Pe când alții alergau la joacă, Răzvan Halici își exprima dorința de a face parte dintr-o orchestră. Mama sa l-a inspirat și i-a insuflat dorința de a studia muzica. Și cum dedicarea părinților este absolut esențială, atunci când el s-a îndrăgostit de puterea sunetelor pianului, instrument care-l însoțește și-n prezent, l-au sprijinit în alegerea sa de a-l studia la nivel de performanță.

Îi oferă dinamismul de care, poate, avea nevoie în viață. Îi oferă corespondența dintre el și artă, pianul fiind o fereastră spre lumea muzicii, dar și vocea emoțiilor pe care le simte. Îi oferă ambiții noi precum a fost experiența trăită de curând, manifestarea culturală unde și-a lăsat amprenta.

Nu la noi în țară, ci peste granițele acesteia, în țara fiordurilor. A susținut trei concerte în Norvegia în cadrul programului Ro-Cultura susținut prin granturile SEE care finanțează rezidențele artistice în vederea colaborării între artiștii din România și Statele Donatoare (Norvegia, Islanda și Liechtenstein).

Răzvan, stau de vorbă cu un tânăr care provine dintr-o familie de artiști sau ești singurul care a fost condus de talent pe acest drum?

În familia mea, doar mama era cea care cânta cu vocea și cred că de la ea am moștenit acest talent. Datorită ei am ajuns să studiez muzica, încă din clasa I, atunci când a dorit să urmez cursurile Liceului de Artă din Botoșani.

Când te-ai îndrăgostit de sonoritatea pianului?

Am început să descopăr pianul în clasele primare, prima dată la colegii de trupă a mamei mele, pentru ca mai apoi să primesc și eu o orgă electrică pe care puteam studia pentru școală, iar de atunci, dragostea pentru pian a crescut în fiecare zi.

Când s-a conturat ideea devenirii artistului de astăzi?

Sunt de părere că, odată ce alegi calea aceasta în viață, chiar și de la vârste mai fragede, undeva acolo în subconștient se conturează ideea de a deveni artist într-o zi, iar pe măsură ce creștem, devenim tot mai conștienți că acest lucru poate fi posibil prin muncă și dăruire. Concret, în perioada liceului am hotărât să transform ideea într-un obiectiv.

Îți amintești crâmpeie de la primul concert sau recital de pian la care ai asistat în viața ta? Ce sentimente ai purtat?

Primul concert la care am asistat a avut loc la Filarmonica din Botoșani, pe când aveam în jur de 7 ani. A fost un concert pentru pian și orchestră și am fost impresionat de faptul că pot exista atât de multe instrumente, fiecare cu o timbralitate aparte, dorind parcă să-mi spună o poveste, reușind să mă facă să mă simt copleșit de puterea sunetului atunci când interpretau în tutti anumite pasaje. După terminarea concertului, am simțit o dorință puternică să ajung să cânt și eu într-o orchestră.

Mai simte emoții Răzvan atunci când este pe scenă având în vedere experiența sa?

Emoțiile vor fi mereu acolo, indiferent de experiența pe care o am, deoarece fiecare concert, fiecare spectacol are ceva aparte, are ceva diferit. De fiecare dată îmi doresc și încerc, pe cât posibil, să transmit emoție celor care mă ascultă.

Numele tău s-a asociat de curând cu un recital de muzică clasică susținut în Norvegia alături de alți colegi din Iași. Care este povestea acestei „escapade”?

Da, într-adevăr! Am susținut trei concerte în Norvegia, alături de artiștii Bogdan Onofrei, Dragoș Cantea, Grace Jee Eun Oh, Martin Romberg, prieteni dragi fără de care nu aș fi reușit, aportul lor fiind unul semnificativ în realizarea concertelor și doresc să le mulțumesc și pe această cale. În ultimele două concerte, i-am avut alături și pe contrabasistul Anders Rove și percuționistul Åsmund Soldal, artiști norvegieni. Nu în ultimul rând, aș dori să îi mulțumesc și lui Carmen Lăcătușu, președinte Flarom Advertising. Totul a început când Dragoș mi-a propus să mă implic într-un proiect de care aflase și el în perioada respectivă. Este vorba de programul Ro-Cultura susținut prin granturile SEE care finanțează rezidențele artistice în vederea colaborării între artiștii din România și Statele Donatoare (Norvegia, Islanda și Liechtenstein).

Ai fost protagonistul unei manifestări culturale, acolo unde ai susținut trei concerte. Ai fost la prima experiență de talie internațională?

Nu este prima experiență de talie internațională. În gimnaziu am susținut concerte în Franța, print-un proiect Comenius, însă atunci făceam parte din corul Liceului de Artă din Botoșani.

În artă,  talentul se îmbină armonios cu munca continuă. Cât te-ai pregătit pentru această experiență și în ce a constat pregătirea?

Într-adevăr, dacă țintești spre performanță, pe lângă talent, e nevoie și de muncă. Pregătirea pentru această experiență am început-o cu puțin timp înainte să plec și a durat până în ultima zi acolo. Având în vedere că a trebuit să compun o piesă pentru 4 instrumente (pian, vioara, contrabas, percuție), pe motive românești și norvegiene, am început prin a asculta muzica lor tradițională norvegiană încercând să-mi dau seama cum aș putea crea o mixtură între cele două genuri, adăugând elemente din jazz, blues și p.o.p.. Pe toată perioada petrecută acolo, am avut ocazia să studiez și să finalizez piesa și să repet împreună cu artiștii cu care am colaborat.

Spune-mi, te rog, care a fost scopul acestui proiect și cât consideri tu, în accepțiunea ta, dar și prin feedback-ul primit de la public, că l-ai atins?

Prin realizarea acestui proiect, am urmărit să unesc muzica românească cu cea norvegiană, punând accent pe valorile comune conturate într-un nou stil, sub forma unei mixturi. Am dorit ca cei din public să se poată bucura de muzică, iar reacțiile lor mi-au confirmat că scopul meu a fost atins.

