Pe umerii lui Liviu Cigăreanu atârnă blazonul familiei Rațiu de Noșloc, una dintre cele mai vechi familii nobiliare românești de pe teritoriul Transilvaniei. După finalizarea studiilor universitare, este etichetat “persona non grata”. Debutează în avocatură la biroul condus de dr. Armin Koning din Vâșet, apoi continuă la dr. Alexa Mangiuca și dr. Mihai Gropșianu din Oravița. Intră rapid în viața politică de partea Partidului Național Român, iar în 1918, este ales delegat la Marea Adunare Națională de la Alba Iulia. Odată înfăptuită Marea Unire, Liviu se retrage la Timișoara, unde practică avocatura și devine jurist consult la Întreprinderea Uzinelor și Domeniilor Reșița. Ajunși la putere, bolșevicii nu-l văd cu ochi buni și-l arestează în noaptea de 15 aprilie 1952, ultima din Săptămâna Patimilor.

Luptă pentru drepturile românilor și este exmatriculat din facultate

Liviu vine pe lume la 7 decembrie 1875, ca fiu al lui Ion și al Anei Cigăreanu. Este descendent al familiei Rațiu de Noșlac, veche familie nobiliară, care a avut un rol important în lupta pentru emanciparea românilor din Transilvania. Debutează în viața de școlar la Turda, după care își continuă studiile liceale la Blaj. La 17 ani, își ia bacalaureatul, iar în 1893, se înscrie la Facultatea de Drept din Cluj. Abia dacă apucă să se acomodeze cu viața de student, pentru că la un an distanță, este exmatriculat alături de alți 41 de colegi din mai multe facultăți. Motivul? Ei bine, se pare că mai marilor nu le-a picat bine adeziunea tinerilor la semnarea unui apel care avea drept scop apărarea memorandiștilor.

Toată tevatura a fost remediată prin intervenția guvernului român, care a depus un memoriu la Curtea de la Viena prin care solicită reînscrierea studenților exmatriculați. Autoritățile străine aprobă în cele din urmă memoriul, iar în octombrie 1894, Liviu Cigăreanu își reia viața de student. Când ajunge în anul IV, se transferă la Universitatea din Budapesta, unde obține licența, apoi titlul de doctor în științe juridice. Promovează examenul de cenzură în 1904, și obține diploma de avocat. Cu toate acestea, nu se bucură de aprecierea celor din jur, ba din contră, este catalogat drept “persona non grata” și se auto exilează pentru o vreme la Biserica Albă.

Avocat, politician și gazetar

Ucenicia și-o face la birourile patronate de dr. Armin Koning din Vâșet, dr. Alexa Mangiuca și dr. Mihai Gropșianu din Oravița. A intrat de timpuriu în viața politică, mai exact, în 1894, ca membru al Partidului Național Român. În această calitate, Cigăreanu ia inițiativa și mobilizează românii de pe valea Carașului cu scopul adoptării activismului. Prin 1906, cochetează puțin și cu gazetăria. Alături de învățătorul Gheorghe Jian, Ion Nedelcu și Ion Epure, avocatul pune bazele ziarului Progresul, iar un an mai târziu dă drumul unei tipografii. Publicația nu are viață lungă, în 1913 și-a stopat complet activitatea.

Fire combativă și aplecată către idealurile naționale, se implică pe la 1918, în evenimentele de pe Valea Almăjului. Consiliul Național Român din zona Oravița fondează Consiliul de Război, în fruntea căruia este ales Cigăreanu. Sarcina noii structuri era de a-i judeca pe călcătorii de lege și a institui ordinea. La 26 noiembrie 1918, este ales din partea cercului electoral Oravița, ca reprezentant la Marea Adunare Națională de la Alba Iulia.

Arestat în Săptămâna Patimilor și condamnat la doi ani de muncă silnică

Odată înfăptuită Marea Unire, Liviu Cigăreanu se stabilește împăcat la Timișoara. Continuă să pledeze la bară, și devine jurist consult la Întreprinderea Uzinelor și Domeniilor Reșița. În 1927, în cadrul Congresului avocaților din Timișoara, este ales vicepreședintele Uniunii avocaților. Aici, Cigăreanu urcă la tribună și se dezlănțuie într-o cuvântare de zile mari, din care redăm: ”Este bine ca nimeni să nu vorbească de sine însuși, faptele să vorbească. De aceea mă voi sili ca faptele mele să fie la înălțimea mandatului ce mi s-a încredințat. Prin muncă vă voi arăta mulțămirea mea”.

