Tag

patroni

Salariu de nabab. Asigurare de – sau pe – viaţă. Program flexibil. Onoruri şi o legiune de executanţi, tremurând de frică şi gata să-ţi îndeplinească orice capriciu. Deplasări în locuri însorite. Întâlniri de prestigiu. Poate chiar – Doamne fereşte de rău şi de necaz! – o aventură cu secretara ori alte angajate superbe, tinere şi disponibile. Toate acestea vă vin în minte când vă gândiţi la şefie, nu-i aşa? Mai gândiţi-vă.

Nu “umblu” foarte des pe LinkedIn. Nu citesc cărţi despre cum să conduci o organizaţie, prefer să mă concentrez pe conducerea sinelui, unde mai am mult de condus – în cazul fericit, toată viaţa. Vorba lui Pietro Aretino, celebrul pamfletar şi satirist al Renaşterii Italiene, „Io sono, davvero, un re, perché io so come comandare a me stesso“. Adică, “Sunt într-adevăr un rege, fiindcă ştiu cum să mă conduc pe mine însumi” – ştiind pe propria-mi piele, în egală măsură, că a-i “conduce” pe alţii e o misiune nu doar teribil de neplăcută, ci realmente indezirabilă, cel puţin în România. De aceea, mă amuză când citesc, dând cu degetul în jos pe LinkedIn, sau în altă parte, în mod repetat titulaturi teribil de vanitoase precum “CEO & Co-founder [inseraţi aici o afacere obscură]”. O dată pentru că CEO & Co-Founder Matricea Românească ar suna, în cazul nostru, ca nuca-n perete. În al doilea rând, fiindcă boala şefiei e boală grea şi posibil letală. Dacă nu mă credeţi, citiţi în continuare.

Nu vorbesc despre şefie din auzite, ci din experienţă. Soarta şi propria pregătire au făcut ca, în 12 ani de carieră, să ocup cu regularitate poziţii de conducere, în pofida lipsei unei apetenţe manifeste din parte-mi pentru ceea ce se numeşte şefie. E însă o ecuaţie simplă: atunci când dovedeşti competenţă şi spirit de organizare, ba chiar măiestrie, te ridici la suprafaţă în mod natural. Ce urmează e o experienţă utilă, dar nu neapărat sănătoasă, pentru psihicul celui care conduce. Şi, din nou, vorbesc din experienţă.

Un călător străin în Ţările Române de la (circa) 1528, Georg Reicherstorffer, citat de Daniel Barbu în cartea sa “Firea românilor” (Editura Nemira, 2000), notează despre noi:

“Ca şi când ar fi cuprinşi de o nebunie înnăscută, ei [muntenii?] obişnuiesc să-şi omoare aproape pe toţi domnii, fie în ascuns, fie pe faţă; (…) şi e mare minune ca cineva să ajungă să domnească măcar până la trei ani ori să moară în scaun de moarte firească. Altă dată în răstimp de doi ani au dat gata şi câte doi sau trei domni şi nici nu se află nici unul din neamul acestora care să nu ştie de mai înainte că merge la moarte sigură atunci când este făcut domn. Dar ei sunt aşa de hotărâţi în acest gând al lor, încât dacă ar fi  ridicaţi la domnie pentru o singură zi o mie de inşi şi în aceeaşi zi ar fi cu toţii ucişi, le-ar urma îndată fără înfricoşare alţi o mie, socotind că au avut o moarte bună şi fericită aceia care au apucat să se aşeze măcar o dată în scaunul domniei. Atât e de mare pofta de glorie care se găseşte şi la un neam barbar.”

Barbari sau nu, românii vor deci din hăurile Istoriei să fie “domni”, termen înlocuit azi, în lipsa regalităţii, de “patroni”, “preşedinţi” şi aşa mai departe, regulă care se aplică de la scara de bloc până la cele mai importante funcţii din stat. Exemplele de uzurpare abundă în istoria românilor.

Ce nu ştiu doritorii însă, ca în parabola sasului Georg Reicherstorffer, e că “pocalul şefiei” e un pocal pe cât de dulce, pe-atât de otrăvit, expresia vie a lui “ai grijă ce-ţi doreşti, fiindcă se poate împlini”. Când mai vedeţi, deci, câte un şef, nu-l pizmuiţi şi nu-l înjuraţi: mai degrabă, compătimiţi-l pe bietul condamnat şi plângeţi-i nenorocirea.