Am fost curioasă și către colegul tău, dar spune-mi, din unghiul tău, cum ți s-a Norvegia? Este o țară deschisă din punct de vedere artistic? Sunt oamenii expuși la artă?

Din ce am experimentat, arta nouă capătă foarte multe forme în societatea norvegiană, în special în sculptură și design – atât cel exterior cât și cel interior, îmbogățit cu artă vizuală care ne ridică întrebări mai mult decât ne oferă răspunsuri. Putem găsi versuri aleatorii pavate pe trotuare în oraș, sau spații verzi acolo unde nu ar trebui să existe spații verzi, ori memoriale închinate victimelor unor evenimente tragice din istorie expuse în miniatură, la fiecare pas – lângă bănci în parc, la intrarea în clădirile publice, în holurile gărilor și aeroporturilor, etc.. Societatea este definită prin incluziune artistică, dar fiind o țară dezvoltată relativ recent, ea sare câteva etape ale romantismului pe care îl resimțim în arhitectura autohtonă și descoperim o conviețuire între lemnul tradițional și stilul simplu de viață, însă foarte adaptat la tehnologia și modernismul din 2023.

Reprezinți generația tânără de artiști și te lași purtat zilnic de sunetele pianului. Te-ai perfecționat la noi în țară. Crezi că daci ai fi urmat calea străinătății, ai fi avut alt drum profesional?

Dacă aș fi fost în străinătate, tot muzică aș fi ales să mă perfecționez. Bineînțeles, pe lângă această profesie, există loc și pentru alte pasiuni sau hobbyuri, însă pe primul plan va rămâne mereu ceea ce am decis să fac cu ceva timp în urmă, acela de a reuși să aduc un aport muzicii și să fiu recunoscător pentru ceea ce-mi oferă în fiecare zi.

Ți-ai fi dorit un alt drum pentru tine?

De mic mi-am dorit să fac fotbal, însă mama mea mă asculta cântând prin casă și a decis că băiatul ei trebuie să facă muzică. Țin minte că am fost supărat la început, dar în timp am ajuns să îi mulțumesc și să fiu recunoscător pentru decizia pe care a luat-o.

Cât te întregește ceea ce faci, Răzvan?

Sunt împlinit cu ceea ce fac, în primul rând sufletește, apoi profesional, pasiunea devenind o profesie, iar asta le spun mereu și elevilor mei, să aleagă mereu ceea ce le place, ceea ce îi împlinește și ce le aduce satisfacție, deoarece vor merge la serviciu cu drag și se vor dărui întru totul.

Unește muzica suflete? Vindecă inimi?

Poate că sunt subiectiv, însă pentru mine muzica reprezintă cea mai complexă formă de artă, cea mai pură și delicată formă de manifestare a frumosului, este ceva care ne atinge pe toți în suflet. Pentru mine, muzica este un refugiu în care mă retrag atunci când simt că am nevoie să mă încarc cu energie. Da, muzica unește suflete, alină dureri, bucură inimi și în același timp le vindecă.

Era o zi ca oricare alta. Ioana făcuse primii pași în casa unor prieteni de familie. În centrul camerei, trona maiestos un pian de care a fost vrăjită pe loc. Fără nicio reținere, s-a așezat pe scaun și a început să ia la control toate clapele producând un sunet care cu greu se putea numi muzică. Era și normal pentru că episodul se petrecea pe la vârsta de 4-5 ani. Văzând întâmplarea, fiul familiei cu pricina o invită pe micuța Ioana la câteva ore în care să-i pună la încercare calitățile muzicale. Zis și făcut!

Tânăra s-a îndrăgostit pe loc de instrument, iar cu timp i-a dedicat acestuia 12 ani din viața ei. Au fost ani în care programul de studiu asiduu i-au răpit unele momente din copilărie, dar nu regretă nicio secundă din timpul petrecut în fața partiturii. Ulterior, drumurile au purtat-o pe alte căi, dar muzica pianului a fost tot timpul acolo, în background-ul vieții. Așa se face că în pandemie, când lumea fugea care încotro, Ioana a pus bazele Concursului Internațional de Interpretare SCHERZO, care s-a bucurat de un succes răsunător.

Până în prezent, efortul Ioanei și a oamenilor de lângă ea, au făcut ca sute de tineri să-și poată exprima talentul de-a lungul a patru ediții. Pe lângă acestea, tânăra lucrează în particular cu tineri și nu numai, ghidându-le pașii pe cărarea muzicii și făcându-i să se îndrăgostească iremediabil de magia artei.

Printre note, partituri, ore petrecute alături de elevi, Ioana Cristache a poposit în fața microfonului, motiv pentru care nu ne-am putut abține să nu o luăm la întrebări.

Ce a ieșit? Vă lăsăm pe voi să vedeți!

„Sunt un mix între puternic și fragil, o visătoare cu picioarele pe pământ, un om ce iubește arta în toate formele ei și o pianistă care a visat mereu că va cânta cu vocea. Dar și o cântăreață care a visat mereu să își compună propria muzică. Sunt un compozitor îndrăgostit de muzica de film și un creator de content vizual ce încearcă să aducă creativitatea cinematografică în ceea ce face. Sunt un spirit ce caută să se descopere și să se autodepășească. Și, nu în ultimul  rând,  sunt „mama” motanului Spritz”, sunt împărtășirile artistei Magdalena Marica, fiica dirijorului Filarmonicii Oltenia, din Craiova.

Tratează cu multă dragoste arta. Iubește frumosul, se lasă inspirată de el și-l transpune în muzică. Este imaginea fără cusur a unei generații care a crescut cu muzica la braț și care i-a călcat pe urme tatălui, celui care i-a fost bun reper și care i-a dat mereu aripi să zboare în acest domeniu. Este un exemplu desăvârșit de perseverență în această lume și nu este deloc o apariție întâmplătoare.

