Petre Carp

S-ar putea crede că un om ale cărui reacții sunt previzibile „aproape matematic” este o prezență comodă. Dar atunci când fermității i se adaugă o personalitate pe măsură, lucrurile devin ceva mai complicate: cu oamenii de convingeri nu se poate ajunge la compromisuri, iar când calitățile lor sunt evidente și nedisimulate, ei provoacă o opoziție instinctivă și colectivă din partea celorlalți.

Un om de forță, un politician de temut

Astfel poate fi rezumată cariera lui Petre P. Carp, prim-ministru de două ori (1900-1901 și 1911-1912) în viața politică a României. Marginalizat adesea, exclus din mai multe formule guvernamentale și totuși folosit pentru talentele sale, el a fost, vreme de 50 de ani, o prezență de forță în politica românească, urmând principiului enunțat de biograful său, Constantin Gane: „Intră cine vrea, rămâne cine poate”.

Petre Carp despre comunism: ”Cârmuirea maselor prin mase este o utopie primejdioasă, care vecinic va duce la o dureroasă dezamăgire”

Oamenii politici ai vremii sale s-au ferit să colaboreze cu el, deși de multe ori acesta a dat dovadă de deschidere, a sprijinit inițiativele altora atunci când s-a convins de folosul lor și a considerat că în politică greșelile trebuie reparate, nu răzbunate. Vina sa era însă patosul cu care își urma obiectivele, care l-a făcut până și pe regele Carol I, un om la fel de rigid, dar cu însușiri diferite, să exclame la sfârșitul celui de-al doilea mandat al său de prim-ministru: „niciodată nu s-a simțit mai puțin rege decât în timpul guvernării lui Carp”.

Profețiile lui Carp: a anticipat că România va exporta forță de muncă

Dar erau juste convingerile pe care Petre Carp le urmărea cu obstinație? În anumite aspecte, cel puțin, s-a dovedit profetic. Modul în care el înțelegea dezvoltarea țării sale, unul organic, era cel mai potrivit, chiar dacă includea o elită conducătoare, în care el credea, prevăzând totodată dezastrul comunismului: „Cei săraci, cei mici și cei slabi, în al căror nume s-a făcut marea revoluție creștinească, stau încă în așteptarea făgăduințelor milenare. Politicește așteptarea lor va fi eternă, căci cârmuirea maselor prin mase este o utopie primejdioasă, care vecinic va duce la o dureroasă dezamăgire; economicește, însă, lucrul stă altfel, și pretindem că datoria societății moderne este de a asigura bunul trai al celor mici; de a părăsi teoria «du laisser faire, laisser aller» și de a apăra pe cei slabi contra celor tari”.

„O țară care este numai agricolă începe prin a exporta cereale și sfârșește prin a exporta oameni” (Petre Carp)

Și în privința creșterii economice a țării prin industrie, considerat a fi fost mai degrabă un țel liberal, vederile acestui conservator au corespuns în totalitate, el susținând consolidarea și protejarea producției interne și anticipând situația în care se găsește România astăzi: „O țară care este numai agricolă începe prin a exporta cereale și sfârșește prin a exporta oameni, ducând inevitabil la sărăcie”.

Principalul pericol: expansionismul rusesc

Pe lângă corectitudinea acestor vederi, Petre Carp mai avea un merit: credea cu tărie în valorile democrației și deplângea adesea slăbiciunea acesteia în țara sa. Astfel, atunci când a aflat, prea târziu, că guvernul său urma să câștige alegerile în urma mașinațiunilor ministrului de Interne, Alexandru Marghiloman, primul ministru, cu nelipsitul său sarcasm, a avut următorul schimb de replici cu un deputat liberal: „Păcătoasă țară! – De ce, coane Petrachi? – Să vezi că am să reușesc în alegeri!”

”Pentru Carp, ideea este sfântă, statornicia o datorie, cuvântul cuvânt” (I.G. Duca)

Și în privința politicii externe a României vederile lui Petre Carp au fost clare și constante: el a considerat că principalul pericol la adresa țării sale era reprezentat de expansionismul rusesc, care privea înspre Constantinopol și Strâmtori și căuta să-și asigure o cale pe uscat către ele, vizând direct teritoriul românesc. Convingerile sale erau îndreptățite de atitudinile Rusiei față de România în decursul celei de-a doua jumătăți a secolului al XIX-lea: încercările de împiedicare ale Unirii Principatelor, anexarea sudului Basarabiei în urma războiului cu Imperiul Otoman dintre anii 1877-1878, când România fusese aliata Imperiului țarist ș.a.

