Digitală BCU Cluj;