Creează și oferă muzică, e una cu pianul și nu dezminte faptul că  acest instrument îi dă șansa să exploreze un univers aproape neomenesc, îi dă posibilitatea să își exprime personalitatea și sentimentele, să se dezvolte complex ca individ. Pentru artista Leyah, este de departe cea mai bună formă de terapie. Să o cunoaștem!

Cum este omul de pe scenă și cu ce este diferit față de cel de acasă?

Cred că atunci când urc pe scenă devin o persoană ușor vulnerabilă. Scena e un loc în care te expui tu și arta pe care o faci. De aceea cred că artiștii sunt niște oameni aparte. A te pregăti, a urca și a performa pe scenă este o dovadă de curaj, indiferent de cât de mare sau mică este scena pe care urci. De aceea, când ajung acolo îmi creez o lume doar a mea, o lume absolut magică, dar și extrem de consumatoare.

Când ți-ai dat prima întâlnire oficială cu muzica, Leyah? 

Am început studiul pianului la vârsta de 5 ani, dar aș zice că prima întâlnire cu muzica mi-am dat-o încă de când abia reușeam să ajung cu mâinile la claviatura pianului. La noi în casă se asculta zilnic muzică clasică, datorită tatălui meu care mereu studia sau asculta ceva. Apoi, sora mea, Alexandra, mai mare decât mine, a studiat și ea pianul, deci am crescut pe acorduri de pian. Chiar am o poză cu amândouă, la pian, iar eu cred că aveam în jur de un an și ceva. Așa că nu cred că exagerez cu nimic dacă spun că prima mea întâlnire cu muzica a fost dinainte de a mă naște, încă din burta mamei.

Apropo, de ce ai ales acest nume? Ce semnificație are pentru tine? 

Cred că numele acesta m-a ales pe mine și nu viceversa. Povestea este mai lungă, dar dacă rezum, Leyah mi-a atras atenția în special prin sonoritate. E un nume luminos, rotund și puternic. Apoi l-am căutat pe internet și am aflat că, printre alte semnificații, în ebraică este similar lui „gazelle”, adică “frumusețe și grație”.

Încă de când eram mică îmi închipuiam că o să fiu o artista care o să arate ca o actriță de cinema pe covorul roșu, așa că numele m-a convins.

Ai crescut cu sunetele muzicii încă de mică, căci tatăl tău era artist la fel ca și tine, mai exact dirijor al Filarmonicii Oltenia, din Craiova. Cum a fost să crești sub egida lui? Ce ai învățat de la el?

Brâncuși a spus la un moment dat: „Nimic nu crește la umbra unui copac înalt.” Nu țin să îl contrazic, dar mi se pare mai importanta relația pe care o ai cu copacul decât cu umbra lui.

Dacă vrei să înveți, trebuie să înveți de la cei mai buni, iar cei buni vor fi mai mari ca tine, cu siguranță. Ține de tine cât timp stai în umbra lor și înveți și când decizi să ieși în lume, la soare, undeva unde să crești și tu mare, până când, la un moment dat, să adăpostești și tu, la umbra ta, un copac mai mic. Cam acesta este firul vieții, nu? Așa că aș zice că tata a fost un copac mare, de la care am învățat enorm. Iar în ziua în care a plecat dintre noi, umbra lui s-a încheiat, o umbră mare cât un soare, de care îmi este tare dor.

Ce am învățat de la tata? Să visez și să cred că pot. El mereu îmi repeta asta. Tata m-a încurajat să visez, poate și pentru că el era un visător. El credea tare mult în mine și în talentul meu, îmi tot spunea că mă vede pe cele mai mari scene. De fapt, până la maturitatea mea, cred că el a crezut mai mult în mine decât credeam eu. Îmi spunea mereu că pot. Și cred că aceste două lucruri, a visa și a crede în tine, sunt de neprețuit pentru orice copil!

Ce ai moștenit de pe partea paternă, în afară de latura artistică?

Sper că am moștenit bucuria de a trăi și determinarea de a face tot timpul lucruri noi. Tata, la 79 de ani, avea mai multe planuri decât aveam noi, tinerii. Și sper că am moștenit puțin și din stilul, și din prestanța lui. Era mereu extrem de frumos îmbrăcat, chiar și în casă, și-mi spunea că acesta este respectul de sine.

Dar de pe cea maternă? Ce ai moștenit?

De la mama cred că am moștenit dorința de a cânta cu vocea și de a dansa. Am mai luat eleganța și feminitatea, calmul și diplomația, gândul pozitiv, dragostea pentru limbile străine, iubirea pentru design-ul interior. Astea cred că sunt doar câteva care îmi vine acum în minte. Altfel cred că atât în cazul tatălui, cât și al mamei, sunt multe lucruri pe care le-am moștenit sau învățat.

Din vremurile copilăriei te-ai transpus, prin exercițiul imaginației, într-o artistă. Coincid, să înțeleg, planurile de când erai mică cu cele din prezent?

Întotdeauna am crezut despre mine că asta pot să fac cel mai bine, că pentru asta m-am născut. Așa că da, pot spune că planurile coincid. Au fost și perioade în trecut când lucrurile păreau că nu se leagă deloc, că totul e în mintea mea. Dar depinde ce alegi, ce vrei. Căutarea de sine și a drumului este o luptă deloc ușoară pe care o duci tu, cu tine. Până la urmă, chiar ține de tine dacă vrei să faci ceva cu adevărat. Știu că sună a poveste, am avut și eu dubiile mele, perioade în care poate mi-am pierdut busola sau speranța, dar este fundamental important să nu te lași. Și, dacă crezi în ceva cu adevărat, să ai curaj să îți urmezi crezul.

Ce-ți dă pianul frumos pentru suflet? 

Să cânți la pian e un dar divin. Este atât de multă frumusețe în acest gigant, atâta armonie, libertate și unicitate. Pianul îți dă șansa să explorezi un univers aproape neomenesc, îți dă posibilitatea să îți exprimi personalitatea și sentimentele, să te dezvolți complex ca individ. E de departe cea mai bună terapie pentru mine.

