Tag

Pavel Bartos

De mult – poate de la Occident Express, după Matei Vişniec – nu am mai văzut o piesă atât de „nebună” precum “Linişte! Sărut. Acţiune!”, ce poate fi urmărită (şi) în stagiunea curentă la Teatrul Odeon din Bucureşti. Piesa, care-ţi solicită la maximum atenţia şi simţurile (cardiacii şi gravidele în luna a opta, staţi departe), e o adaptare pentru scenă a filmului “Living in Oblivion”, o producţie americană de acum două decenii despre chinurile facerii unui film independent. Ironia e că, în pofida asigurărilor regizorului Paul (portretizat cu „obişnuitul” talent proteic de către Pavel Bartoş) că “aici nu e teatru, e film”, Peter Kerek reuşeşte cu brio să le transmită, spectatorilor, angoasele montării unei producţii, cu nesfârşitele-i turbulenţe. În artă, e mesajul lui “Linişte! Sărut. Acţiune!”, echilibrul este precar, poate cel mai precar din toate activităţile umane. 90 de minute mai târziu, rezultatul este empatia (mai mare, dacă a existat; nouă, dacă n-a fost) cu oamenii din mediile creative (dar şi cu şefii) în genere. Ceea ce nu poate fi decât un câştig şi o educaţie.

Primele 50 de minute ale piesei sunt la fel de nebune ca “Top Gear” în vremurile bune sau, în noua-i încarnare, “The Grand Tour”. Scenele – mai bine zis, dublele – se “trag” într-un ritm ameţitor, iar pseudo-dramele particulare (întrupate de către recuziterul încurcă-lume, cameramanul înamorat, asistenta geloasă, actorii insubordonaţi) aruncă anticipativ, cu o cadenţă diabolică, în aer ceea ce trebuia să fie o zi liniştită pe platoul de filmare.

Alexandru Papadopol şi Pavel Bartoş fac în "Linişte! Sărut. Acţiune!" un rol memorabil

Alexandru Papadopol şi Pavel Bartoş fac în „Linişte! Sărut. Acţiune!” un rol memorabil Foto: Facebook Teatrul Odeon

Numele piesei în sine poartă seminţele avertismentului, pentru că “Linişte! Sărut. Acţiune!” e o maşină infernală care merge spre deznodământul inevitabil cu toată forţa, transportându-ne, fără să ne dea posibilitatea să ne tragem sufletul, dintr-un coşmar în altul. “Eu am ales meseria asta. Sau poate ea m-a ales pe mine, dar m-a confundat cu altul”, ni se destăinuie personajul lui Bartoş într-un vis lucid, de un umor amar.

Eu am ales meseria asta. Sau poate ea m-a ales pe mine, dar m-a confundat cu altul

Şi dacă “Linişte! Sărut. Acţiune!” e The Grand Tour, atunci Papadopol (într-un rol care-i vine ca o mănuşă) e Clarkson, Bartoş e Hammond, iar Gelu Niţu (“Nea Vali”, actorul experimentat) este May.

“Geniul riscă, mediocrul ezită. Hai să riscăm!” e una dintre replicile – fanion ale exuberanţei puse în scenă la Odeon, care e finalmente un pariu câştigat cu mulţi decibeli şi umor. Şi mai e ceva această piesă aparent bizară de Peter Kerek: un manifest (nu fără autoironie) pentru întoarcerea la integritatea artistică.

În cuvintele lui “Nea Vali”: “Voi aţi distrus teatrul şi filmul, le-aţi transformat într-un produs de tarabă. Eu mi-am păstrat demnitatea de actor, nu am jucat în telenovele. Mie daţi-mi-l pe Enescu, pe Brâncuşi, pe Ţepeş, nu un pilot ratat care face declaraţii într-un hotel de două stele. Mie daţi-mi ceva să înnebunesc! Tu şi banda ta de rataţi nu ştiţi să faceţi nici o cafea. Eşti cel mai prost regizor din lume”.

Unde: Teatrul Odeon, Bucureşti

Durata: 1h 30’

Distribuţia:

Paul, regizor: Pavel Bartoş
Claudia, actriță: Elvira Deatcu
Nea Vali, actor: Gelu Niţu
Mama, actriță: Irina Mazanitis
Cocaină, director de imagine: Alexandru Papadopol
Vanda, asistent regizor: Paula Niculiţă / Alina Berzunțeanu
Dolby, sunetist: Marius Damian
Mircea, recuziter: Ioan Batinaş

Regia: Peter Kerek
Decorul: Cristian Niculescu
Costumele: Viorica Petrovici
Traducerea: Peter Kerek

Nota Matricea Românească [usr 4]

“Iubirea mea e greutatea mea, prin ea merg oriunde merg” ar putea fi atribuită în egală măsură Fericitului Augustin sau lui Pompiliu zis Grasu’ Contrabasu’, interpretat de către Pavel Bartoş în “Natură moartă cu nepot obez” (Odeon, stagiunea 2016-2017). Totul este, nu-i aşa, doar o chestiune de filtrare izbutită sau nu pe reţelele sociale, zilele acestea.

