Tag

mari clasici

Pentru că a făcut – şi poate mai face parte – din programa şcolară a multor generaţii de elevi români, nuvela “Popa Tanda” de Ioan Slavici (citeşte aici) riscă să aibă soarta poeziilor lui Eminescu sau a capodoperei noastre populare, Mioriţa. Altfel spus, să cadă (dacă nu cumva a căzut demult) în desuetudine pentru că, aşa cum opina Vasile Constantin Boghian în pertinenta “Românii, între Păcală şi Mioriţa”, vârsta adesea imberbă la care tinerii noştri iau contact cu marile creaţii literare – fie ele culte sau populare – este inadecvată pentru o înţelegere şi o apreciere profunde a temelor de substanţă reprezentate în ele.

Observaţia se susţine: este îndoielnic că Slavici a scris “Popa Tanda” având în minte o audienţă tânără. Dimpotrivă: clasicul nostru scrie povestea preotului din Sărăceni, care apare de nicăieri pentru a răsturna status quo-ul indolenţei într-o comunitate încremenită şi a conduce prin exemplu, mai degrabă având în minte un public matur. Citită la 12 sau chiar 18 ani, “Popa Tanda” are caracter anecdotic. Citită la 30 de ani, ea poate constitui un avertisment la timp. La 50, rolul ei e educativ, moralizator, de pildă pentru nepoţi – şi, ar trebui, pentru subordonaţi. Pentru că „Popa Tanda”, nu „Arta Războiului”, e cartea pe care orice şef român trebuie să le-o dăruiască angajaţilor.

Povestea pe scurt: părintele Trandafir, un “popă” drept şi cumpănit, harnic şi grijitor (“adună din multe şi face din nimica ceva”, dezvăluie Slavici), intră în conflict cu enoriaşii din parohia lui, Butucani, “bun sat şi mare, oameni cu stare şi cu socoteală”. “Căderea din Rai” se petrece fiindcă lui Trandafir, om intransigent, nu îi plac pomenile şi ospeţele, pentru care îşi ceartă consătenii, ba – pe deasupra – se pune rău şi cu protopopul, ceea ce îi atrage exilul în Sărăceni.

El avea legea lui: “Ce-i drept şi adevărat, nici la dracul nu-i minciună!”

Ajuns în Sărăceni, ne spune Slavici, cu nevastă, doi copii şi desagii deşerţi, popa Trandafir găseşte o comunitate de leneşi – nu atât prin natura lor, cât de la natură: satul aflat în Valea-Seacă e victima inundaţiilor – veche poveste românească -, ceea ce ucide orice iniţiativă.

Unde nu e nădejde de dobândă lipsește și îndemnul de lucru. Cine lucrează vrea să câștige, iară sărăcenenii și-au fost scos gândul de câștig; pentru aceea nici nu se aflau îndemnați să lucreze. Cât puteau, petreceau vremea întinși la răcoare; nu puteau, își mâncau zilele lucrând prin alte sate învecinate. Când venea apoi iarna… vai și amar!

În Sărăceni, continuă Slavici, satul e uliţă, neavând garduri, iar biserica e “lucru de prisos”. Popa nu disperă: caută “să facă din nevoie drag” şi să îşi creeze un rost aici. Însă cum în Sărăceni, “nu erau nici pomeni, nici ospeţe”, părintele începe a-şi lucra fericirea, motivat cel puţin iniţial de cel mai pur autointeres („«Câtă vreme vor fi sărăcenii leneși, ei vor rămânea săraci și eu flămând!» Își puse dar de gând ca să facă din poporenii săi oameni harnici.”)

Popa Tanda. "Românul nu e leneş. Mai degrabă, starea lui naturală e expectativa. El n-a descoperit piatra filosofală a acţiunii"

Popa Tanda. „Românul nu e leneş. Mai degrabă, starea lui naturală e expectativa. El n-a descoperit piatra filosofală a acţiunii” Foto: umblat.ro

Sărăcenenii sunt însă români şi oameni: sfătuiţi cu binele, apoi treptat admonestaţi şi batjocoriţi pentru “păcatul” de a nu lucra, de a lenevi, îşi pierd răbdarea cu “Popa Tanda” şi-i cer episcopului să-l revoce.