Măiestria și devotamentul de care dă dovadă, îi aduc trei mandate de Decan al Baroului, iar pe lângă asta, între 1928-1930, este ales prefect al județului Timiș. Nu trebuie neglijată nici participarea în calitate de asistent al lui Mircea Vaida-Voevod, la Conferința de pace de la Paris. În 1930, este distins cu Ordinul Corona României în grad de Comandor, și cu Ordinul Ferdinand în grad de ofițer, pentru serviciile aduse la înfăptuirea marii Uniri.

Placă comemorativă așezată pe fațada Colegiului Tehnic „Dr. Ioan Rațiu” din Turda

În 1939 pune roba de avocat în cui și devine notar public. În timpul celui de-al Doilea Război Mondial, este ales ca șef de cabinet la Președinția Consiliului de Miniștri. Se ridică împotriva dictaturii lui Ion Antonescu și manifestă o atitudine eminamente democratică. Adăpostește două familii de evrei în locuința personală, iar în 1943, îl ascunde pe Mircea-Dimitrie Rațiu, nepotul său, care era urmărit de Siguranța Statului.

Odată cu instaurarea dictaturii comuniste, reprezentanții fostului regim trebuiau exterminați. Mai întâi, i-au confiscat bunurile și casa, apoi sâmbătă, pe 15 aprilie 1952, în Săptămâna Patimilor, securiștii îl arestează, și-l condamnă la 24 de luni de muncă silnică în colonia de la Penitenciarul Văcărești. Ajuns la vârsta de 77 de ani, trupul șubrezit de enterită dizenteriformă, nu mai rezistă. A executat doar patru luni din pedeapsa infernală, apoi pe 18 august 1952, s-a stins. Comuniștii nu au permis organizarea unei înmormântări creștinești și i-au aruncat trupul într-un loc neidentificat până în zilele noastre.

Surse: 1) Biblioteca Digitală BCU Cluj; 2) Wikipedia

Ardelean get-beget, avocatul Dan Sever s-a îndrăgostit din studenție de ideea unității naționale și politice a românilor. A desfășurat o bogată activitate publicistică, a condus redacția ziarului Românul din Arad, iar când a început să devină un erudit lider politic, autoritățile maghiare l-au închis în lagărul de la Sopron. În toamna lui 1918 revine în țară, prin urmare românii din satul Cojocna îl desemnează ca reprezentant la Marea Adunare Națională de la Alba Iulia. Ajunge deputat în circumscripția Mociu, ca în decursul următorilor ani să ocupe funcții ministeriale. În 1935, se alătură Frontului Românesc, partid înființat de Alexandru Vaida-Voevod. Preluarea puterii de către bolșevici, a pus punct carierei politice. Este arestat și aruncat în temnițele de la Sighet.

O tinerețe cu condeiul în mână

Iarna lui 1885, în ziua de 23 februarie, medicul Ioan Dan din comuna Mociu îl privește cu candoare pe noul născut. După ceva vreme, aproape fără să poți sesiza, puștiul debutează în viața de școlar. Este îndrumat către cursurile școlii elementare din localitate. Când atinsese vârsta adolescenței, părinții l-au purtat prin trei instituții: Liceul German din Bistrița, Liceul Piarist din Cluj și Liceul românesc greco-catolic din Beiuș. În 1904, tânărul își ia bacalaureatul și e pus pe fapte mari. Studiază științe juridice la Universitatea din Cluj, loc în care obține și doctoratul în științe politice și juridice.

Perioada tinereții coincide cu acumularea unor valori cu care va călători toată viața, iar cea mai de preț a fost unitatea culturală și politică a românilor. Așa se explică participarea în 1904, la serbările Putnei închinate memoriei domnitorului Ștefan cel Mare. Tot atunci începe să cocheteze cu presa, și nu o face deloc rău. Scrie articole la ziarele românești din Transilvania, la Neamul românesc din București și la ziarul Ramuri din Craiova. Nu lasă condeiul din mână nici după absolvire, ba din contră, combate mult mai fervent și astfel, în 1910, este numit director la Gazata Transilvaniei.

