Echipa Matricea Românească omagiază azi un simbol din poezia românească, Grigore Vieru, omul care a cântat în versuri, cu sensibilitate și delicatețe, condiția de femeie și de mamă. Descoperiți mai jos cinci poezii semnate de către prolificul poet, dedicate celor mai scumpe ființe din scurta sa viață.
Astăzi este o zi deosebită. Nu pentru că ar fi acea invenție modernă a zilei îndrăgostiților, ci pentru că astăzi, în îndepărtatul an 1935, venea pe lume un poet deosebit, un bărbat care prin versurile sale pline de patos a cucerit inimile tuturor femeilor, tuturor mamelor: Grigore Vieru.
Poezia românească în interpretarea lui este un dar frumos, o recunoștință pe care femeile întregii lumi o meritau cu prisosință. Și aici nu încape modestie sau smerenie, deoarece Grigore Vieru le „cântă” pentru nopțile nedormite, pentru cămășile spălate, pentru copiii alinați la sânul lor și pentru truda mâinilor lor.
El, din postura sa de bărbat, a înțeles condiția dificilă de a fi femeie într-o lume dictată, cu precădere, de reguli patriarhale. A înțeles că nu puterea fizică împinge fericirea la destinatarii săi, ci grija atentă cu care orice femeie, aidoma unei furnici, își construiește căminul familial.
Despre obiectul adorației sale a scris Grigore Vieru în poezia Femeie, o mostră a gentileții și a neprihănirii de îndrăgostit:
Îmi place
să te ghemui la pieptu-mi
când pe cer tunetul
se dă fioros de-a dura.
Îmi place
să văd cum se sperie buzele tale
când, rușinoase,
ating băutura.
Îmi place
când te sperii de nimică…
Bunăoară, de-o furnică
nimerindu-ți după gât.
Ești gingașă, mică –
mugur înveselind copacii…
și totuși
pe umerii tăi
se reazămă
cerul de pace!
Tot cu delicatețe și fidelitate Grigore Vieru va scrie și această lucrare, Cântec de femeie, prinos în poezia românească, adus frumuseții de femeie în rol de soție:
Sărută-mă mereu, mereu,
Să nu văd fața mării eu.Sărută-mă neîncetat,
Să nu văd malul sidefat.Sărută-mă necontenit,
Să nu văd cerul înflorit.Sărută-mă așa frumos,
Să nu văd nici un chiparos –Să-mi spui pe urmă, tu, bărbate,
Ce mândre sunt aceste toate.
În lucrările sale, Grigore Vieru nu a detașat figura maternă de postura-i de femeie, ci dimpotrivă a reușit să le unească, demonstrând lumii întregi că și femeia obosită, trudită este obiect al iubirii și al respectului.
Pentru a exemplifica această naturalețe, iată lucrarea Aer verde, matern, în care marele poet român unifică cele două ipostaze într-un simbol curat, al ploii:
După mamă,
după copii
și după iubită
n-am mai aproape pe nimeni
ca ploaia.
Numai de obrazul mamei
mă lipesc așa
ca de ploaie.
Numai pe copii
îi las să mi se urce așa
în spate.
Și numai cu iubita
mă împletesc în dragoste
așa.
Am sentimentul că dacă orbesc,
aș putea să văd cu stropi de ploaie.
Cu ploaia
aș putea să-mi cânt plaiul
de mi-ar seca graiul.Ploaie, tu –
Aerul meu verde, matern!
Nu știu alții cum sunt,
dar eu,
Fără tine, mă usuc
ca o foaie.
Toate
cântecele mele neînțelese
sunt rugăciuni pentru ploaie.
Grigore Vieru a trecut, în scrierile sale, prin toate etapele metamorfozei pentru o femeie, de la inocenta iubită până la consoarta cu care bărbatul își împarte viața, transpunând această evoluție în poezia Joc de familie, o frumoasă odă a fericirii diurne:
Duminică dimineața,
Copiii noștri amândoi
Se urcă în pat
Între noi.
Ne scot de pe degete
Palidele inele,
Le duc la ochi
Și se uită la mama și tata
Prin ele.
O, golul rotund al inelelor
Se umple atunci
De văzul copiilor luminos
Și-n toată lumea
Nu există joc mai frumos!
Și, desigur, Vieru nu a scăpat ocazia de a alinia frumos în familie rolul de femeie, împărțit cu același respect cuvenit între soție și mamă, în lucrarea „Inel rotund”:
Ar trebui alături
De-al iubitei nume,
În sclipetul verigii,
Să-l scriem și pe-al mumei.Ca, supărați, vreodată –
Crescut inelu-n carne –
Furia să nu-l smulgă
Și-n hăuri să-l răstoarne.Ca să-l purtăm statornic
Pân’ când prin el, spre soare,
Răzbi-va grâul verde
Și curge-vor izvoare.Ar trebui alături
De-al iubitei nume,
În sclipetul verigii,
Să-l scriem și pe-al mumei.
Documentarea a fost efectuată în baza volumului „Aproape”, ediție îngrijită de Emilian Galaicu-Păun și apărută la Editura Cartier, 2017, parte a colecţiei Bibliotecii „Mihai Eminescu” a Bulboacă și Asociaţii SCA.