159 de ani au trecut de la ceea ce, colocvial fie spus, e cunoscut drept „Mica Unire”, deşi corectitudinea termenului e disputată. E momentul să ne reîntâlnim în jurul unui ideal, chiar dacă al unuia de secol XXI. Milioane de români au fost în spatele lui Alexandru Ioan Cuza în 1859 la Unirea Principatelor, milioane din România trebuie acum să fie în spatele Simonei Halep, românca ce domneşte peste tenisul mondial. Un editorial Matricea Românească.
„În şapte ani”, scrie Florin Constantiniu în „O istorie sinceră a poporului român”, „sub această sabie a lui Damocles” ce o constituia provizoratul etern sub care românii îşi ţin conducătorii, „Cuza realizează performanţe ce fac din el un semănător – în sens evanghelic – al modernizării; nu există ogor al vieţii publice în care el să nu fi aruncat sămânţa înnoirii”.
„Cuza”, continuă istoricul, „este una dintre cele mai de seamă personalităţi ale istoriei româneşti. Inteligent, voluntar, abil, hotărât să meargă până la capăt (sunt indicii că el s-a aflat la originea asasinării primului-ministru Barbu Catargiu, în 1862 – nota autorului), Cuza a lăsat să-i fie umbrite calităţile de o viaţă privată dezordonată şi de o camarilă de joasă calitate.”
E acelaşi Cuza care i-a împroprietărit pe ţărani. E acelaşi Cuza care, luându-le clericilor români averile, le-a răspuns la contrarierea evident vehementă: „Unui călugăr nu-i trebuie palate domneşti, îi trebuie o mică chilie cu o rogojină, pe care să se culce, şi unde să se roage”. Lecţie de smerenie care rămâne valabilă pentru feţele bisericeşti îndrăgostite de luxul pământean – şi nu sunt puţine în România!
„Unui călugăr nu-i trebuie palate domneşti, îi trebuie o mică chilie cu o rogojină, pe care să se culce, şi unde să se roage”
Cuza n-a fost perfect, nici în viaţa privată şi nici în viaţa de stat, acţiunile lui pot fi disecate şi contestate, sub lupa istoriei şi din confortul demolării miturilor, pe care contemporaneitatea, în apatia ei distrugătoare, ni-l permite.
Însă Unirea pe care Cuza şi poporul român le-au făcut nu ne-o poate fura nimeni, iar monumentalitatea ei transcende orice scăderi omeneşti pe care domnul le va fi avut.
Să nu uităm, la 24 ianuarie 2018, că în februarie 1866, când Cuza a fost detronat de „monstruoasa coaliţie”, la Iaşi o mişcare separatistă (organizată de agenţii ruşi, potrivit aceluiaşi Constantiniu) scanda lozinca „Jos unirea!”, iar secesionistul filorus Constantin Moruzi îi scria prim-ministrului Ion Ghica: „Credeţi că veţi putea săvârşi crima ce se numeşte unire; credeţi că ea va putea avea viaţă? Nu, nu, niciodată”.
Acest „niciodată” s-a transformat în peste un secol şi jumătate de când România dăinuie. La această clipă de emoţie trebuie să ne amintim – nu milioanele cu care, zice-se, regele recent murit a plecat în exil, nu milioanele de căutarea cărora suntem hipnotizaţi mereu – ci milioanele de suflete care au stat alături de Cuza Vodă şi au înfăptuit cu el Unirea Principatelor Române.
O Halep care se califică în semifinalele unui Mare Şlem face mai multe decât zece Guverne incompetente pe care nu le va ţine minte nimeni – sau le va ţine, cu cel mai mare dispreţ
Românii au nevoie să se reîntâlnească în jurul unui ideal. Iar acolo unde politica ne dezamăgeşte, sportul ne va oferi speranţa, speranţă care face azi mai mult ca aurul. O Halep care se califică în semifinalele unui Mare Şlem face mai mult decât zece Guverne incompetente pe care nu le va ţine minte nimeni – sau le va ţine, cu cel mai mare dispreţ.
Detaşaţi-vă deci de cinismul şi de materialismul atroce al vremurilor în care trăim. Nu vă gândiţi la milioanele lui Halep. Ci fiţi milioanele care, în aceste vremuri debusolante, se strâng în jurul steagului românesc ce flutură, sus de tot, la capătul atlasului, la Melbourne. De români precum Cuza, precum Simona avem nevoie ca de aer.
La mulţi ani, România!
Foto deschidere: montaj după Reuters / Thomas Peter