Doi ani de zile au trecut fără ca părintele Trandafir să fi mișcat satul înainte, măcar numai atâta cât e de la vorbă până la supărare. Oamenii ajunseseră atâta de sfătoși și atâta de batjocoritori, încât ziua întreagă stau grămezi, câteodată la sfat, câteodată la batjocură. Era lucru minunat: oamenii cunoșteau binele, râdeau de rău, dar nu se urneau din loc

Tanda are de-acum patru copii, şi un sat care i s-a urcat în cap. Doar Dumnezeu – şi munca pe care le-o predica altora – îl mai pot salva. De voie, de nevoie, el devine primul gospodar al localităţii: îşi repară casa, şi-o îngrădeşte, pune ceapă, morcovi, fasole, barabule (cartofi, n.n.), curechi (varză) şi păpuşoi (porumb), în fine ajunge mic artizan şi un soi de primar neoficial, iar tot satul se modelează – după ani de zile de stupoare  – după el.

Catalogat odată “omul dracului”, Tanda redevine “părintele Trandafir” şi “omul lui Dumnezeu”, binecuvântat cu nepoţi şi respectat în comunitate.

De la acest loc și satul se vede mai bine. Grădinile sunt însă prea îndesate cu pomi; numai printre crengi ori peste pomi vedem pe ici, pe colea, câte o bucată din pereții și acoperămintele caselor. Casa popii este tocmai lângă biserică: nici din asta nu vedem însă decât cinci ferestre și un acoperământ roșu cu două hornuri. În față cu biserica e școala. (…) Toate s-au schimbat; numai părintele Trandafir a rămas precum a fost: verde, vesel și harnic.

S-a perimat mesajul lui “Popa Tanda”? Este nuvela lui Slavici, publicată la 1875, o bagatelă, azi? Nicidecum! Într-o societate românească în care avem mai nou “buzzword”-uri şi nu principii de viaţă, în care productivitatea şi eficienţa, religii importate din metropole străine, au înlocuit munca onestă şi răbdarea cuminte a roadelor, în care mulţi tineri visează doar la “leisure” fără să accepte şi responsabilităţile aferente, punând căruţa înaintea cailor, “Popa Tanda” e de o actualitate senzaţională.

Nu, românul nu e leneş. Mai degrabă, starea lui naturală e expectativa (uneori filosofică, alteori anxioasă), cum ar zice Tudor Gheorghe. El n-a descoperit încă piatra filosofală a acţiunii şi se mulţumeşte a contempla, ceea ce-l face adeseori victimă. Acestea fiind spuse, până vin ruşii, turcii, sau pur şi simplu Marele Potop, ca-n Valea-Seacă a lui Popa Tanda, poate ar trebui să ne luăm destinul în mâini şi să avem curajul de a ne crea viitorul. A citi “Popa Tanda”, poveste clasică despre un român muncitor, e un început de bun augur.

Foto deschidere: montaj după trilulilu.ro

La spectacolul regizorului Leta Popescu se merge fără inhibiții, doar pregătiți de adevăruri inconfortabile. Open este un spectacol prezentat de către Asociația Reciproca din Cluj-Napoca, în care actorul George Albert Costea întră în pielea mai multor personaje simbolice pentru modul în care societatea contemporană tinde să caute dragostea.

Într-o vreme când romantismul a căpătat alte conotații sau chiar a devenit desuet în viața de cuplu, Open face curajosul demers de a aduce pe scenă o oglindă a modului în care este căutată tandrețea. Nu o să vă ascund faptul că sexualitatea este des pomenită în acest spectacol, tocmai pentru a evidenția faptul că lumea de astăzi este una diferită de cea a bunicilor noștri și că oamenii apelează la alte mijloace pentru a întâlni pe cineva, precum aplicațiile de întâlniri.

După spectacolul Open, pus în scenă la Timișoara, în cadrul Festivalului Dramaturgiei Românești, am vorbit cu actorul George Albert Costea despre ce înseamnă dragostea în secolul XXI, cel al vitezei și al vieții transpuse în mediul virtual, dar și despre cât de important este ca teatrul să nu rămână în clasicism, și să aducă și „felii” din contemporan.

