Antropologia patristică este una dintre podoabele filosofiei, care fascinează la mii de ani distanţă pe iubitorii de cugetare. Pusă timid de Tertulian, examinată de Origen cu pasiune, antropologia creştină se înalţă la rangul de sistem desăvârşit şi unitar prin contribuția Sfântului Grigorie de Nyssa şi a Fericitului Augustin[1].
Atitudinea Sfinţilor Părinţi faţă de dimensiunea fizică a fiinţei omeneşti a fost datorată, şi de părerile exprimate de anumite cercuri religioase, conform cărora, răul existent în om şi-ar avea izvorul în stihia materiei.
Astfel, pentru a dovedi că trupul nu e rău prin natura sa, că nu el e cauza păcatului şi a relelor care bântuie viaţa omului, părinții Bisericii s-au străduit – totdeauna cu tact şi îndelungă răbdare, nu arareori cu uimitoare adâncime – să arate că materia, lumea materială în general, nu numai că nu e rea, dar pentru om ea constituie o condiţie fundamentală a binelui în viaţa aceasta.
Sfântul Irineu în lucrarea „Contra ereziilor”; Origen în „De principiis”, chiar dacă în unele privinţe se abate de la linia ortodoxă; Sfântul Chiril al Ierusalimului în „Cateheze”; Sfântul Vasile cel Mare în „Hexaimeron”; Sfântul Grigorie de Nyssa în „De hominis opificio”; Augustin în „Contra maniheilor”; Nemesius de Emesa în „De natura homine”[2], subliniază cu vigoare şi măestrie acest adevăr elementar, că lumea materială, natura, universul fizic nu numai că nu este izvor al răului, dar că dimpotrivă, fără un cadru material, viaţa de aici a omului n-ar putea fi concepută.
În comentariul său la „Hexaimeron”, Sfântul Vasile cel Mare ne lasă să înţelegem, că fără pământ, aer, soare şi lună, apă, plante şi animale, omul nici n-ar fi apărut. Universul fizic este, după marele capadocian, premisa indispensabilă, a vieţii în genere şi a vieţii omeneşti în special. Despre acest univers, el vorbeşte cu atâta dragoste, cu atât de adâncă admiraţie, încât ne obligă să recunoaştem că lumea materială nu-i numai un transparent al Divinităţii, ci şi o realitate cu valorarea şi frumuseţile ei proprii.
Sfântul Grigorie de Nyssa relevă şi el că „nu era potrivit ca acela ce avea să fie stăpân să vie înaintea lucrurilor ce aveau să-i fie supuse, ci numai după pregătirea domeniului asupra căruia avea să fie stăpân, era potrivit să apară şi stăpânul” („De homine opificio” 2[3]). Numai în cadrul naturii materiale îşi putea realiza omul vocaţia sa de cuceritor şi stăpân, şi anume de cuceritor şi stăpân prin arte şi ştiinţe, cum avea să sugereze ceva mai târziu Nemesius de Emesa[4].
Sfântul Irineu scrie că unii au afirmat că trupurile ar fi zidite dintr-o materie rea, coruptibilă, dar o asemenea învăţătură este total greşită şi mincinoasă. („Adversus haeresis” I, 24, 5; V, 1, 2)[5]. Cum ar putea fi rău trupul pe care Dumnezeu însuşi l-a îngrijit cu mâinile Sale? Nu s-a atins El de ochii orbilor? Nu s-a înduioşat şi nu a vindecat El pe leproşii, ciungii, paraliticii şi toţi cei ce s-au apropiat de El cu credinţă? El a înlăturat partea bolnavă, nu a schimbat membrele bolnave, ci doar le-a restabilit.[6] Dacă trupul ar fi fost rău prin natură, e limpede că Domnul nu s-ar fi apropiat niciodată de el şi nu ar fi avut nici un motiv să-l tămăduiască. El a venit în lume să înlăture răul, nu să-l sprijine şi să-l încurajeze.