Ungurii nu-l văd cu ochi buni și-l aruncă îl lagăr

După obținerea dreptului de liberă practică, Dan Sever își deschide propriul birou de avocatură. Viața îi este împărțită între lungile sesiuni de pledat la bară, unde se descurcă de minune, și gazetăria. Munca asiduă, talentul și devotamentul cu care a slujit, l-au propulsat către Partidul Național Român, unde a ocupat funcția de secretar al Comitetului executiv. Tot atunci, pe plan literar, îi este încredințată conducerea ziarului Românul din Arad. Popularitatea tot mai mare, principiile după care se ghida și crezul național, i-au adus notorietatea în rândurile populației. Autoritățile maghiare, vizibil deranjate de ascensiunea românului, căutau un prilej ca să-l prindă. Nu au trebuit să aștepte prea mult, iar în august 1916, odată cu intrarea României în război de partea Antantei, ungurii pun mâna pe Sever și-l internează în lagărul de la Sopron.

Era prima piatră de poticnire și o pregătire pentru ceea ce avea să urmeze. Este captiv doi ani, apoi în toamna lui 1918 revine acasă. Dacă autoritățile maghiare credeau că avocatul român se va retrage pentru a preveni o nouă arestare, se înșelau amarnic. Dan se implică și mai mult în acțiunile pentru preluarea puterii în circumscripția electorală Cojocna, după care, este delegat la Marea Adunare Națională de la Alba Iulia.

Închis de comuniști la Sighet pentru că și-a slujit țara

Odată înfăptuită unirea, se va avânta și mai mult pe tărâmul politic. În 1919, este propulsat către deputăție în circumscripția Mociu, iar un an mai târziu în cea de Cojocna. În timpul guvernării național-țărăniste, Sever ajunge pe rând subsecretar la Ministerul Finanțelor, ministru al Sănătății și Ocrotirilor Sociale, iar între 1932-1934, se ocupă de administrarea Băncii Naționale a României. Tihna politică din acele vremuri este tulburată de conflictul ivit între Iuliu Maniu și Alexandru Vaida-Voevod. Sunt aruncate vorbe grele, se dezbat idei, se fac calcule, iar în cele din urmă, Vaida aruncă prosopul și pune bazele unui nou partid, Frontul Românesc. Cum necum, reușește să-l convingă pe Sever să i se alăture, dar nu pentru mult timp. În timpul regimului carlist, dă dovadă de inspirație politică și trece în barca Frontului Renașterii Naționale. Alipirea de formațiunea lui Carol al II-lea, îi aduce încă un mandat de deputat și de senator în parlament.

Închisoarea de la Sighet

Suferințele avocatului Dan Sever încep odată cu preluarea puterii de către bolșevici. Era evident că oamenii de factura lui trebuiau scoși din schemă cât mai repede. Securitatea îl arestează și-l aruncă în penitenciarul de la Sighet. Într-o zi, conform mărturiei istoricului Constantin C. Giurescu, Sever a fost bătut cu bestialitate de directorul închisorii pentru că a găsit asupra lui o cruce de lemn pe care și-o confecționase din ce găsise. Foametea, frigul, nesomnul, tortura psihică și fizică, l-au țintuit la pat. În 1955, comuniștii decid să-l elibereze, oricum nu mai avea mult de trăit. La șase ani după eliberare, cel care odinioară luptase pentru unitatea culturală și politică a poporului român, se stingea singur și uitat de lume.

Surse: Biblioteca digitală BCU Cluj-Napoca

Născut într-o familie de țărani înstăriți, Ioan nu a dus lipsă de nimic. A primit o educație aleasă, ce a culminat cu absolvirea Facultății de Drept și Științe politice din Budapesta. Ucenicia și-a făcut-o în orașul Târgu Mureș, ca după un timp să-și desăvârșească cariera de avocat la Reghin. Apără neobosit interesele românilor din regiune, iar în toamna lui 1918 participă la evenimentele revoluționare din Transilvania. Este ales la cârma Consiliului Național Român, apoi reprezentant al cercului electoral din Reghin la Marea Adunare Națională de la Alba Iulia. Nici aportul la unitatea națională, nici măiestria de care dădea dovadă, nu au contat în ochii bolșevicilor. În 1950, fără niciun fel de proces, avocatul este întemnițat la Gherla. Sănătatea îi dă mari bătăi de cap, iar după un an, comuniștii îl eliberează cu domiciliu forțat la Reghin.