Dacă nu ar fi muzica în viața ta, ce ai îmbrățișa?

Când eram mică îmi imaginam că sunt actriță. Probabil că a avut un impact asupra mea și faptul că am copilărit în Opera din Craiova. Îmi aduc aminte cât de mult îmi plăcea să mă joc printre decoruri (nu am să uit niciodată acel miros specific), mă fascinau nenumăratele costume, peruci, cabinele de machiaj, artiștii ce se pregăteau să se transforme în personaje înainte de fiecare spectacol. O lume incredibilă pentru un copil de doar câțiva ani. Îmi plăcea să-mi imaginez că într-o zi poate o să ajung și eu ca ei… Cu toate acestea, nu am luat niciodată în serios acest aspect, dar recunosc că mi-ar plăcea tare mult să explorez și lumea cinematografiei, ca actriță.

A fost o perioadă în viața ta când ai renunțat la muzică sau ai pus-o pe modul „hold”. Ce a stat la baza alegerii tale?

Da, este adevărat. Am luat o pauză de la muzică la un moment dat. Veneam după mulți ani de muncă susținută, în care am fost cumva ruptă de realitate, de lumea din jurul meu. Așa că mi-am luat o pauză, din dorința de a recupera experiențe ce se regăseau doar în poveștile celor din jur. Vezi tu, performance-ul este un animal solitar. Petreci enorm de mult timp doar tu cu tine. Apoi, pentru că interpretam la pian, mereu a trebuit să-mi protejez mâinile, așa că orice fel de sport a fost tăiat de pe lista mea de activități. Nu mai zic de weekend-uri când, în timp ce alți copii de vârsta mea făceau tot felul de jocuri, eu studiam, pentru că în timpul săptămânii trebuia să merg la școală, la program normal. Iar lista poate continua. Așa că pauza a fost binevenită, pentru că am aflat multe lucruri despre viață, oameni și lume. Iar după pauză, când am ales să revin la muzică, fiindcă fără ea nu s-a putut, mi-am ales un nou drum, cel pe care sunt și astăzi.

Unește muzica suflete? Simți asta și când te gândești la tatăl tău?

În amintirea tatălui, am scris piesa “I’ll be fine” și poate pentru că, undeva în adâncul sufletului, simt că muzica ne unește în continuare sufletele, așa, de la distanță. De multe ori când scriu muzică, mă gândesc ce ar zice el, cum i s-ar părea, dacă ar fi mândru de mine, fericit.

Așa că da, consider că muzica unește suflete, poate mai mult decât o fac cuvintele. Cred că mulți dintre noi, la un moment dat, ne-am declarat dragostea față de persoana iubită pur și simplu trimițând un fragment muzical ce spune tot. Pentru că da, muzica este un limbaj universal și, chiar și în limbi străine, ea face ca mesajul să fie complet.

Ce fel de muzică cânți tu, Leyah?

Muzica pe care o scriu și cânt este o combinație de muzică clasică cu muzică pop. Cumva am vrut să aduc un pic din muzica clasică către publicul care poate trăiește în preconcepția că, pentru a asculta astfel de muzică, ai nevoie de studii sau o educație aleasă. Nu zic că nu e adevărat într-o anumită măsura. Dar nu obligatoriu! Așa am ajuns la stilul cinematic pop, ce stă la granița dintre cele două curente muzicale (clasic și pop), stil în care este scris tot albumul nou „Remember who you are” ce va apărea în acest an, cât și primele două piese ce au apărut deja: „Time” și „Peace is the only thing we need”. Este o muzică a stărilor și emoțiilor, pentru toți ce vor să asculte ceva „diferit”.

Ce proiecte ticluiești în prezent?

Anul a început în forță, cu multă muncă. Urmează noi lansări de piese, am mai multe concerte programate în următoarea perioadă dar scriu și muzică nouă. Apoi pregătesc câteva filmări cu cvartetul, care face parte din conceptul meu de concert, și mai am câteva surprize pe care le voi anunța pe parcurs.

De ce să te asculte, Leyah, oamenii? Ce mesaje transmiți tu prin muzica ta? Ce dorești să ajungă la inima lor?

De ce să îmi asculte muzica? Hmmm… Pentru că acolo, undeva, deschide o cutiuță, cu un univers muzical între clasic și modern, unde vor descoperi un produs emoționant, calitativ, intens. Eu mi-am pus creația în slujba muzicii și mi-am propus să o servesc cât mai bine, așa că zic că transmit prin muzica mea tot ceea ce muzica are de spus.

Iar la inima ascultătorului mi-ar plăcea să ajungă emoția și dorința de a asculta mai mult.

La pian: Ieronim Buga, Liana Mareş

Prezintă Alina Bottez, Manuela Mocanu

Interpreți – Mihaela Stanciu, Alina Bottez, Manuela Mocanu, Lucian Ionescu, Maria & David-Ioan Bulboacă, Liana Mareș, Ieronim Buga

De data aceasta vă propunem un concert inspirat de ziua care a deschis luna aceasta – Ziua Internațională a Copilului, poate singura sărbătoare de care se bucură toată omenirea, fără diferențe și opreliști puse de credință. Datele diferă, dar iubirea de copii este universală. În 1857 a existat o primă inițiativă de a închina o zi copiilor, când un pastor din Massachusetts a creat o slujbă pentru copii și a numit acea zi Ziua Trandafirului și, ulterior, Ziua Copilului.

În mod oficial, Ziua copilului a fost menționată prima dată la Geneva la Conferința Mondială pentru Protejarea și Bunăstarea Copiilor în august 1925. Atunci, 54 de reprezentanți din diferite țări au adoptat Declarația pentru Protecția Copilului. Din 1950, majoritatea țărilor est-europene o sărbătoresc pe 1 iunie, iar din 1959, multe alte țări comemorează pe 20 noiembrie adoptarea Declarației Drepturilor Copilului din cadrul Adunării Generale a Națiunilor Unite.

