Redirecționează 3,5% din impozitul pe venit
Tag

părinți. copii

Mara este o femeie minunată, introvertită, organizată și atentă la detalii. Se înțelege perfect cu fiul ei de 10 ani care îi seamănă leit. Mereu pune jucăriile la loc, vorbește puțin și la obiect. Mara are și o fiică de 6 ani. Pe care nu o înțelege deloc. În parc aproape dispare din raza vizuală a mamei în încercarea de a întâlni mulți-mulți copii. Niciodată nu își pune pantofiorii la locul lor și nici nu petrece mai mult de 10 minute într-o activitate. Zi de zi Mara spune că nu o poate înțelege pe fetița adorabilă din fața sa…

 

A cunoaște temperamentul copilului tău este una dintre cheile spre o relație fericită cu acesta.

 

 

Temperamente și trăsături de bază

Temperamentele clasice sunt patru la număr: temperamentul coleric, temperamentul sangvin, temperamentul flegmatic și cel melancolic. Când vorbesc despre copii, aleg să numesc colericul-,,activ”, sangvinul-,,sociabil”, melancolicul-,,sensibil” și flegmaticul-,,receptiv”.

Trăsăturile de bază ale acestor temperamente se creionează așa:

Sociabilii sunt sclipitori, veseli, vioi, în permanentă nevoie de stimulare, cu putere de a trece cu ușurință de la o stare la alta.

Vom remarca în copiii activi o voință nezdruncinată, putere de a își asuma riscuri, nevoie constantă de a fi în centrul atenției.

Copiii sensibili sunt foarte serioși, trăiesc emoțiile profund și le și manifestă profund. Sunt atenți și empatici.

Receptivii vor fi mereu cooperanți, își vor etala bunele maniere, vor ține cont mereu de instrucțiuni și se vor opune în fața modificărilor de program sau de protocol.

Vom descoperi câte ceva din cele descrise mai sus în copiii noștri; un filon puternic îi anima însă permanent și îi dăruiește unei tipologii.

 

Tipuri de temperamente

 

 

Părinți și copii cu temperamente diferite

Dacă părinții nu sunt conștienți de existența celor patru temperamente, atunci cu greu vor reuși să formeze un copil cu un temperament diferit de al lor.

Experiența mi-a arătat că multe frământări, frustrări, suferințe ar putea fi evitate dacă părinții s-ar informa și educa cu privire la diferențele clasice, de bază, dintre temperamente.

De cele mai multe ori, părinții nu sunt de acord cu nevoile unui copil cu un temperament diferit de al lor. Nu interiorizează nevoia, nu le este familiară, nu au mai întâlnit-o și tratat-o.

 

Puterea de a înțelege nevoi diferite

Cum poate înțelege un părinte activ intoleranța la schimbare a copilului său receptiv?

Cum poate tolera părintele receptiv, organizat, imposibilitatea copilului său sociabil de a sta prins într-o activitate?

Și cum poți tu, părinte sensibil, să tolerezi nevoia de a fi în prim plan a copilului tău activ?

Părinții cu temperamente diferite de cele ale copiilor nu știu ce au de făcut cu aceștia. Se simt neputincioși, frustrați, se blamează sau blamează copilul.

Când părinții decid să învețe să accepte diferențele dintre temperamente, aceștia se vor transforma și se vor îmbogăți emoțional și comportamental.

Putem educa în blândețe temperamentele, le putem șlefui colțurile, putem ridica o trăsătură anume, putem domoli alta și putem potența tot ce merită potențat în copiii noștri.

 

2

 

 

Educare, înțelegere, acceptare, interiorizare, potențare

Le spun părinților așa:

Aveți un copil activ? Da, el își va asuma riscuri și va dori să fie lider și în centrul atenției. Treptat, veți vedea, va deveni cooperant și înțelegător față de ceilalți. Va fi mai sensibil, atent la nevoile celorlalți, conștient de aceste nevoi exterioare lui, va dori să fie de ajutor. Copiii activi au nevoie însă de mai multă coordonare.