Un avocat pe frontul din Galiția

În satul Milășel din județul Mureș, Ilisie și Maria așteptau venirea pe lume a celui de-al șaselea prunc. Pe 12 aprilie 1872, se aude primul scâncet. Părinții, țărani înstăriți, i-au asigurat o educație solidă. Puștiul absolvă gimnaziul superior greco-catolic din Blaj, apoi își continuă studiile la Facultatea de Drept și Științe politice din Budapesta. Termină cu bine, așa că se angajează “practicant cu plată” la Tabla Regească din Târgu Mureș. Data de 5 februarie 1898, a însemnat o nouă izbândă, obținerea titlului de doctor în științe juridice la Universitatea din Cluj-Napoca.

Harșia socotește că e mai bine să practice avocatura la Reghin, unde apără cu precădere interesele românilor din regiune. Între 1910-1940 preia frâiele Despărțământului Reghin al Astrei, apoi se implică în activitatea Societății pentru crearea unui fond de teatru român, dar și a Societății meseriașilor români. Între timp izbucnește Primului Război Mondial. Este mobilizat și trimis să lupte pe frontul din Galiția. Acolo, în răsunetul bombelor și al gloanțelor, Ioan intră pe mâna trupelor rusești, dar providența îl scapă ca prin miracol și revine în Reghin, în toamna lui 1918.

A participat la Marea Adunare Națională de la Alba Iulia

Tot atunci alege să se implice în evenimentele revoluționare care măcinau Transilvania. În colaborare cu fruntașii locali pune bazele Consiliului Național Român și este ales la conducerea acestuia. Pe 28 noiembrie 1918, avocatul Ioan Harșia este ales de către membrii adunării electorale din Reghin ca reprezentant la Marea Adunare Națională de la Alba Iulia. Participă la întrunirea care a dezbătut hotărârea ce urma să fie prezentată delegaților români din Transilvania, Banat și Crișana.

Prinde repede gustul politicii, iar în 1920 se înscrie în Partidul Poporului și devine senator. Între timp se ivesc noi oportunități. Lasă de-o parte mandatul de senator și preia funcția de primar al orașului Târgu Mureș. Peste ani, va trece de partea Frontului Renașterii Naționale, unicul partid creat de Regele Carol al II-lea.

Închis la Gherla, comuniștii îi sabotează funeraliile

Perioada interbelică a însemnat apogeul carierei pentru Ioan Harșia. Numele său ajunsese la loc de cinste între membrii comunității. Fără niciun fel de ezitare devine un sprijinitor fervent al culturii, economiei, administrației, etc. A slujit avocatura până la retragerea din viața publică. Harșia a fost membru în Baroul Reghin, iar mai apoi delegat în Consiliul superior al Uniunii avocaților din România. Întreaga activitatea i-a fost încununată cu Ordinul Coroana României în grad de ofițer și cu Medalia Meritul Comercial și Industrial, clasa I.

Nici aportul la unitatea națională, nici măiestria de care dădea dovadă, nu au contat în ochii bolșevicilor. În 1950, fără niciun fel de proces, este întemnițat la Gherla. Sănătatea îi dă mari bătăi de cap, iar după un an, comuniștii îl eliberează cu domiciliu forțat la Reghin. La 26 ianuarie 1953, avocatul Ioan Harșia părăsește această lume. Autoritățile minimalizează înmormântarea, astfel, au putut participa doar membri direcți ai familiei. Pe mormânt nu s-a dat voie să se scrie absolut nimic. Regimul dorea cu ardoare ca oamenii de calibrul lui Harșia să fie dați definitiv uitării.

Surse: Biblioteca digitală BCU Cluj-Napoca

Aprilie 1917, în frunte cu Vasile Stoica, delegația guvernului Brătianu pleacă în SUA, pentru a prezenta opiniei publice motivele pentru care România a intrat în războiul mondial. Între timp, Vasile devine colaborator la cotidianele The New York Times, The Washington Post, The New Republic, etc. Misiunea diplomatică culminează pe 20 septembrie 1918, când președintele Woodrow Wilson îl primește alături de membrii delegației române la Casa Albă. Un an mai târziu este convocat ca membru al delegației României la Versailles. Și-a desfășurat activitatea până în noiembrie 1947, când bolșevicii au înlocuit peste noapte tot corpul diplomatic cu unul supus URSS-ului. De atunci nu l-au mai trimis în nicio misiune și l-au aruncat în pușcărie unde și-a găsit sfârșitul.