Nouă ne place să credem că pe 1 iunie îi sărbătorim pe copiii mici și mari, inclusiv pe copiii din noi, cei care nu mai suntem la vârsta copilăriei, dar care ne-am păstrat în suflet capacitatea de a ne bucura, de a ne minuna, de a râde și plânge cu toată făptura.

În seara aceasta am cules pentru dumneavoastră pagini din câteva opere-povești, din musicaluri, opere rock și chiar și din desene animate. Dar ca să începem în modul cel mai autentic, vrem să le dăm cuvântul copiilor. Micuța Maria Bulboacă în vârstă de 6 ani și fratele ei, David-Ioan Bulboacă, proaspăt absolvent de clasa a 4-a, ne vor cânta împreună două cântece  – “Twinkle, twinklem little star” și “Sur le pont d’Avignon”. După aceea, Maria, acompaniată de Ieronim, ne vor cânta “A plecat mama la piață” și “Cântecul gamei”.

Și pentru ca să le meargă bine tuturor copiilor mici și mari, ne-am propus să începem programul de muzică clasică cu o rugăciune din opera-basm Hänsel și Gretel de Engelbert Humperdinck, a cărei premieră a avut loc pe 23 decembrie 1893 și a fost dirijată de marele compozitor Richard Strauss. De atunci a rămas asociată cu Crăciunul și a fost montată pe toate marile scene. Deși libretul, scris de sora lui Humperdinck pe baza poveștii Fraților Grimm, prezintă o operă pentru copii, ea a fost mereu îndrăgită de publicul de toate vârstele din cauza combinației dintre poveste și muzica de influență wagneriană. În duetul lor dinainte să se culce în pădure, Hänsel și Gretel îi descriu pe cei 14 îngerași care îi veghează – doi la cap, doi la picioare, doi la dreapta, doi la stânga, doi deasupra, doi care îi trezesc și doi care îi conduc spre paradis. Numărul nu este întâmplător, căci în numerologia îngerilor, numărul 14 este asociat cu Mercur, deci cu schimbarea și cu explorarea tărâmurilor necunoscute – exact cu ceea ce trăiesc copiii în acel moment. Să le ascultăm în postură de copilași pe sopranele Mihaela Stanciu și Alina Bottez.

Mai rămânem puțin în atmosfera sacrului, dar ne îndreptăm spre cu totul alt gen muzical – opera rock. În 1970, Andrew Lloyd Webber a scris Jesus Christ Superstar pe versurile lui Tim Rice și, ulterior, spectacolul a devenit unul dintre cele mai populare din lume, aducând mult tineret în biserici în ciuda controverselor. Aria Mariei Magdalena, “I don’t know how to love Him”, o zugrăvește pe femeia transformată de predicile lui Hristos. După o viață în păcat, ea nu știe cu ce fel de dragoste să-L iubească pe Cel care i-a arătat un nou drum.

Continuăm cu alt gen, cel al musicalului, și cu altă piesă foarte îndrăgită de copii și adolescenți – My Fair Lady, cu muzica semnată de compozitorul austriac Friedrich Löwe naturalizat american (Frederick Loewe). Textul lui Alan Jay Lerner este inspirat de excepționala piesă Pygmalion de George Bernard Shaw, iar premiera a avut loc în 1956. Celebrul film cu Audrey Hepburn și Rex Harrison produs de Frații Warner a apărut în 1964. Din această capodoperă vă oferim aria gunoierului Doolittle – un bețiv needucat, dar cuceritor, care se teme că nu va ajunge la timp să se însoare la biserică.

Următoarea lucrare de care vă voi vorbi a fost creată de perechea cea mai celebră din lumea musicalului american – de adevărații urmași ai lui Gilbert și Sullivan, fondatorii acestui gen în Anglia victoriană. Probabil v-ați dat seama că este vorba de compozitorul Richard Rodgers și de libretistul Oscar Hammerstein, care, între multe alte capodopere, au compus și Sunetul Muzicii în 1959. Povestea este adevărată, inspirată de Memoriile Mariei von Trapp scrise în 1949. Ele istorisesc aventura familiei unui ofițer din marina austro-ungară care s-a opus nazismului. Epocii istorice și tramei politice i se suprapune povestea lui de dragoste cu Maria, postulantă la o mânăstire catolică unde voia să se călugărească. Dar soarta a făcut ca ea să devină guvernanta celor 7 copii ai căpitanului von Trapp, și apoi mama lor vitregă. Vă invităm să ascultați bine-cunoscuta arie a Mariei – “My Favourite Things” / “Lucrurile mele preferate”

Să ne lăsăm cotropiți în continuare de bucurie! Vom asculta de data aceasta un cântec românesc, cu limbaj muzical modern, dar inspirat din folclor. “Veselie” de Pascal Bentoiu este scris pe poezia lui Ștefan Octavian Iosif. Ea zugrăvește un tablou de iarnă, în care afară e urgie, iar oamenii se adăpostesc la crâșmă, unde beau, dansează și se veselesc ca să uite de frig. Cântecul repetă frumosul cuvânt orândă, care înseamnă cârciumă – probabil pentru că acolo poți primi de-ale gurii, os, oris însemnând chiar gură în limba latină.

Una dintre cele mai cunoscute și îndrăgite povești este Motanul încălțat, dar un detaliu mai puțin cunoscut este că acest basm este de origine italienească. Giovanni Francesco Straparola a preluat într-o culegere a sa din 1550 varianta populară care circula din vechime. Cea mai cunoscută versiune, desigur, este aceea a inițiatorului basmelor ca gen literar – Charles Perrault, care a publicat-o în volumul Poveștile Mamei-Gâște în 1695. Mama Gâscă este numele generic pentru femeia de la țară care deapănă povești. Această “poreclă” a apărut pentru prima oară într-o revistă franceză la mijlocul secolului al XVII-lea, dar se pare că se baza pe un personaj real – o femeie care a trăit la Boston în acea perioadă și al cărei nume de familie era Goose.