„Open” este un spectacol despre adevăruri incomode şi despre cum căutăm dragostea

„Open” este un spectacol despre adevăruri incomode şi despre cum căutăm dragostea Foto: Facebook Teatrul Național Timișoara

„Nu știu dacă dragostea este diferită astăzi sau dacă este diferită de la un an la altul, ori de la o vârstă la alta. Bineînțeles că subiectul este destul de vast, dar în contextul spectacolului nostru am arătat că oamenii se pot iubi și că ei caută tandrețe, intimitate în diverse modalități. Poate aspectele care înainte erau tabu acum se pot trata altfel. Societatea contemporană și mijloacele de comunicare, aplicațiile de dating au diversificat felul în care noi putem să ne căutăm un eventual partener”, a explicat George pentru Matricea Românească.

Cred că cel mai important mesaj pe care am vrut să-l transmitem a fost acela de a nu îi judeca pe ceilalți

El a continuat prin a spune că exact pe această idee s-a construit spectacolul Open: „Ne-am întrebat, pentru spectacol, cum ar putea să influențeze lucrurile acestea viața unui cuplu. Cred că am vrut să arătăm și ceva ce știm cu toții – că aceste lucruri există, sunt printre noi, sunt posibile. Și cred că cel mai important mesaj pe care și regizoarea Leta Popescu, și eu, și dramaturgul Ana Cucu Popescu am vrut să-l transmitem a fost acela de a nu îi judeca pe ceilalți”.

Proiectele independente, organism în creștere

Regizorul Ada Lupu Hausvater, directorul Teatrului Naţional din Timișoara, a subliniat într-un interviu pentru Matricea Românească faptul că este important ca dramaturgia să țină pasul cu schimbările prin care trece societatea, pentru că cetățenii – spectatorii, de fapt – trăiesc în „România de astăzi”. Dat fiind că spectacolul în care George evoluează este creaţia „noului val” teatral ce aduce contemporanul pe scenă, nu am putut să nu îl întrebăm cum vede această chestiune.

Actorul George Albert Costea, surprinzător în spectacolul regizorului Leta Popescu, o mostră de teatru românesc independent

Actorul George Albert Costea, surprinzător în spectacolul regizorului Leta Popescu, o mostră de teatru românesc independent

„Teatrul nu are cum să nu fie ancorat în realitate”, a răspuns el. „Dar depinde de fiecare regizor, de fiecare colectiv de creație ce consideră a fi real și actual în respectivul proiect. Într-adevăr, astăzi, gusturile sunt diversificate, unele texte clasice se reactualizează, se reinterpretează, se aduc în contemporan. Acest lucru a apărut datorită faptului că în România s-a diversificat oferta alternativă, aceea a teatrului independent.

Sunt creatori tineri care au absolvit și care nu au putut să fie «absorbiți» de sistemul de stat, care poate fi privit ca ceva conservator – însă, nu neapărat, pentru că și acolo sunt foarte multe nuanțe. Dar tinerii au început să caute alternative prin prisma mijloacelor de producție, întrucât bugetele au fost foarte mici la proiectele independente. Asta a făcut ca acești tineri creatori să încerce să scrie texte noi, să încerce să adapteze spectacolele la resursele pe care le aveau.

Tinerii au început să caute alternative de producție, să adapteze spectacolele la resursele pe care le au la dispoziţie

Noi am construit acest spectacol pe metoda devised theatre, în sensul în care rolurile nu au mai fost atât de bine stabilite ca, de exemplu, într-un proiect clasic, tradițional, în care regizorul vine și propune întreaga viziune regizorală asupra colectivului, ci fiecare a venit cu câte o temă, cu câte o idee. Apoi, s-a creat un spectacol, unul original ce nu avea un text scris înainte. Asta face ca de fapt, într-adevăr, teatrul să fie foarte viu, foarte actual, pentru că noi am pornit de la ceva ce ne interesa și am vrut să aflăm sub ce formă putem să punem aceste întrebări.”

Deși proiectele teatrale independente sunt din ce în ce mai multe și ideile inovatoare sunt încurajate, asta nu înseamnă că piesele dramaturgilor clasici sunt așezate în cutia cu vechituri. George a încheiat subliniind că spectacolele de Shakespeare, Molière sau Caragiale încă sunt extraordinare „pentru că ele trăiesc, au o valoare. Dar de la piesă la spectacol este un drum foarte lung, ce suportă multe nuanțe”.