În plin război părăsește armata austro-ungară și luptă pentru România

Ardeleanul Vasile Stoica vede lumina zilei la 1 ianuarie 1889, în Sibiu. Școala elementară o termină în Avrig, apoi continuă studiile liceale la  Liceul Maghiar de Stat din Sibiu. Între 1909-1913 studiază la Facultatea de Litere a Universității din Budapesta, apoi urmează specializări la Paris și București. Obține licența și devine profesor vreme de un an, apoi redactor la cotidianul Românul din Arad. În ciuda vârstei fragede, Vasile Stoica dovedește o vastă cultură încununată de vorbirea fluentă a nu mai puțin de paisprezece limbi străine. În august 1916, odată cu intrarea României în Războiul Unității Naționale, Vasile redactează proclamațiile către Țară și Armată emise de regele Ferdinand I.

Foto: Arhivele Naționale ale României

Izbucnirea primei conflagrații mondiale îl găsește de partea armatei austro-ungare, dar nu pentru mult timp. Trece de partea României și devine militant în campania filo-antantistă, avându-i alături pe Take Ionescu și Nicolae Filipescu. Luptă neobosit în tranșee, înfruntă vitejește gloanțele inamice, însă inevitabilul se întâmplă și este rănit. În semn de prețuire pentru obolul de curaj, autoritățile îi acordă Virtutea Militară.

În fruntea delegației române la Casa Albă

Guvernul condus de Ionel I.C. Brătianu și Marele Cartier General Român decid ca în 5/8 aprilie 1917, să-i trimită pe Vasile Stoica, Vasile Lucaciu, președintele Ligii Culturale, și pe clericul Ioan Moța, în SUA. Misiunea diplomatică avea drept scop prezentarea motivelor pentru care România a intrat în războiul mondial, dar se dorea și o acțiune de propagandă în folosul cauzei naționale. Acolo, pe tărâm american, Vasile Stoica devine colaborator la cotidiane de prestigiu precum The New York Times, The Washington Post, The New Republic, etc. La finalul anului 1917, în urma unei conferințe, diplomatul Vasile Stoica se întâlnește cu președintele Theodor Roosevelt.

Vasile Stoica (stânga) la vânătoare în Avrig, anul 1939

În urma eforturilor sale ia ființă Liga Națională a Românilor din America, iar la 13 septembrie 1918, Liga fuzionează cu Comitetul Național Român din Transilvania și Bucovina, sub președinția lui Traian Vuia. La mai puțin de zece zile după această ispravă, delegația română este primită de președintele Woodrow Wilson, la Casa Albă. O mare izbândă! Cu timp și fără timp, delegația română organizează conferințe în mai multe orașe din America. Tezaurul cultural al poporului român este primit cu reverențe în cercurile politice și culturale americane, iar presa publică pe bandă rulantă articole în favoarea națiunii române. Fostul președinte Theodor Roosvelt, ministrul de externe Robert Lansing, ministrul de interne Franklin Lane și mulți alții devin susținători ai cauzei României.

Am trăit modest, dar demn, sunt om de caracter

După succesul repudiat peste ocean, Vasile Stoica este convocat în februarie 1919, ca membru al delegației României la Versailles. Și de această dată premierul I.C. Brătianu a ținut morțiș să-l aibă alături numindu-l ofițerul său de legătură cu delegația britanică și americană. Vasile a mai fost ambasador al României în Albania, Bulgaria, Estonia, Letonia și Lituania. Activitatea diplomatică a continuat fără probleme până în noiembrie 1947. Atunci, Ministerul Afacerilor Străine se găsea în mâinile autorităților comuniste care alungă vechea gardă și pun în funcții “noi cadre diplomatice” menite să slujească URSS-ul. Refuză categoric să se înscrie în Partidul Muncitoresc Român, iar asta îl face și mai disprețuit. Autoritățile nu-l mai trimit în nicio misiune, în schimb, îl trimit la închisoare.