În ce mă priveşte, n-am cunoscut şefi fericiţi (şi vorbesc exclusiv pentru mediul privat). Dacă îi cunoaşteţi voi, daţi-mi de ştire. Am cunoscut însă şefi hăituiţi de responsabilităţile lor, foarte mulţi cu o viaţă de familie făcută praf, oameni care nu mai pot dormi noaptea şi în week-end din cauza stresului şi a îngrijorării (sau a lăcomiei), oameni aparent de toată cinstea (societăţii adulatoare de statut social, prosperitate, eficienţă şamd), dar vidaţi interior, oameni îmbătrâniţi prematur de lupta cotidiană cu un sistem socio-economic putred, de trânta continuă cu neprofesionalismul / deprofesionalizarea angajaţilor, lipsa de loialitate şi mai ales cu prostia.

Dacă aveţi impresia că, ajungând şefi, veţi munci mai puţin şi vă veţi complace într-un dolce farniente numai cu drepturi şi fără responsabităţi, în care sistemul de sub voi se auto-reglează, mai gândiţi-vă. Dacă aveţi impresia că e plăcut să fii mentor şi să-ţi pui toată priceperea în a modela un om, pentru ca apoi acel om să plece după luni sau ani de investiţii sufleteşti şi băneşti în el, la primul care îi oferă mai mult, mai gândiţi-vă. Şi, chiar în cazurile “bune” (iar bucuriile şefilor, ca şi oamenii buni şi serioşi din piaţa muncii din România, sunt puţine), se aplică ceea ce românul numeşte “blestemul câştigătorului la Loto”, iar în mitologia greacă se numeşte “atingerea lui Midas”. Altfel spus, şefia e o iluzie a binelui, o vanitate care nu merită efortul.

Şefia? O iluzie a binelui, o vanitate care nu merită efortul

E de dorit să fii şef în România? Aş spune cu toată gravitatea că „nu”, şi voi cita mai jos câteva exemple care o dovedesc, cu ilaritatea de rigoare. Ce e de dorit este să conduci prin exemplu, indiferent de funcţie – şi aici “şefi” în ceea ce fac avem puţini.

Însă fericirea supremă este să fii angajat, să faci ceea ce ţi se spune „de sus” şi nimic mai mult, să îţi iei salariul şi să îţi vezi de viaţă. Fericiţi cei săraci cu duhul, pentru că ei vor ajunge să îşi încaseze pensia – nu şefii.

 

Din “bucuriile” şefimii româneşti:

Şef: “La evenimentul de azi îl vei întâlni pe Dumitru Prunariu.”

Angajată: “Cine e Dumitru Prunariu? Ce a făcut? N-am auzit de el.”

***

Şef: “Azi este Ziua Eroilor.”

Angajată: “Care eroi?”

***

Şef: “Trebuie să ajungi la Muzeul de Istorie.”

Studentă în practică: “Clădirea aceea cu o statuie cu un căţel în braţe?”

***

Angajată: “Marii clasici ai culturii româneşti? Normal că îi ştiu: Eminescu, Creangă, Caragiale şi Titu Maiorescu.”

***

Şef: “Vine la Bucureşti o expoziţie Andy Warhol.”

Angajată: “Sper să fie şi el!”

Şef (contrariat): “Cine?!!!”

Angajată: “Andy Warhol. De când vreau să îl cunosc!”

Şef (incredul): “E mort din anii ’80.”

Angajată: “Dar am tot auzit vorbindu-se despre el…”

Şef: “Ai auzit şi de Michelangelo şi de Da Vinci… Nu sunt vii.”

***

Şef, într-o şedinţă de lucru în care angajaţii prezentau următorul proiect al firmei: „Pe flipchart aţi scris PROECT. Se scrie proiect.”

Angajaţii (sceptici): „Serios??? Credeam că este acceptată şi varianta asta.”

şamd

 

Notă: autorul garantează veridicitatea tuturor replicilor invocate

Foto deschidere: montaj după originalul de pe keydifferences.com

Despre nenorocirea de a fi şef în România

5 martie 2018 |
Salariu de nabab. Asigurare de - sau pe - viaţă. Program flexibil. Onoruri şi o legiune de executanţi, tremurând de frică şi gata să-ţi îndeplinească orice capriciu. Deplasări în locuri însorite. Întâlniri de prestigiu. Poate chiar - Doamne fereşte de...