Nici nu mai ştiu de când îl ştiu pe Eminescu. Probabil că dintotdeauna, pentru că sunt român. De aceea, îl iubesc pe Eminescu fără să-l fi cunoscut, doar resimţit genetic. Eminescu, fie că vrem, fie că nu, curge prin venele tuturor. Mereu l-am considerat cadoul pe care Dumnezeu ni l-a făcut nouă, românilor. El însuşi mărturisea – şi reţin asta atât de viu, de pe un panou mare expus poate şi azi în Şcoala mea generală numărul 32 din sectorul 2 al Capitalei – “Dumnezeul geniului m-a sorbit din popor cum soarele soarbe un nour de aur din marea de amar”. Marii oameni îşi cunosc geniul, nu şi-l trâmbiţează. Oare are nevoie soarele de lumina reflectoarelor?

Eminescu m-a învăţat să iubesc frumosul. El n-a scris, el a pictat în versuri. Poeziile lui stau alături de tablourile lui Rafael sau Botticelli. Înălţimile la care a dus limba română, pasiunea covârşitoare şi concomitent ruinătoare existenţial cu care a căutat forma perfectă a cuvântului, îl fac – nu un pieton al aerului, ci un astronaut al cuvintelor. Nu Prunariu, ci Eminescu a fost primul român în spaţiu. Citiţi “La steaua” şi vă veţi convinge.

Eminescu m-a învăţat să fiu conştient de propria-mi valoare, să nu caut gloria efemeră. Îmi va rămâne mereu în minte ipostaza în care, propus, ne spune Maiorescu, pentru “un bene-merenti sau nu știu ce altă decorație” din partea regalităţii – Carmen Sylva fiind o admiratoare declarată, “el s-a împotrivit cu energie. Rege el însuș al cugetării omenești, care alt rege ar fi putut să-l distingă?”. Trăind într-o societate în care goana după averi şi funcţii a devenit religie neoficială, eşti pătruns nu atât de modestia lui Eminescu, cât de simţul propriei valori, atât de pur, de nobil, de neîntinat. Şi mai eşti pătruns de altceva: de extraordinara lui comoară interioară, independentă de condiţiile meschine în care uneori a trăit. Cuşca sufleorului în care şi-a făcut cultura în tinereţe nu e vreun open space. Dar, nici un geniu n-a lucrat vreodată într-un open space.

Eminescu m-a învăţat să-mi ascult vocea interioară, şi să-i răspund. “Dar când inima-ţi frământă / Doruri vii şi patimi multe”, ca om de litere – ba chiar în orice altă profesie ai activa – nu poţi sta locului şi nu poţi dormi aşteptând deschiderea programului de lucru. Eminescu ne învaţă că forţa diluvială a sentimentului, a sufletului, este cea care mişcă munţii şi creează realităţi, iar a-i pune stavilă este o blasfemie a blazaţilor, a funcţionarilor, a mediocrilor, a oportuniştilor, a laşilor. Eminescu ne învaţă că geniul înseamnă obstinaţia de a face lucruri care se justifică prin ele însele, indiferent de aprobarea sau dezaprobarea, ori sensul pe care li-l dă lumea. „Nu spera când vezi mișeii / La izbândă făcând punte, / Te-or întrece nătărăii, De ai fi cu stea în frunte.”

Nu Prunariu, ci Eminescu a fost primul român în spaţiu

Eminescu m-a învăţat că există o forţă care schimbă lumea, şi aceea sunt cuvintele. Şi dacă mai există sceptici, câţi pot spune că lumea lor nu s-a schimbat auzind aceste două cuvinte: “te iubesc”?

Eminescu m-a învăţat să iubesc. El însuşi romantic prin definiţie, imposibil a se mulţumi cu vreun avatar feminin, el a iubit iubirea ca anulare a individualităţii şi ca intuiţie fulgurantă a eternităţii. Eminescu n-a iubit pentru că a fost poet, ci a fost poet pentru că a iubit cu nesaţ, toată viaţa – de la colinele natalului Ipoteşti, până la ultimul petic de pământ românesc, până la ultimele versuri pe care le-a aşternut pe hârtie. Dezamăgit adesea de oameni, el a iubit şi a servit umanitatea.