Iată cum își autoevalua Vasile Stoica traseul profesional: “Am trăit modest, dar demn, sunt om de caracter şi de linie dreaptă. Mi-am făcut cariera de la coarnele plugului ţărănesc până la cel mai înalt grad diplomatic prin muncă, talent şi hărnicie; îmi ador ţara şi poporul meu românesc căruia i-am servit cu devotament neclintit toată viaţa mea. Am fost un pasionat al carierei mele convins că numai cu pasiune poţi realiza o operă atât de importantă.”

Între 1948-1954, diplomatul român pătimește în pușcăriile comuniste. Este eliberat trei ani, dar autoritățile decid să nu-i dea pace, așa că îl condamnă la zece ani de temniță grea. Bolnav, epuizat fizic și spiritual, Vasile Stoica se stinge într-o celulă a penitenciarului Jilava, la 27 iulie 1959.

Surse: 1) Vasile Stoica, ”Suferințele din Ardeal”

Iunie, 1882, început de vară pe tărâm ialomițean. În casa boierului Bentoiu din comuna Făcăeni, se naște Aurelian. Liceul îl face la “Gheorghe Lazăr” în București, apoi urmează în paralel cursurile Facultății de Drept și pe cele ale Facultății de Filosofie. Devenit avocat cu acte în regulă, Aurelian se întoarce în Ialomița și își deschide primul cabinet privat de avocatură. Îi merge bine, atât de bine, încât decide să intre în politică și ajunge ministru al justiției. Golgota avea să înceapă în 1948. Comuniștii îl arestează și îl condamnă la opt ani de muncă silnică. Trece pe la Pitești, Sighet, Văcărești, Galați, Uranus, suferă de frig și îndură bătăi. Este eliberat pentru un timp, dar în 1956, bolșevicii îl aruncă, iar în temniță. Moare în celula de la Văcărești, pe 27 iunie 1962.

De pe băncile facultății direct în tranșee

Debutul verii lui 1882 aduce în familia boierului Bentoiu, mare bucurie. Apare Aurelian, un copil mult dorit, care, promitea. Are pare de o educație aleasă, demnă de marii aristocrați. Face școala primară în localitate, pe urmă vine la București, unde urmează cursurile Liceului “Gheorghe Lazăr“. Își ia bacalaureatul fără mari probleme, apoi se înscrie la două facultăți, cea de drept și cea de filosofie. Odată cu izbucnirea Primului Război Mondial, tânărul întrerupe studiile și pleacă în armată, pe frontul de la Turtucaia. Doarme în noroi, suferă de frig, de foame, dar asta nu-l împiedică să lupte vitejește. Bombele zburau din toate părțile, iar soldații stăteau pitiți în tranșee. Un pas greșit, boom! Obuzul explodează, iar Aurelian este rănit mortal. Zace vreme bună. Noroc cu Ioan Bănulescu, vărul său, care a făcut tot posibilul pentru al salva.

Aurelian Bentoiu (dreapta) în timpul războiului

După terminarea conflagrației mondiale, studentul Bentoiu revine pe băncile facultății. Își finalizează cu brio studiile, apoi începe stagiul de avocat. Se descurcă exemplar, așa că este înscris în Baroul Ilfov. Cu toate oportunitățile pe care i le oferea Capitala, ialomițeanul decide să revină în ținuturile natale. Acolo deschide primul cabinet privat de avocatură. Atinge apogeul în perioada interbelică, clienții curg șiroaie, iar procesele sunt câștigate pe bandă rulantă.

Destinul frânt al unui avocat și politician de clasă

Numele lui Aurelian Bentoiu devenise sinonim cu succesul. A simțit că poate mai mult, așa că se dă cu liberalii și intră în politică. Între 1933-1937 ajunge deputat în Parlamentul României. Este într-o continuă ascensiune politică, prin urmare, în timpul guvernării Tătărăscu, ialomițeanul ajunge ministru al justiției. Printre actele de la minister, Aurelian își face timp și pentru scris. Iubitor al literaturii, publică versuri în revista Ramuri din Craiova și traduce în limba română scriitori ca Pușkin sau Maxim Gorki.