Motanul cel iubit de mari și mici reușește, prin inteligență și viclenie, să mintă, să păcălească și să fure. Moralitatea care stă la baza acestei povești este cel puțin îndoielnică, dar personajul este încântător, așa că să ne concentrăm atenția asupra lui. România a dat, prin compozitorul Cornel Trăilescu, o operă minunată pentru copii inspirată de această poveste.

Să zâmbim în continuare cu un cântec românesc în care atât textul cât și muzica sunt semnate de Ion Runcu: “7 babe blestemate”. Pe-nserate, 7 babe și-un băboi fac ce știu ele mai bine – bârfesc! Vorbesc despre „o minune ca-n povești – să nu crezi, să te crucești!” Un element fantastic este, totuși, preluat din basme, pentru că Vlad al Stanei – spun ele tulburate – s-a ouat, a făcut întâi un ou, apoi zece și, în cele din urmă – senzație și stupoare – le-a clocit de-au ieșit chiar puișori!

La începutul operei Elixirul dragostei de Gaetano Donizetti¸ protagonista Adina, o fată de la țară, dar care e studioasă și citește mult, descoperă într-o carte celebra poveste medievală a lui Tristan și a Isoldei, un romanț cavaleresc care a circulat în multe variante începând cu secolul al XII-lea. Cavalerul Tristan din Cornwall o pețește pe frumoasa prințesă irlandeză Isolda pentru unchiul său, Mark. Pe corabie, cei doi beau o licoare magică – în unele variante accidental, într-altele la inițiativa Isoldei. Iar acest elixir îi face să se îndrăgostească pe loc. În versiunea pe care o citește Adina, Tristan este cel care suspină după Isolda și îi dă să bea poțiunea ca s-o înlănțuiască de el. Râzând, Adina își spune că tare ar vrea și ea să știe cine face asemenea licori.

Momentul cel mai așteptat, mai temut și mai spectaculos în apariția copilului îl reprezintă nașterea. După aceea copilul își face încet-încet loc în viața familiei, își urmează ursita și își face simțită personalitatea. Ca să le îndulcească această trecere și această adaptare la lumea noastră, toate mamele le cântă instinctiv copiilor lor cântece de leagăn. Dar uneori și tații își dezmiardă copiii, iar marele poet Tudor Arghezi i-a scris multe poezii fetiței lui. Între ele se numără și splendidul „Cântec de adormit Mițura”, care este mai mult o rugăciune decât un cântec de leagăn. Simbioza extraordinară a muzicii cu textul pe care a reușit-o compozitorul Paul Constantinescu a creat o miniatură de geniu.

Să revenim la Elixirul dragostei de Gaetano Donizetti. Nemorino suspină fără speranță după Adina, care pare să nici nu-l bage în seamă, ba mai mult – se logodește cu un soldat fanfaron. Șarlatanul Dulcamara sosește în sat ca să amăgească oamenii vânzându-le iluzii și minciuni, iar numele lui înseamnă, efectiv, dulce-amar, căci iluziile pe care le oferă sunt dulci, dar realitatea amară. Auzind că așa-zisul doctor vinde licoarea care te face să fii iubit pe loc de toată lumea, Nemorino cheltuiește o avere ca să o cumpere, înrolându-se în armată ca să facă rost de bani. Acest lucru o emoționează profund pe Adina, care îi răscumpără înrolarea. Dar nu mică-i este uimirea când vede toate fetele din sat roind în jurul lui Nemorino. Dulcamara știe că i-a vândut vin de Bordeaux, nu elixir, dar totuși încearcă s-o păcălească și pe Adina, care nu știe sectretul că Nemorino a moștenit o avere și că de aceea e atât de râvnit. Ea este, însă, foarte mândră și ageră la minte. Ea declară că elixirul este în ochii ei fermecători, rețeta e pe chipul ei și că o ochiadă, un zîmbet și o mângîiere vor face ca Nemorino să fie doar al ei.

Revenim la musical cu lucrarea extrem de cunoscută a lui Leonard Bernstein: West Side Story, în care povestea lui Romeo și a Julietei este adaptată la New Yorkul anilor 50. În loc de două case nobile din Verona, aici se încaieră două bande de gangsteri. Maria și Tony nu au cum să-și împlinească visul de dragoste, așa încât evadează în imaginație. O voce celestă le vorbește despre un timp al lor, în care vor avea pace, liniște și aer curat, în care vor putea fi împreună și ierta, dându-și mâna. S-o ascultăm interpretând acest vis escapist, “Somewhere”.

A venit vremea și pentru cea mai îndrăgită poveste americană – Vrăjitorul din Oz scrisă de Frank Baum în 1900. Un ciclon din Kansas ia pe sus casa fetei și o duce în Țara lui Oz. Însoțitorii ei în Orașul de Smarald sunt Sperietoarea de Ciori, Omul de Tinichea și Leul (pe lângă nelipsitul cățel Toto, bineînțeles). Fiecare vrea să-i ceară marelui vrăjitor o calitate pe care, de fapt, o are deja. În 1939, Metro-Goldwyn-Mayer a produs fantezia muzicală de neuitat cu Judy Garland, considerată de mulți a fi unul dintre cele mai importante filme din istoria cinematografului. Aici, scenariul este construit după modelul visului pe care îl are Alice în cartea lui Lewis Carroll. Visul fantastic al lui Dorothy este provocat de un ciclon din Kansas care face ca un chepeng să o lovească în cap, iar ea să-și piardă cunoștința. Și acesta este un rit de trecere, o etapă în maturizarea copilului care, cu ajutorul fantasticului și al visului, înțelege lumea și propria identitate. Ca și în parabola fiului rătăcitor, înțelege că trebuie să plece ca să se poată întoarce, pentru că nicăieri nu este ca acasă. Să ascultăm cântecul lui Dorothy de Harold Arlen în care fata, înainte de ciclon, visează la un loc îndepărtat în care să nu o certe nimeni și să nu existe necazuri – dincolo de lună, dincolo de curcubeu.