Şi m-a mai învăţat ceva Eminescu, anume că o viaţă fără poezie este o viaţă care nu merită trăită. Că oamenii care (şi)-au gâtuit poezia sunt, de fapt, oameni morţi, oricât de bogate şi de colorate ar avea cortegiile pe care şi le claxonează prin marile oraşe.

Odihneşte-te în pace, Mihai.

 

Foto deschidere: manuscrise Eminescu, la Memorialul Ipoteşti – Centrul Naţional de studii Mihai Eminescu

Teodor Burnar
Urmăriţi-mă:

Teodor Burnar

Vice-preşedintele Asociaţiei Culturale Matricea Românească şi editor coordonator al matricea.ro (2016-2018). Are 12 ani în presa românească, a scris trei cărţi şi este doctorand în Istorie. Îl puteţi contacta la teo[at]teodorburnar.com
Teodor Burnar
Urmăriţi-mă:

Satul românesc, îndeosebi cel ardelean, a fost rareori mai bine descris în literatură decât în operele lui Ioan Slavici, scriitorul care ne-a dat Moara cu noroc sau Mara. În binecunoscutele sale opere, el creează, din cuvinte magistral alese, tablouri fidele ale vieții de la țară, descriind comportamentul oamenilor, credinţa lor, îmbrăcămintea sau gesturile. Atenția pentru aceste importante detalii a fost remarcată, bineînțeles, de către George Călinescu, ce spunea că Slavici este un „instrument de observație excelent” al mediului rural. Ioan Slavici (1848-1925) s-a născut în satul Șiria din Arad și a fost scriitor, jurnalist și pedagog desăvârșit, activități pe care le-a „slujit” cu pasiunea ce-i este cunoscută posterității.

Deși a fost un copil firav, firea năvalnică a scriitorului nu l-a „ținut locului”, el fiind maestru al năzdrăvăniilor, la fel ca și Ion Creangă: spărgea ferestrele vecinilor, arunca pietre în cuiburile rândunelelor, ațâța câinii pe la garduri, se urca pe caii altora, fura fructe din curțile oamenilor (deși nu ducea lipsă de ele acasă) sau dispărea cu zilele, fără veste, înnoptând pe la rude sau stând în jurul focului cu băieții ieșiți cu vitele la pășune. Tatăl său nu îl pedepsea, dar mama îl ținea din scurt, pentru a face din el „om între oameni”.

Pe parcursul vieții sale de licean, Slavici a fost nevoit să se angajeze drept preceptor și să ofere meditații copiilor repetenți ai aristocraților, pentru a se întreține.

„Am trăit timp de un an în mijlocul unor oameni care toate serile se-ntrebau cum au să-și petreacă ziua de mâine. Ieșeam când călare, când în trăsură la plimbare, făceam din când în când excursiuni mai lungi, jucam cărți ori biliard, ieșeam – după sezon – la vânătoare, luam parte la mese mari și la serate dansante”, a notat scriitorul despre acea perioadă a existenţei sale. Însă, el a fost și un om care a călătorit mult și care a avut grijă să aibă în permanență în jurul său intelectuali, pe care îi observa neîncetat.

Prietenia cu Eminescu, definitorie

Şi cum cine se aseamănă se adună, autorul Morii cu noroc a legat o prietenie strânsă cu Mihai Eminescu, vizibilă atât la nivel sufletesc, cât și la nivel literar. Între ei nu au existat niciodată dispute generate de orgoliul scriitoricesc, cât o emulaţie extrem de fructuoasă pentru cultura autohtonă. Cei doi „titani” ai literaturii române s-au cunoscut la Viena în 1869, când Slavici l-a remarcat pe Eminescu – la acea vreme, poetul lucra la traducerea operei lui Kant – la un curs de economie națională, crezând despre el că este un albanez sau un persan „copt înainte de vreme”.

„Un om de o veselie copilăroasă care râdea din toată inima, încât ochii tuturor se îndreptau asupra lui. În clipa următoare se încrunta, se strâmba or îşi îndrepta capul cu dispreţ. Cea mai mică contrazicere îl irita, muzica de cele mai multe ori îl supăra, şuirătura-l făcea să se cutremure, ori şi ce scârţâietură îl scotea din sărite”, a scris Slavici despre Eminescu, în cartea Amintiri.