Sfântul Irineu aduce ca argumente şi unele evenimente din Sfânta Scriptură şi anume: Învierea fiicei lui Iair, a fiului văduvei din Nain, a lui Lazăr, cel mort de patru zile, iar aceştia au înviat cu aceleaşi trupuri cu care au murit. Dacă n-ar fi înviat cu aceleaşi trupuri apoi cei înviaţi, n-ar fi fost identici cu cei morţi, iar dacă trupurile ar fi fost rele în sine, Domnul nu le-ar mai fi readus la viaţă, căci nu avea nici un motiv să înmulţească izvoarele răului în lume.
Sfântul Pavel spune că Domnul „va schimba la înfăţişare trupul smereniei noastre” (Filipeni III, 20-21). Dar care e scopul pe care îl va schimba Domnul după asemănarea corpului măririi Sale? Nu poate fi altul, răspunde Sfântul Irineu, decât trupul nostru acum, trupul acesta de carne. De o asemenea cinste nu s-ar putea bucura un trup care ar fi rău prin natura sa.
Iar când acelaşi Pavel zice: „dacă a vieţui în trup înseamnă să am roadă” (Filipeni I, 22), atunci n-am mai putea gândi că rostind cuvintele: „dezbrăcându-vă de omul cel vechi dimpreună cu faptele lui”, el a vrut să-şi exprime dispreţul faţă de substanţa trupului? Nicidecum. Prin aceste cuvinte el a avut în vedere dezbrăcarea de purtarea noastră de mai înainte învechită şi coruptă.
Sfinţii Părinţi subliniază în mod cu totul deosebit că tocmai în vederea împlinirii acestei misiuni de creator de bunuri şi de stăpân al lumii, omul a fost înzestrat şi trupeşte altfel decât celelalte vieţuitoare.
Tertulian, Chiril al Ierusalimului, Vasile cel Mare, Grigorie de Nyssa, Augustin, Nemesius de Emesa, Ambrozie şi alţii vorbesc cu însufleţire şi admiraţie de ţinuta şi înzestrarea trupului omenesc, în raport cu misiunea lui de a fi stăpân al tuturor creaturilor. Nu există nici o participare la lume în viaţa aceasta, spune Tertulian, care să nu se săvârşească prin trup. Folosirea lucrurilor naturii, bucuria de lume, desfătarea de frumuseţile ei, nu sunt posibile fără participarea trupului. Artele se împlinesc cu ajutorul trupului, de asemenea studiile şi talentele. Şi aşa întreaga activitate a sufletului se bazează pe trup. Între celelalte vieţuitoare adaugă Sfântul Vasile, numai omul are o ţinută dreaptă. În timp ce patrupedele privesc spre pământ şi se apleacă spre pântece, omul îşi îndreaptă privirea spre înălţimi, fiind arătat prin aceasta că el nu e menit să fie rob stomacului şi patimilor legate de cele de sub pântece, ci de a realiza lucruri mari.
Sfântul Grigorie de Nyssa subliniază deci, marele adevăr că întreaga operă de organizare a vieţii specific omeneşti, întreaga operă de civilizaţie şi cultură înfăptuită în lume, nu s-ar fi realizat dacă omul n-ar fi fost înzestrat cu trupul pe care îl are. Părutele slăbiciuni ale acestuia, în comparaţie cu corpurile celorlalte vieţuitoare, se convertiră, la om, în prilejuri şi imbolduri în direcţia domesticirii acestor animale, precum şi a invenţiei şi creării de unelte din ce în ce mai perfecţionate, menite să asigure înaintarea spre trepte din ce în ce mai înalte în viaţă.
Bibliografie
[1]Pr. Prof. I. G. Coman, „Probleme de filosofie şi filologie patristică”, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 1995
[2]Pr. Prof. D. I. Belu, „Sfinţii Părinţi despre trup”, în S. T. Nr. 5-6, 1957.
[3]Sfântul Grigorie de Nyssa „De homine opificio” 2, apud. Pr. Prof. D. I. Belu, art. cit.
[4]Nemesiu de Emesa ,,Natura omului”, P.G. 40-524, apud. Pr. Prof. D. I. Belu, art. cit.
[5]Sfântul Irineu de Lyon „Contra ereziilor”, apud. Pr. Prof. I. D. Belu, art. cit.
[6]Sfântul Irineu de Lyon „Contra ereziilor” V,12, 5, apud. Pr. Prof. D. I. Belu, art. cit.