Copilul vostru este sensibil? Cu siguranță este profund și serios însă va ajunge să râdă, să se lase copleșit de veselie, va fi original și admirat. Dacă va fi ascultat, dacă se va simți valorizat, va fi energizat și sociabil. Copiii sensibili au nevoie mereu de mai multă înțelegere.

Lângă voi este un copil receptiv? O bucurie de copil manierat, cooperant ce se ghidează după reguli clare. Ajutați-l să se auto-motiveze, sa își educe flexibilitatea și puterea de a se adapta. Copiii receptivi au nevoie de rutina zilnică, să nu uităm asta!

Sunteți părinții unui copil sociabil? El are nevoie permanent de stimulare, pare că nimic nu îi ajunge, trece ușor de la o activitate la alta, nu termină treaba pe care inițial și-a dorit-o mult și e mereu în căutare de copii noi în jurul ei. Se va concentra treptat, susținut, se va angaja serios în relații și se va uni cu echipele din care face parte. Va deveni receptiv, atent la scopul comun. Fiți pregătiți: copiii sociabili au nevoie de activități diversificate.

 

Când Mara a înțeles că pur și simplu fiica ei nu este ca ea și că acest lucru este bun, a răsuflat ușurată. A acceptat-o, a prețuit-o și a înălțat-o în funcție de nevoile ei. Acum știe ce să potențeze în fiecare dintre copiii ei. Și are sentimentul liniștitor că ceea ce face, face bine!

 

Mihnea stă în picioare în fața tatălui său. În spatele lor tronează autocarul. Mihnea pleacă în prima tabără din viața lui. Și-a dorit tabăra, și-a ales tabăra, a așteptat tabăra.

Tatăl este așezat la nivelul lui Mihnea. Îi zâmbește încurajator.

Și Mihnea și tatăl lui au mari emoții.

,,Oare voi reuși să stau șase zile departe de casă? Oare ce crede tata?”

,,Oare va reuși? Să îi spun ca pot oricând să vin să îl iau? Oare cum este bine?”

Mihnea e fericit. Și când ajunge în tabără e fericit. Glasul are scântei de încântare. ,,Ce repede s-a acomodat!”- cântă cu uimire și bucurie gândul părinților. Seara îi învăluie însă în emoții grele: glasul fiului, la telefon, e înecat în lacrimi. Dorul lui, dorul lui de casă, atinge parcă pielea obrazului mamei ce ține telefonul cu putere.

 

Definiții ale dorului de casă

Ce este dorul de casă? Într-un dicționar de specialitate am putea găsi definiția următoare: ,,o manifestare a anxietății provocată de separare”. Însă un copil aflat departe de părinți ne poate spune că dorul de casă este ,,o durere de burtică”, ,,lacrimi pe care nu le pot opri”, ,,un cuțit pe care îl simt în inima mea”.

Ce cauzează dorul de casă? Pentru copil este amintirea unei vieți liniștite și confortabile de acasă, amintirea căldurii, stării de securitate pe care căminul i-o oferă, minutele de alint pe care le petrece în brațele bunicilor.

 

2

 

 

Un copil este un pocal în care se revarsă trăirile pozitive și negative ale părinților

Este bine de știut că fiecare copil este un pocal în care se revarsă trăirile, emoțiile pozitive și negative ale părinților. Atunci când în sufletul părinților trepidează o mare îndoială (,,Este oare potrivit să îmi las copilul în tabără?”,,Îi va fi dor de noi?”, ,,Ne va fi dor de el?”), ea se va revărsa peste copilul ce simte așteptările și neliniștea familiei.

Uneori copilul ajunge să se comporte exact așa cum familia așteaptă: ,,Vezi, ți-am spus că îl va răzbi dorul de casă!”. Și totuși, ceea ce a înconjurat copilul îi fusese acestuia pe plac.

Dorul de casă poate determina un comportament de regresie în fiii și fiicele noastre: vor plânge ușor, vor lega greu spre deloc relații, vor fi retrași, vor mânca foarte puțin sau vor uda patul.