Tot America a dus pe cele mai înalte culmi și genul cel mai îndrăgit de copii – desenele animate! Dacă filmele clasice Disney cele mai iubite au fost Albă-ca-Zăpada, Bambi, Doamna și vagabondul sau Cărțile Junglei, în ultimii 9 ani copiii s-au îndrăgostit de o poveste veche țâșnită dintr-una veche – Crăiasa Zăpezii de Hans Christian Andersen, care s-a metamorfozat în Frozen sau Regatul de gheață tot în studiourile Disney, care chiar ieri și-au lansat noul canal de televiziune, accesibil și în România. Succesul acestui film de animație se datorează nu în ultimul rând coloanei sonore semnate de Kristen Anderson-Lopez și soțul ei, Robert Lopez.

Oare care sunt personajele care ne atrag cel mai mult în povești? Unii visează la prinți și prințese, alții la dragoni sau unicorni, dar cert e că vrăjitorii și vrăjitoarele ne acaparează tuturora atenția și preocuparea. În 1768, la vârsta de 12 ani, Wolfgang Amadeus Mozart a scris o scurtă operă într-un act, Bastien și Bastienne, care se spune că i-ar fi fost comandată de renumitul doctor și magnetist Franz Mesmer, cel care a pus bazele hipnozei. Lucrarea, scrisă în stil combinat german și francez, s-a vrut a fi o satiră a genului pastoral la modă atunci, și chiar țintit o parodie a operei Ghicitorul din sat de Jean-Jacques Rousseau. Vrăjitorul Colas se preface că intonează o vrajă pentru a o face pe Bastienne să-l iubească pe Bastien din nou. Dar cum dragostea nu murise nici un moment, sunt doar cuvinte goale, un simulacru de vrajă.

Și ajungem la o altă Vrăjitoare și la un alt fragment din Hänsel și Gretel de Engelbert Humperdinck. Unul dintre rolurile poveștilor pentru copii este cel apotropaic. Ele sunt menite să-i ferească pe copii de rele – nu doar în mod magic, ci și cât se poate de real. Apărute în vremuri în care educația se făcea doar în familie, de către părinți ei înșiși needucați, în mod instinctiv ei le prezentau copiilor lor realitățile periculoase ale lumii într-un înveliș fantastic, în așa fel încât pe de o parte ei să se sperie și să știe să se păzească, dar pe de altă să nu asocieze răul cu existența lor adevărată. Așa au apărut balaurii, dragonii, zmeii și, mai ales, vrăjitoarele!!! În povestea fraților Grimm, vrăjitoarea îi aruncă pe copii în cuptor și îi transformă în turtă dulce ca să se ghiftuiască cu dulceața lor. Ca să nu rămânem cu spaima vrăjii, să ne consolăm cu faptul că în operă, mama vitregă e înlocuită cu o mamă adevărată, nu rea, ci doar excedată de oboseală și sărăcie. Amândoi părinții vor pleca în căutarea copiilor pierduți și îi vor aduce acasă la sfârșit.

Am vorbit deja despre minunatul basm Vrăjitorul din Oz. Și România are un musical îndrăgit, pe care îl putem vedea la Opera Comică pentru Copii: Micuța Dorothy de Marius Țeicu. Vă oferim acum un fragment simbolic, care descrie celebra potecă de cărămidă galbenă – cea care e menită să arate drumul spre Oz, dar care este, de fapt, drumul alambicat și anevoios către casă, către descoperirea de sine, către mulțumire și împăcare.

Repertoriu:

Prolog:

– Maria Bulboacă: “A plecat mama la piață” și “Cântecul gamei”

– piese cu David-Ioan Bulboacă solo pian + duo pian-voce cu Maria

1. Engelbert Humperdinck: Hänsel și Gretel, duet Hänsel-Gretel – Mihaela Stanciu și Alina Bottez
2. Andrew Lloyd Webber: Jesus Christ Superstar, aria Mariei Magdalena “I don’t know how to love Him” – Manuela Mocanu
3. Frederick Loewe: My Fair Lady, aria lui Doolittle “Get me to the church on time” – Lucian Ionescu
4. Rodgers and Hammerstein: The Sound of Music, aria Mariei “My Favourite Things” – Alina Bottez
5. Pascal Bentoiu: “Veselie” (din ciclul  Patru cântece pe versuri de
   Șt. O. Iosif) – Lucian Ionescu
6. Cornel Trăilescu: Motanul încălțat, aria Motanului – Mihaela Stanciu
7. Ion Runcu: “7 babe blestemate” (pe versurile compozitorului) – Lucian Ionescu
8. Gaetano Donizetti: Elixirul dragostei¸ aria Adinei “Della crudele Isotta”
9. Paul Constantinescu: „Cântec de adormit Mițura” (pe versuri de Tudor Arghezi) – Alina Bottez
10. Gaetano Donizetti: Elixirul dragostei¸ duetul Adina – Dulcamara
11. Leonard Bernstein: West Side Story, aria “Somewhere” – Manuela Mocanu
12. Harold Arlen: Vrăjitorul din Oz, aria lui Dorothy – Alina Bottez
13. Kristen Anderson-Lopez & Robert Lopez: Frozen, aria Elsei “Let it go” – Manuela Mocanu
14. W. A. Mozart: Bastien și Bastienne, aria lui Colas “Diggi Daggi” – Lucian Ionescu
15. Engelbert Humperdinck: Hänsel și Gretel, aria Vrajitoarei – Alina Bottez
16. Marius Țeicu: Micuța Dorothy, “Cărare, cărare” – Tutti

Tatăl, Theodor, fost diplomat și un admirabil violonist. Mama, Anna, pianistă de excepție. Naș de botez, nimeni altul decât ilustrul George Enescu. Dintre toți pe care i-am pomenit, Anna a fost cea care și-a lăsat cel mai mult amprenta asupra lui Dinu Lipatti. La vârsta de șapte ani, puștiul debutează în viața de școlar, acasă. În 1934, este însoțit de mamă și fratele mai mic la Paris, unde urmează cursurile Școlii Normale de Muzică. Între timp, își începe cariera de pianist concertist. Pe 25 iulie 1949, Dinu cade la pat, e grav bolnav. Cu ultimele forțe îi scrie mamei și îi cere să vină cât mai repede în Elveția. Securitatea intră pe fir interceptează epistola și începe urmărirea Annei Lipatti.