35 de ani de liniște pentru progresul României

Pentru Carp, situația geopolitică a țării sale era limpede: „Prin poziția ei geografică România este dricul unui mare principiu istoric al acțiunii Orientului contra Occidentului și a reacțiunii Occidentului contra Orientului”. În consecință, el a susținut permanent apropierea de puterile din centrul Europei, în special față de Germania, singura care putea contrabalansa influența Rusiei. Intervenția sa, în anul 1883, pe când era ministru plenipotențiar la Berlin, a fost crucială pentru aderarea României la Tripla Alianță, ceea ce i-a adus țării, așa cum constata Petre Carp în ajunul Primului Război Mondial, „35 de ani de liniște” atât de necesari pentru progres. Și ea a fost apreciată cum se cuvine de unul dintre puținii oameni politici suficient de mari pentru a-i recunoaște acestui colos rigid adevărata sa valoare, Ion C. Brătianu, care i-a adresat următoarele cuvinte: „Ai făurit România: numai acum putem zice că ea are viitorul asigurat”.

Și-a trimis trei fii pe front. Unul a murit în luptă

Deși – așa cum singur spunea – Carp „nu era germanofil, ci rusofob”, el a fost singurul care l-a susținut pe regele Carol I la Consiliul de Coroană de la Sinaia (1914), în dorința sa de a intra în război alături de Puterile Centrale, deși aceasta însemna ca România să renunțe la provinciile din cuprinsul Imperiului Austro-Ungar. Motivația sa era întemeiată pe amenințarea reprezentată de o Rusie învingătoare pentru România. Și nu avea de unde să știe care va fi deznodământul războiului, încheiat cu năruirea Imperiului țarist. Carp a spus deschis și fără menajamente ceea ce gândea și doi ani mai târziu, în ajunul intrării României în război, sfidându-i pe toți participanții la Consiliul de Coroană reunit la Cotroceni. S-a supus însă hotărârii majorității și, așa cum promisese, și-a trimis cei trei fii pe front, dintre care unul, Petre, a căzut în luptele din Transilvania. Descumpănit, Petre Carp s-a retras, în liniște, la conacul său de la moșia Țibănești, unde își doarme somnul de veci din anul 1919.

Convingerile sale de neclintit nu i-au permis să întrevadă întreg mersul istoriei, atât de generoasă cu învingătorii, iar aceasta s-a răzbunat trecându-l, pe nedrept, în uitare. Dar personalitatea sa continuă să reclame respectul cuvenit peste timp, așa cum i l-a acordat unul dintre foștii adversari politici, liberalul I.G. Duca: „…dar ce mulțumire sufletească să mai întâlnești printre atâția pentru care credințele sunt etichete de circumstanță și statornicia un lux inutil sau absurd, încăpățânați, naivi, iluzioniști, pentru care, ca pentru Carp, ideea este sfântă, statornicia o datorie, cuvântul cuvânt. Dacă este adevărat că ceea ce ne-a lipsit mai mult au fost caracterele, apoi Carp a fost cel puțin un caracter în cel mai desăvârșit înțeles al cuvântului”.

În cursul anului care tocmai s-a încheiat s-au împlinit o sută de ani de la moartea unei excepții. A unei excepții pentru societatea românească de la începutul secolului trecut și cea de astăzi. Este vorba despre Petre P. Carp (1837-1919), unul dintre cei mai importanți și originali oameni de stat din istoria țării noastre.

Polemist aprig, comentator acid

Ce l-a făcut pe acest descendent al unei vechi familii boierești, menționată de către Dimitrie Cantemir în Descrierea Moldovei, să fie așa aparte, și de ce numele său este atât de puțin cunoscut astăzi?

Petre P. Carp fusese parcă proiectat să fie politician. Dar nu se asorta deloc cu lumea politică românească din cea de-a doua jumătate a secolului al XIX-lea. Atât trăsăturile moștenite, cât și educația primită în Germania, îl făceau să fie mereu sobru, rațional, aparent lipsit de empatie – sau „nemilostiv”, cum se exprima un contemporan. Spre deosebire de alți politicieni ai timpului, detesta fanfaronada și se remarca prin precizia și concizia frazelor sale, susținute de o solidă cultură clasică, căci, potrivit lui I.G. Duca, era „unul dintre puținii oameni politici de pe la noi care citeau”.