De nu mai puțin de cinci ori, scriitorul a fost închis pentru conținutul articolelor sale, iar experiența este consemnată în lucrarea „Închisorile mele”

Reveniţi în spaţiul românesc, cei doi au locuit o vreme împreună la București, dar modul de viață al poetului era mult diferit de cel al prietenului său: „Îi băteam în perete, el stingea lumânarea şi se liniştea, dar era de rea credinţă şi nu se culca. Aprindea din nou lampa şi începea să bodogănească. Mă sculam atunci, mă duceam la el şi îl rugam să mă lase să dorm. Eu eram din ce în ce mai stăruitor şi el se făcea tot mai îndărătnic şi zicea că abuzez de afecţiunile lui şi-l terorizez”.

Jurnalism asumat, chiar și din spatele gratiilor

Ioan Slavici a fost și un jurnalist reputat, el ocupând multă vreme – precum Eminescu – funcţia de redactor la ziarul Timpul din Bucureşti, după care a fondat la Sibiu ziarul Tribuna. Activitatea sa jurnalistică, incomodă pentru autorităţile timpului, i-a produs lui Slavici multe neplăceri: în România, el a fost închis pentru că s-a crezut că este spion austro-ungar, iar în Austro-Ungaria a fost închis sub pretext că ar fi fost naționalist român. De nu mai puțin cinci ori, scriitorul a fost închis pentru conținutul articolelor sale, iar experiența este consemnată în lucrarea Închisorile mele, publicată cu cinci ani înainte de moartea sa.

Familia este cheagul social şi simţământul familial este obârşia celui patriotic

Chiar dacă a fost dedicat trup şi suflet muncii sale, Ioan Slavici a fost un om care a pus, întotdeauna, familia la loc de cinste în viața sa.

Familia este cheagul social şi simţământul familial este obârşia celui patriotic. De când trăiesc oamenii pe faţa pământului, totdeauna şi pretutindeni s-au bucurat de obşteasca iubire şi de încredere cei ce ca fii, ca soţi, ca părinţi şi ca fraţi au fost oameni cumsecade – şi dispreţuiţi, urgisiţi, osândiţi cu toată asprimea au fost cei ce şi-au nedreptăţit părinţii, soţia, copiii, ori fraţii, i-au minţit, i-au amăgit, i-au înşelat, ori i-au asuprit în orişice fel“, a mai scris el în Amintiri.

Acasă, Ioan Slavici și-a creat un obicei din a curăța ridichile de coajă și de a le mânca cu sare și ulei de măsline și, la fel ca mulți alți scriitori pe care contemporaneitatea îi apreciază, fuma foarte mult. Slavici nu a renunțat nici pe patul de moarte, în 1925, la acest viciu, rugându-și soția să-i aprindă o țigară. La scurt timp după ce țigara s-a stins, a murit și scriitorul. El a dorit să fie îngropat în orașul Panciu, unde locuia fiica sa, refuzând cimitirul Bellu din București, unde odihnesc mulți scriitori români.

Ioan Slavici este, alături de Mihai Eminescu, Ion Luca Caragiale și Ion Creangă, unul dintre marii clasici ai României. Scriitorul a lăsat moștenire romane, comedii, nuvele, povești pentru copii, care oglindesc dragostea sa pentru țară și pentru literatură, dar sunt şi expresia unei înalte moralităţi. Romanul Mara a fost cel care i-a adus recunoașterea ca romancier, dar și nuvelele Popa Tanda, Pădureanca, Budulea Taichii sau Moara cu noroc i-au adus laurii meritați.

Metafizica muncii la români: “Popa Tanda”, Ioan Slavici

24 Iulie 2017 |
Pentru că a făcut - şi poate mai face parte - din programa şcolară a multor generaţii de elevi români, nuvela “Popa Tanda” de Ioan Slavici (citeşte aici) riscă să aibă soarta poeziilor lui Eminescu sau a capodoperei noastre populare, Mioriţa. Altfel...

Ce m-a învăţat Eminescu

15 Iunie 2017 |
Nici nu mai ştiu de când îl ştiu pe Eminescu. Probabil că dintotdeauna, pentru că sunt român. De aceea, îl iubesc pe Eminescu fără să-l fi cunoscut, doar resimţit genetic. Eminescu, fie că vrem, fie că nu, curge prin venele tuturor. Mereu l-am considerat...