Când un copil normal din punct de vedere social și activ devine brusc tăcut, singuratic, dezinteresat, laconic, cu siguranță este un copil copleșit de dorul de casă.

 

Este sigur că dorul de casă nu se tratează ușor

Stă în responsabilitatea organizatorilor taberelor să fie bine pregătiți pentru aceste situații emoționale, să nu le lase să escaladeze, să asculte copiii cu atenție, să elimine minimizările ori ironiile. Cu mult tact copiii vor fi atrași în activități plăcute și fiecare reușită va fi numită. Și fiecare zi petrecută departe de casă va fi o victorie. Copiii vor fi ridicați în ochii lor și li se va spune cât de puternici sunt!

Totuși părinții nu pot controla ceea ce se întâmplă departe de ei. Îi încurajez pe părinți să discute cu copiii lor chiar dacă aceștia pleacă în prima tabără, chiar dacă pleacă în a cincea tabără.

 

Părinții sunt cei care pot preveni dorul de casă

Părinții sunt cei care pot preveni dorul de casă și, așa cum știm, prevenția este cea mai importantă.

Părinții vor transmite semnale bune despre tabără, le vor vorbi copiilor despre activitățile grozave ce îi așteaptă, vor sublinia importanța sentimentului de apartenență la o echipă puternică.

Îndemn părinții să nu folosească repetitiv expresia: ,,dacă ceva nu merge bine poți oricând să mă suni să vin să te iau”. Părinții vor arata bucurie pentru că fiica sau fiul sunt în tabără, acolo unde vor avea o experiență unică împreună cu ceilalți copii.

Dacă un copil va dori să ia cu sine un obiect ce îi amintește de casă, va fi încurajat să o facă; o păturică, un pui de pernă, o eșarfă, o jucărie; sunt legături cu familia, cu spațiul casei, cu un mediu cald și protector.

Când copilul se întorce acasă, fiți siguri că îi amintiți că nu v-ați îndoit de el și de faptul că se va descurca onorabil și, mai ales, spuneți-i că e musai să fie foarte mândru de el sau de ea.

 

3

 

 

Când Mihnea s-a întors acasă, s-a aruncat în brațele părinților și i-a strâns tare. Apoi s-a întors pe călcâie și a avut puterea să meargă să își salute noii prieteni și pe organizatori.

În felul în care pășea era ceva nou. Își țină umerii mai drepți. Și parcă vorba îi era mai clară.

Și emana putere.

 

Teodora își privește fiica: Miruna e veselă și prietenoasă. Este plinuță și adoră să deseneze. Nu își dorește ore de balet, iar de pian s-a lăsat de la a treia ședință. Teodora și-a dorit toată copilăria să facă balet. Și-a promis ca fiica ei va face! Și balet, și pian, și gimnastică ritmică! Miruna nu se potrivește deloc în schema visată. Are 9 ani și are deja opiniile ei. Care nu seamănă deloc cu ceea ce gândește Teodora pentru ea. Uneori Miruna încearcă să își mulțumească mama. Acceptă să se înscrie la un curs nou de dans. Și se străduiește să facă piruete. Teodorei nu îi place ce vede în sala de repetiții. Miruna nu e grațioasă și nici dedicată. Ochii mamei fug spre alte capete cu coc perfect și picioare lungi. Miruna oftează. Știe că mama ei o iubește. Însă simte că mama ei nu o place.

 

Să ne vedem copiii prin ceea ce sunt, nu prin ceea ce nu sunt

Îi vezi și îi simți. Sunt copiii care nu sunt plăcuți de părinții lor. Iubiți? Da, sunt iubiți. dar nu plăcuți. Nu s-au aliniat. Nu au împărtășit afinitățile și preocupările, nu s-au deschis în unghiul potrivit, nu au urmat drumul pavat cu aur deschis de părinți. Au fost „mai puțin” acolo unde familia se aștepta ca ei să fie „mai mult”. Au fost văzuți prin ceea ce ei nu sunt. Și prea puțin prin ceea ce ei ERAU și puteau să dăruiască.