Dinu și muzica, dragoste la primele acorduri

Dinu vine pe lume la 19 martie 1917, în București. Abia împlinise șapte ani, iar pianul îi ocupa mai tot timpul. Exersa atât de mult, încât a avut nevoie de exerciții fizice suplimentare pentru a-și fortifica spatele. Doctorul Ghiulamila i-a prescris un program de gimnastică medicală menit să-l mențină în formă pe micul muzician. Sosește vremea debutului școlar, iar Anna se întreabă: “Oare era obligatoriu să-l dau la școală?“ Decide ca Dinu să-și înceapă viața de școlar, acasă, sub ghidaj matern. Să vedem cum se desfășurau cursurile în familia Lipatti: “Iată-ne, așadar, în septembrie 1924, începând clasa întâi primară: eu- profesoară, el- elev (…) Se întâmpla însă și ca, în mijlocul unei lecții de scris sau de citit, să se ridice deodată de pe scaun, să-și petreacă brațele în jurul gâtului meu și, surâzându-mi dulce, să mă implore să-l las să se ducă «doar câteva minute» la pian!“

Dinu (dreapta) împreună cu mama și fratele Valentin;  Foto: dinulipatti.org

La doisprezece ani ispărvește clasele primare. După tei ani de studii în compania profesorului Mihail Jora, Dinu ajunsese la nivelul cerut de Conservatorul din București. Dă examen și este admis în clasa profesoarei Florica Musicescu. Absolvă fără mari bătăi de cap, iar la vârsta de șaisprezece ani participă la Concursul internațional de pian de la Viena unde obține premiul al doilea. Alfred Cortot, membru al juriului, simte geniul lui Lipatti și-l invită în Franța pentru a-și desăvârși studiile. În 1934, îl regăsim la Paris, unde urmează cursurile Școlii Normale de Muzică. Alături îi sunt două persoane dragi: mama și fratele mai mic.

Epistola care a declanșat furtuna

Anul 1936 coincide cu debutul în calitate de pianist concertist. Cântă și încântă, reputația îi crește cu fiecare apariție în luminile rampei. Destinul avea să o scoată în cale pe Madeleine Cantacuzino, fostă elevă de-a Floricăi Musicescu, cu care se căsătorește, apoi se stabilesc în Elveția. Continuă să susțină concerte și devine profesor de pian la Conservatorul din Geneva, tot acum realizează primele imprimări pe discuri. Muncește fără oprire, nu se menajează, iar asta se răsfrânge asupra sănătății. Se simte din ce în ce mai rău, face crize, ganglionii i se inflamează, brațul stâng devine mai gros și încep durerile. Rezultatul analizelor aduce un diagnostic sever: limfogranulomatoză malignă (boala lui Hodgkin). Șansele de vindecare sunt mici, însă nu deznădăjduiește și zâmbește bolii. Când nu poate cânta la pian, Dinu compune în pat, studiază partituri și uită de suferință.

Anna Lipatti la Paris în anul 1956;   Foto: dinulipatti.org

Pe 25 iulie 1949, maladia câștigă teren. Este internat într-un sanatoriu la Crans-Montana unde urmează un tratament cu cortizon. De pe patul de spital, Lipatti îi scrie degrab Annei și o roagă să vină în Elveția. Mesajul este redactat într-o cheie criptică, probabil se temea de cenzura comunistă care răstălmăcea sensurile. Epistola nu a mai ajuns la destinatar. Securitatea o interceptează și declanșează urmărirea Annei Lipatii. Cu toate acestea, inima de mamă nu-i dă pace. Nu dă pic de importanță tovarășilor, își face bagajul cu destinația Elveția. Ajunge la frontiera de la Curtici, cu pașaport și viză obținute absolut legal. La un control, vameșii găsesc în valiză mai multe bijuterii și o arestează pe loc. Motivul? ”Încercare de evaziune frauduloasă a metalelor prețioase”. Este condamnată în primă instanță la plata unei amenzi corecționale de 30.000 lei, 2.000 lei cheltuieli de judecată și confiscarea averii. Procurorul de pe lângă Parchetul Tribunalului Arad face recurs și cere înăsprirea pedepsei. În august 1950, securitatea solicită organelor județene ca inculpata să nu fie lăsată să părăsească orașul.

Ultimul concert, o jertfă adusă pe altarul artei

De cealaltă parte, Dinu era măcinat de boală și de grija mamei. La 16 septembrie 1950, la Besançon, susține ultimul recital. Vizibil slăbit, Lipatti trage aer în piept și începe. În partea a doua, îl lasă puterile, asudă și respiră tot mai greu. Intră în culise, publicul stă neclintit. După un răstimp reapare pe scenă, se așează la pian și interpretează motivul ”Isus rămâne bucuria mea” din cantata Herz und Mund und Tat und Leben de Bach. O rugăciune însoțește jertfa lui Dinu Lipatti pe altarul artei.

Anna la căpătâiul fiului ei;  Foto: dinulipatti.org

La 24 septembrie, Anna scapă din strânsoarea securității și ajunge la Geneva, fix la o săptămână după recital. Este neclintită de la căpătâiul fiului ei, pe care nu-l slăbește cu mângâieri calde și priviri înlăcrimate. Pe 2 decembrie 1950, sufletul lui Dinu Lipatti se înalță la cer. Atunci, o parte din inima Annei s-a stins pentru totdeauna.

Surse: 1) Anna Lipatti, “Amintirile unei mame îndurerate”; 2) dinulipatti.org