În timpul detenției la Jilava

Pătimirile avocatului Bentoiu încep în 1948, odată cu venirea comuniștilor la putere. Din pricina simpatiilor politice, bolșevicii îl arestează și-l închid la Jilava. Vreme de opt ani, este purtat prin temnițele comuniste de la Pitești, Sighet, Văcărești, Uranus, Galați, Craiova și Malmasion. Îndură foamete, frig, bătăi și un regim crunt de izolare. În ciuda acestor tratamente, Aurelian rezistă vitejește, iar autoritățile decid să-l elibereze în 1956, însă pentru scurt timp. Este judecat și condamnat la 25 de ani de detenție în cadrul penitenciarului Jilava. Dragostea pentru filologie trecea dincolo de gratii. Astfel, în colaborare cu fiica sa, Marta, reușește să publice un volum de versuri intitulat Poezii din închisoare.

Conacul din Făcăeni unde a locuit Aurelian Bentoiu, azi în stare avansată de degradare

Coleg de celulă cu Nicolae Steinhardt

La Jilava, împarte celula cu mari personalități ale vremii. De la politicieni, cadre militare, intelectuali, clerici, toți sufereau pentru faptul că își iubeau țara. Se chinuiește teribil, este operat și suferă de cancer de prostată. În plin calvar, se împrietenește cu Nicolae Steinhardt, care se va dovedi un real sprijin, atât trupesc cât și sufletesc. Iată cum descrie monahul de la Rohia în paginile Jurnalului Fericii clipele petrecute în compania lui Aurelian Bentoiu.

”În patul din dreapta, tras de lângă perete spre centrul camerei, stă fostul advocat Aurelian Bentoiu, atât de slab și de ofilit (și surprinzător de înalt) încât nu-l recunosc. A fost operat de prostată, urinează artificial, are dureri mari și nu poate face decât foarte puține mișcări; se duce totuși la tinetă, se spală și din când în când face câțiva pași prin celulă. Aflu de la ceilalți că are cancer la prostată și că e pierdut (…) Bietul Bentoiu suferă enorm. E lăsat vreme de zece ori douăsprezece ori și mai bine fără a i se schimba pansamentul. Gardienii nu vor să-l ducă la cabinetul medical, iar doctorițele nu dau cu săptămânile pe la camerele de infirmerie. Uneori ni se aduce câte un sul de tifon, și căpitanul Gyorffy și cu mine – el îndemânatec ca o femeie și ca un felcer, eu numai binevoitor- izbutim, după mai multe încercări și pozne, să ușurăm nițel starea bolnavului. Bentoiu îmi dovedește recunoștință și afecțiune. Stau lângă el, îl ajut la spălat, îi recit versuri de Radu Gyr și Nichifor Crainic. Nu e credincios. Totuși, după câtva timp, mă roagă să rostesc rugăciuni în prezența lui și le ascultă cu mare atenție.“

Nu mai poate îndura, iar pe 27 iunie 1962, trupul fragil cedează în fața morții. În acea zi, celula de la Jilava mai dăduse un martir.

Surse: Nicolae Steinhardt, “Jurnalul Fericirii“

Pe la jumătatea secolului al XVII-lea, mitologia chineză mustea de zeități, eroi, strămoși și dragoni. În 1685, apar primele comunități ortodoxe formate din ruși siberieni. Încet, dar sigur, noua credință începe să prindă rădăcini, iar la Beijing se ridică prima biserică. Un moment de cotitură apare în anul 1900, Miliția Ihetuană declanșează răscoala boxerilor. La început pașnici, apoi tot mai virulenți, boxerii fac prăpăd și decapitează dint-un foc 70 de chinezi ortodocși în frunte cu familia preotului Mitrofan.    

Creștinismul în țara dragonilor

Taoismul și confucianismul, pecetluiseră viața religioasă a Chinei. Peisajul politeist, nu suporta concurență. Cu toate acestea, creștinismul își face apariția timid în anul 635, prin strădaniile unei misiuni a Bisericii Asiriene de Răsărit. Mult mai târziu, pe la 1685, Împăratul Kangxi, afiliază Chinei un număr mare de locuitori din orașele rusești aflate la graniță. Ortodoxia începe să se facă simțită. În prima fază, contextul social era de partea creștinilor, care au reușit să ridice o biserică la Beijing. Timpul se scurge, iar după un secol și jumătate comunitatea ortodocșilor rămâne o rămășiță. În 1860, nu erau mai mult de 200 de creștini pe întreg teritoriul Beijingului.