Întotdeauna acești copii vor simți, undeva, că nu valorează suficient. Și nici nu merită pe măsură.

 

Fiica_2

 

Reacțiile părinților: barometru și cântar pentru copii

Părinții încep să trăiască emoții negative atunci când copiii nu se ridică la înălțimea așteptărilor lor. Le spun des copiilor lor că îi iubesc, însă copiii simt imediat când părinții se supără din cauza greșelilor, deficiențelor, rămânerilor în urmă, nealinierii.

Reacțiile părinților sunt deseori singura modalitate prin care copiii se pot aprecia; unicul lor barometru și cântar. Când copiii sunt pe cale să își facă o părere bună despre ei înșiși, este bine ca părinții să își revizuiască constant așteptările, reacțiile, astfel încât emoțiile negative să nu iasă la iveală.

 

Să ne valorizăm copiii ori de câte ori putem și ocazia se ivește

 Una din nevoile fundamentale ale copiilor este aceea de a fi valorizați. Acest lucru înseamna ca ei au nevoie de aprecierea noastră verbală în acțiunile pe care le întreprind, în modul lor de a fi sau de a se comporta. Câteodată, chiar atunci când suntem foarte mulțumiți de copiii noștri uităm să le-o spunem.

  • Sunt mândru de tine!
  • Mi-a plăcut cum te-ai descurcat!
  • Mă bucur să văd că ai atâta putere de stăpânire!
  • Îți mulțumesc că ai avut curajul să recunoști!

Cuvintele sunt simple și propozițiile sunt scurte; ele descriu însă bucuria din sufletul părintelui. Copiii vor simți recunoașterea a ceea ce sunt cu adevărat, iar această apreciere va contribui în mod semnificativ la consolidarea stimei de sine.

 

Să păstrăm intact respectul de sine al copiilor noștri

Dacă ar fi să aleg un singur sfat, unul singur pe care să îl repet și iar să îl repet părinților, el s-ar închega așa: păstrați intact respectul de sine al copiilor voștri atâta timp cât sunt în școală! Pierderea respectului de sine este riscul major, MARELE RISC pentru succesul lor în viață și, până la urmă, pentru păstrarea sănătății lor mentale. Odată ce vor păși dincolo de porțile metaforice ale școlii, lumea va fi cu totul alta. Vor găsi cu siguranță o falie prin care să se strecoare, o nișă în care nu va mai conta dacă au început să citească în clasa a III-a sau au stăpânit tabla înmulțirii în clasa a V-a.
Dacă ei, copiii noștri, se vor privi pe ei înșiși strict prin prisma rezultatelor școlare, dacă vor începe să deteste școala și actul învățării – ei bine, cei mai mulți se vor prăbuși într-o prăpastie din care se vor strădui toată viața să iasă afară!

 

Fiica_3

 

Lauda benefică

Dați-le ocazia copiilor să vă audă lăudându-i. Două principii de bază:

  1. Lauda e grozav să se întâmple când copiii nu sunt chiar lângă tine dar cu siguranță te aud!
  2. Împărtășește cu prietenii/bunicii/nașii/oricine este dispus să te asculte faptele grozave ale copilului, reușita sa. Folosește un ton scăzut, plin de mândrie. E grozav când copilul aude ce ecou a avut în inima părintelui ceea ce el a înfăptuit.

Iată două exemple:

  • „Daaaa… și ce voiam să îți spun este că azi Matei și-a împrumutat balonul unui copil ce și-l spărsese pe al său și plângea. Am fost impresionată de puterea lui de a dărui!”
  • „….și când intru în casă, totul strălucea! Ana pusese toate lucrurile la locul lor și ștersese și praful! Ce ordonată și harnică e!”

 

Părinții – depozitul momentelor speciale din viața copilului

Fiți depozitul momentelor speciale din viața copilului vostru; scoateți la lumină, în momente cheie, clipe în care a fost special.