Detesta fanfaronada și se remarca prin precizia și concizia frazelor sale, susținute de o solidă cultură clasică

Și mai era ceva: un talent cu totul neobișnuit de polemist, o aciditate a replicilor și o claritate care i-au făcut pe mulți dintre cei care s-au încumetat să dezbată cu el ori să-l acuze, să creadă că au în față un „bloc de marmură”. Carp era dominator și, atunci când se convingea de o idee, „murea sau învingea cu ea”. Desigur, aceste însușiri nu i-au adus prea mulți prieteni.

Membru al Junimii și traducător din Shakespeare

Nici chiar în rândurile Partidului Conservator, din care a făcut parte, nu erau mulți care să-l simpatizeze; dar toți se temeau de el. Aceasta poate fi explicația faptului că, deși era cu siguranță cel mai recomandat om pentru aceasta, a ajuns președinte al conservatorilor abia după ce trecuse de 60 de ani, dintre care aproape 40 îi petrecuse în politică.

Desigur, în politica românească existau și oameni care îi împărtășeau vederile. Aceștia erau junimiștii, reprezentați de membrii generației ce urmase celei de la 1848, precum Titu Maiorescu, Theodor Rosetti ori Iacob Negruzzi. Aceștia se reuniseră, după terminarea studiilor în străinătate, într-o societate literară organizată la Iași, ce urmărea să dea o nouă orientare culturii române. Petre Carp era membru fondator al acesteia și prezentase, la prima întrunire a Junimii, o traducere în limba română a tragediei Macbeth de William Shakespeare. Dar adevărata sa chemare era politica, și a urmat-o, începând cu anul 1865. Ceilalți junimiști l-au urmat abia în anul 1871, constituindu-se, cu timpul, într-un grup separat din cadrul Partidului Conservator, denumit Partidul Constituțional. Acesta a fost însă un grup elitist, cu puțin sprijin electoral, chiar dacă valoarea membrilor săi – inclusiv a lui Carp – era un fapt recunoscut.

Cum trebuie să se producă schimbările în stat ca să fie durabile?

Ca principal ideolog al acestui curent, Petre Carp a sintetizat, într-un program numit „Era Nouă”, principalele direcții de dezvoltare ale tânărului Regat al României. Acesta este marcat de concepția sa generală asupra politicii, pe care o considera o suită de acte singulare, ce nu puteau fi aplicate în cadre generale și după unele formule universale, ci trebuiau să țină cont atât de specificul național, cât și de context: „Eu cred că reforma adevărată trebuie să ia lucrurile existente și să caute a le îmbunătăți. În toate legile pe care am avut ocazia a le prezenta în viața mea, am ținut cont de aceasta: am căutat numai să îmbunătățesc o stare de lucruri existentă în această țară”. Aceasta dovedește că era, în fapt, un om rigid în convingeri, nu în concepții.

Carp considera că schimbarea trebuie să se producă „de sus în jos”, fără zguduiri violente

De asemenea, consecvent viziunii conservatoare, programul presupunea ca lucrurile în țară „să meargă înainte, dar nu prea repede, pentru a da ideilor sădite vreme de a prinde rădăcini”. Adversar neîmpăcat al oricărei revoluții, Carp considera că schimbarea trebuie să se producă „de sus în jos”, fără zguduiri violente, urmărind ridicarea societății românești în ansamblul ei, prin respectarea proprietății private, dezvoltarea industriilor și a comerțului autohton și protejarea acestora în fața concurenței străine, simplificarea administrației publice, obligativitatea învățământului primar ș.a.

A pledat o cauză sau a apărat o convingere?

Dar pentru realizarea acestor deziderate erau necesare două lucruri: timp și mai mulți oameni consecvenți care să le înfăptuiască. Timp a fost, dar nu destul. Iar în privința oamenilor, Petre Carp a avut parte de numeroase deziluzii, atitudinea sa fiind aproape singulară între politicienii epocii. Dar nu a renunțat niciodată la convingerile sale, așa cum reiese din ultimul discurs pe care l-a rostit în Parlament, la anul 1915, în urma unei polemici cu Take Ionescu, un alt mare om de stat, dar mult mai flexibil: „Când a avut dreptate dl. Take Ionescu? A avut dreptate atunci, ori a avut dreptate astăzi? După cum ne punem, a avut dreptate atunci, a avut dreptate și astăzi, și n-a avut dreptate nici atunci, n-a avut dreptate nici astăzi. A avut dreptate atunci, pentru că atunci, ca și astăzi, pleda o cauză. N-a avut dreptate nici atunci, nici astăzi, pentru că nici atunci, nici astăzi nu apăra o convingere… Dar să-mi permiteți să amintesc că talentul nu justifică toate incarnațiunile, precum frumusețea nu justifică toate prostituțiile”.

Dar când a avut dreptate Petre Carp?