Tabăra misiunii ortodoxe ruse din Beijing

Biserica Ortodoxă Rusă nu a fost descurajată de numărul mic de adepți. În a doua jumătate a secolului al XIX-lea, ocârmuirea bisericească decide să desfășoare o evanghelizare mai organizată. Sunt aleși cei mai buni clerici și trimiși în inima Beijingului. Slujbele încep să fie traduse în limba chineză, iar taberele misionarilor împânzesc orașul.

Mitrofan, primul preot chinez

Pe 10 decembrie 1855, vine pe lume Yang Ji, viitorul părinte Mitrofan. Nici nu apucă să îndruge primele cuvinte că își pierde tatăl. Puștiul este crescut cu mari sacrificii de către bunică și mamă. La acea vreme, șeful misiunii era arhimandritul Paladie, care îl luase în vizor pe tânărul Yang. Prelatul simțise o sclipire, așa că a pus un profesor să se ocupe de formarea lui. Învață repede, iar la nici douăzeci de ani, primește postul de catehet. Era doar prima fază, pentru că Paladie visa să scotă un viitor preot. Yang se socotește nevrednic pentru acest rang și se opune.

În 1882, părintele Mitrofan (rândul doi, al șaselea din stânga) participă la Consiliul Clericilor

Arhimandritul Flavian preia ștafeta și face noi presiuni, în urma cărora are câștig de cauză. La 25 de ani, Yang Ji este uns preot de către episcopul Nicolae al Japoniei. Era pe deplin conștient că drumul pe care a plecat nu va fi deloc ușor. Nu stă prea mult pe gânduri și purcede la traducerea cărților bisericești. A fost căsătorit cu Tatiana, care i-a dăruit trei copii.

Cronica unei crime în masă

La sfârșitul secolului XIX-lea, politica economică a Chinei, era la cheremul Japoniei și al țărilor occidentale. Rușinea era prea mare, așa că o mare parte a populației se organizează în asociații revoluționare precum, Societatea pumnilor drepţi şi armonioşi sau Societatea armoniei juste. De aici și numele de boxeri pe care englezii l-au dat hoardelor barbare. Inițial s-au manifestat pașnic, construiau lăcașuri cu scopul de a aduce jertfe diferitelor zeități. Problemele încep în momentul în care Împărăteasa Țîsi poruncește forțelor armate să intervină în taberele răsculaților. Boxerii o iau razna și încep să atace misiunile evanghelice, distrug locuințele diplomaților străini, devastează ambasade și biserici.

Într-o seară de iunie a lui 1900, incendiază tabăra misionarilor ruși. Biblioteca, arhiva, veșminte preoțești sunt făcute scrum, nu mai rămâne nimic în picioare. Părintele Mitrofan și alte șaptezeci de suflete se adăpostesc de furia tiranilor. La un moment dat se aud strigăte, sunt înconjurați. De frica morții, cei mai voinici o rup la fugă unde văd cu ochii, în urmă rămân femeile și copiii. Încep să îi tortureze fără milă. Primul pe listă este Mitrofan, boxerii îi străpung pieptul și-l lasă lat sub un curmal. Soția și doi dintre copii sunt decapitați pe loc în uralele călăilor. Soarta lui Ioan, cel de-al treilea, avea să fie mult mai cruntă. Pruncul avea doar opt ani când i-au ciopârțit umerii, nasul, urechile și degetele de la picioare. După, l-au aruncat în drum, unde la puțină vreme și-a dat ultima suflare.

Situația în zilele noastre

Pe 14 august 1900, răscoala boxerilor a fost înfrântă definitiv de trupe militare formate din japonezi, europeni și americani. Doi ani mai târziu, în China existau 32 de biserici ortodoxe și aproape 6000 de credincioși. După măcel, trupul părintelui Mitrofan și al celorlalți martiri au fost așezate la temelia unei biserici zidite în memoria lor. În 1903, mărturisitorii au fost înscriși în calendarul creștin, cu prăznuire pe 11 iunie.

Biserica ridicată în cinstea martirilor chinezi

Sfios, biserica și-a reluat activitatea. Au fost ridicate școli și orfelinate, dar nu a mai fost ca înainte. Astăzi, în China sunt recunoscute cinci comunități religioase, dar ortodocșii nu-s printre ele. Singurul loc în care biserica se poate manifesta liber este în regiunea autonomă Hong Kong, unde există Mitropolia Ortodoxă de Hong Kong și a Asiei de Sud-Est.