  • „Îmi amintesc când mi-ai adus flori: m-am simțit iubită!”;
  • „Parcă ieri îți mângâiai prietena care căzuse și plângea; numai tu ai ajutat-o!”

Un moment special din trecut poate lumina oricând un prezent gri. Este important să aducem în prim-plan clipele bune ce stau adormite în cufere ori de câte ori situația o cere.

 

Happy-end

Teodora a înțeles că Miruna este o pictoriță talentată. Au cumpărat culori împreună, ba chiar și un șevalet. Ieri au studiat tipuri de pensule și au ales un album de artă. Merg des la expoziții de pictură amândouă, iar Teodora se minunează de explicațiile Mirunei. Mama e încântată cu adevărat.

Iar Miruna? Miruna strălucește ori de câte ori simte bucuria cu care o înconjoară privirea mamei.

 

 

 

Profesorul Ion-Ovidiu Pânișoară știe răspunsul la întrebări de genul ”ce să-i spun copilului meu ca să-l fac să învețe mai bine?”. El este omul pe care ai vrea să-l consulți când vrei să afli cum să treci împreună cu copilul printr-o traumă, așa cum este moartea cuiva drag. Sau să-l întrebi cum să-l pregătești mental pe copil să abordeze examenul de capacitate sau bacul. L-am ascultat acum câteva zile la Liceul ”Anastasia Popescu”, iar mai jos sunt câteva lucruri utile părinților și profesorilor, culese din expunerea sa cu tema ”Comunicare și emoții în școală”. Prof. dr. Ion-Ovidiu Pânișoară este directorul Departamentului de Formare a Profesorilor din Universitatea din București, conducător de doctorat, autor a 20 de cărți de pedagogie și învățare permanentă.

 

Neajutorarea dobândită. Povestea fericită a campionului la bowling

”Neajutorarea dobândită” este punctul în care o persoană, indiferent de vârstă, a trecut prin atât de multe eșecuri, încât nu se mai poate motiva. Mintea îi spune unei astfel de persoane: ”dacă ai încercat de atâtea ori și nu ai reușit, înseamnă că n-are sens să mai încerci o dată”. Cum se iese din neajutorarea dobândită? Prin ajutor extern. Persoana aflată în această situație trebuie motivată printr-un succes, fie el și contrafăcut. Prof. Pânișoară citează cazul celebru al unui părinte al cărui băiat este foarte dezamăgit că nu-i reușește nicio lovitură la bowling. După o seară de antrenament în care bila nu lovește popicele, băiatul vrea să renunțe definitiv. Tatăl îl convinge a doua zi să mai încerce o dată. Băiatul se lasă foarte greu convins, dar prima sa lovitură este câștigătoare: deși el nu-și dă seama, pista de bowling fusese ușor înclinată de către tată, pentru ca bila să meargă în direcția optimă indiferent de calitatea loviturii. Băiatul nu știe asta și nici nu-și dă seama de intervenția tatălui, dar faptul că dintr-o dată are succes îl motivează puternic să continue antrenamentele. Pista este îndreptată la loc de către tată, dar, surpriză!, loviturile băiatului continuă să lovească ținta. Povestea (reală) se termină pozitiv, cu băiatul devenind campion la bowling. Concluzia este simplă: în caz de neajutorare dobândită, persoana în cauză trebuie să capete gustul reușitei, iar astfel să fie motivată să meargă înainte.

 

Viața se schimbă. Ne schimbăm și noi odată cu ea?

  • Se simte din ce în ce mai mult nevoia unei ”diete” de tehnologie: să folosim în mod controlat tehnologia, care altfel ne invadează viața.
  • ”Nativ digital” este o nouă categorie de oameni, respectiv cei care, în relație permanentă cu tehnologia digitală și universul virtual, sunt subiecții unor schimbări la nivel neuronal.
  • Dintotdeauna între adulți și copiii lor a fost o diferență vizibilă. Totuși, noi ne găsim în mijlocul unei schimbări fără precedent. Lumea copiilor noștri va fi cu totul diferită față de lumea noastră. Iar situațiile de viață cărora le vor face ei față vor fi cu totul diferite de cele cu care suntem noi familiarizați. Asta complică mult lucrurile, pentru că în epoca digitală gestionarea emoțiilor este din ce în ce mai dificilă.