Despre “Natură moartă…” se spune că este o comedie, fie ea şi neagră. În realitate, povestea nepotului cocoloşit până la sufocare de către cele trei mătuşi hiper-protectoare ale sale (Vanda, Cesonia şi Mirela) este o tragedie cu accente comice şi vizibil contemporane. “Pompiţă”, băiatul căruia maturizarea – cu toate suferinţele şi deliciile ei – îi este refuzată “din dragoste”, rămâne un copil etern într-un corp – fiindcă biologia nu se sinchiseşte de parenting – de adult, cum altfel decât supraponderal. Dar cum discrepanţa între cele două stări nu poate produce finalmente decât un nevrozat, “protecţionismul” exercitat de către cele trei mame de ocazie – fiecare proiectându-şi neîmplinirile, angoasele şi obsesiile asupra unicului cobai pe care îl are la dispoziţie – eşuează în cel mai tragic mod cu putinţă. Părinţi “moderni”, fiţi preveniţi!

"Natură moartă cu nepot obez", sau când iubirea dăunează grav sănătăţii

„Natură moartă cu nepot obez”, sau când iubirea dăunează grav sănătăţii Foto: Teatrul Odeon

Cineva şi-ar putea pune întrebarea legitimă dacă eroul piesei lui Ion Sapdaru şi regizate de către Eugen Făt, Pompiliu, poate în vreun moment evada din labirint. Urmărindu-i “baletul” prin viaţă lui Grasu’ Contrabasu’, efort sudoripar pentru care Bartoş trebuie aplaudat, realizezi că el n-are nici o opţiune, în afară de a iubi – privinţă în care “Caltaboş”, marginalizatul prin definiţie, ne seamănă atât de mult nouă, celor «normali». Şi noi, ca şi el, avem cea mai bună şansă la escapism prin iubire.

“Pompiţă”, băiatul căruia maturizarea – cu toate suferinţele şi deliciile ei – îi este refuzată “din dragoste”, rămâne un copil etern într-un corp – fiindcă biologia nu se sinchiseşte de «parenting» – de adult, cum altfel decât supraponderal

Drama lui “Pompiţă” este că, în mediul antiseptic care îi serveşte drept lume, până şi menajera este o prostituată, tocmită de către mătuşile lui pentru a-l transporta, într-un final, pe tărâmul virilităţii. De aici până la o răbufnire (tardivă) de luciditate nu mai e decât un pas, însă revolta, deşi la dimensiune XXXL, nu ajută la nimic. Cocota cu aspiraţii italiene nu poate iubi din obligaţie, morţii bântuie viaţa celor vii, iar graşii sunt damnaţi să se retragă din lume ca un elefant bolnav care părăseşte grupul sănătos, pentru a nu strica echilibrul natural.

"- De ce e Caltaboş porecla ta preferată?" "- Pentru că îmi place!"

„- De ce e Caltaboş porecla ta preferată?” „- Pentru că îmi place!”

“Natură moartă cu nepot obez” se joacă de stagiuni bune pe scena Odeonului bucureştean, dând o frumoasă dezminţire credinţei, iată nefondate, că lucrurile remarcabile nu durează prea mult. Noi vă recomandăm să nu ocoliţi această frumoasă satiră despre implicaţiile iubirii iraţionale şi nesăţioase, care – la fel ca o mâncare nesănătoasă – poate avea efecte letale. Iubirea nu e fast food, ea nu poate fi grăbită şi nici nu trebuie asezonată, într-un efort disperat, cu “de toate”, pare a ne transmite piesa. Mai degrabă, vorba celor de la Pasărea Colibri, “dragostea e o salată / cu ceva sare în plus… / ea se ia pe farfurie / iar fetele, dragă fetele, / ah… fetele se iau pe sus”.

Unde: Teatrul Odeon, Bucureşti

Durata: 1h 20’

Distribuţia:

Pompiliu: Pavel Bartoş

Vanda: Dorina Lazăr

Cesonia: Rodica Mandache

Mirela: Oana Ştefănescu

Lili: Nicoleta Lefter

Regia: Eugen Făt

Scenografia: Constantin Ciubotariu

Nota Matricea Românească [usr 4]