 

Profesorul Ion-Ovidiu Pânișoară, la finalul conferinței despre comunicare și emoții

 

Porți pe hainele tale de zi cu zi emoțiile din interiorul tău

Emoțiile din interior se pot citi în culoarea hainelor pe care le porți. Profesorul Pânișoară enumeră succint stările pe care probabil le-am vrea ascunse, dar le trădăm prin limbajul simbolic al hainelor: negrul înseamnă rebeliune, luptă, ”nu-mi place și vreau să schimb”; violet înseamnă vulnerabilitate și nevoia de a fi protejat; verdele înseamnă egocentrism; roșul semnifică implicare și pasiune.

Pe de altă parte, în universul nostru din interior viața pulsează în ritmuri pe care adesea nu le înțelegem. Dar limbajul emoției este ceva sădit în noi de milenii. Și astfel putem înțelege de ce o anumită stare este puternică și de durată, iar o alta este timidă sau se epuizează rapid: intensitatea cu care trăim o emoție depinde de importanța pe care ea o are pentru supraviețuire, în contextul evoluției ființei umane. Frica, de exemplu, este importantă și necesară, ea te ajută să eviți pericolul și să-ți salvezi viața. De asta frica durează mai mult decât, spre exemplu, starea de bucurie.

 

Cum să trecem printr-o pierdere grea?

Există 8 etape ale procesului de jelire, fiecare în parte necesară și obligatorie pentru recuperare: negare / protest și furie / tristețe și dor / frica sau sentimentul de groază ori de singurătate / acceptarea mentală și emoțională / formarea de noi atașamente sau reînnoirea relației / iertarea (copiii care nu vor trece prin această etapă vor deveni mai târziu victime sau atacatori) / recunoștința (persoana respectivă ajunge să se simtă bine în propria piele).

 

Pedeapsă, recompensă, putere de convingere

  • Pedeapsa nu este un instrument eficient în educație. De ce? Pentru că pedeapsa este ceva rău, cu care omul totuși se obișnuiește.
  • Recompensa trebuie administrată nu după fiecare lucru bine făcut, ci doar din când în când. În acest fel, copilul va fi motivat să lucreze mereu bine, pentru că după fiecare sarcină bine realizată el se poate aștepta să primească recompensa.
  • De ce ascultăm pe cineva? Există două motive: 1) pentru că spune lucruri interesante, și 2) pentru că ne place ca persoană. Dacă un comunicator nu se face plăcut, nu contează că spune lucruri interesante. Ce spune el nu va fi asimilat de auditoriul său.
  • Școala funcționează dacă avem elevi fericiți.

 

Pentru că învățarea eficientă se face prin joc, prof. Pânișoară a creat un joc prin care emoțiile ies la suprafață, iar părintele găsește o cale în plus către sufletul copilului său

O carte care se adresează mai ales celor mici și care le vorbește prin poezie și desene despre cum să-și identifice emoțiile

 

Frica este bună sau rea?

Dintotdeauna, frica a făcut parte din instrumentele de bază ale adaptării la realitatea imediată. Din acest motiv, frica este bună, pentru că mă ferește, de exemplu, de pericolul de a fi mușcat de un câine agresiv. Totuși, atunci când îmi este frică de toți câinii, inclusiv de pudelii inofensivi plimbați de stăpânii lor prin parc, atunci frica se transformă în anxietate și îmi provoacă răul.

De ce se tem adesea copiii să meargă la școală? Surprinzător, răspunsul nu se găsește în școală, ci acasă: de multe ori, frica de școală a copiilor vine din presiunea pe care părinții o exercită asupra lor. Cerința ”să fii cel mai bun din clasă” crează o apăsare pe care copilul o duce greu. Profesorul ar trebui să acționeze pentru a schimba această stare de spirit a elevului, deși adesea n-o face.