Născătoarea de Dumnezeu a primit atât de multă cinste, respect și dragoste din partea credincioșilor, astfel încât, după Dumnezeu, ea a primit cea mai mare cinste, respect și iubire. Cinstea credincioșilor față de Născătoarea de Dumnezeu datează din sec. I sau II, și a fost întărită de aceleași Sfinte Scripturi care pomenesc numele ei și o descriu drept „cea plină de har, binecuvântată și singura, între femei, care a găsit har înaintea lui Dumnezeu”. Și însăși Maica Domnului, cu duh profetic, vestește cinstea de care se va bucura între toate neamurile, zicând: „iată, de acum, mă vor ferici toate neamurile” (Luca 1, 48). Și adevăr a grăit atunci, fiindcă din acel moment au început mărimurile adresate Născătoarei de Dumnezeu. Pe aceasta, mai întâi a fericit-o Elisabeta, care, umplându-se de Duh Sfânt, cu glas tare, a zis: „Binecuvântată ești tu între femei și binecuvântat este rodul pântecelui tău […] Și fericită este aceea care a crezut că se vor împlini toate cele spuse ei de Domnul” (Luca 1, 42-45). Asemenea, și femeile contemporane cu Maica Domnului, văzând-o pe Fecioara cu pruncul în brațe, cu siguranță au fericit-o. Evanghelistul Luca amintește de glasul care s-a auzit din mulțime și a fericit-o pe Maica cea care l-a alăptat pe Domnul (Luca 11, 27).
Arheologia creștină ne dovedește faptul că cei credincioși au pictat icoane ale Maicii Domnului, s-au închinat ei și au cinstit-o încă din sec. I-II. Și, cu siguranță, lucrurile nu ar fi putut sta altfel, fiindcă însăși Evanghelia este cea care întărește cultul Născătoarei de Dumnezeu Maria, Fecioara însăși anunțând că „de acum, mă vor ferici toate neamurile”. Iar aceasta fiindcă Născătoarea de Dumnezeu a primit cinstea și fericirilor tuturor neamurilor – de la momentul Bunei Vestiri și până astăzi – și va fi fericită între neamuri în mod continuu până la sfârșitul veacurilor. Iar cei care nu aduc aceasta cinste și fericire înaintea Născătoarei de Dumnezeu încalcă flagrant poruncile exacte ale Evangheliei. Fiindcă întreaga Evanghelie este o lege și călcarea unei iote sau a unui cuvânt mai mic al Evangheliei înseamnă încălcarea legii.
Odată cu veacul al treilea, cinstirea Maicii Domnului a fost cu atât mai mare. Imnografia creștină înalță cântări către Fecioara și Născătoarea de Dumnezeu, numind-o Împărăteasa Cerului și Doamnă a Îngerilor. În vremea aceea, au apărut, în mai multe locuri unde locuiau împreună creștinii cu alte neamuri, anumiți eretici care transformat în cult de adorare cinstea cuvenită Născătoarei de Dumnezeu, făcând-o egală în cinstire pe Fecioara Maria cu însuși Dumnezeu, imitând prin aceasta zeitățile feminine care erau adorate în cultura neamurilor. Această erezie s-a numit a collyridienilor, fiindcă aceștia aduceau drept ofrandă de jertfă într-o zi anume un fel de covrigi, sau dulciuri, pe care le și consumau (Epifanie, Panarion, cap. 78 și 79).
În aceeași perioadă au apărut și cei întru totul diferiți de collyridieni, care s-au numit antidicomarianiți, care nu tolerau slăvirea Maicii Domnului nostru. Aceștia erau atât de lipsiți de respect, încât au îndrăznit să spună că Fecioara, după nașterea Mântuitorului, a intrat la bărbatul ei și a dat naștere și altor fii și fiice. Acestora s-au alăturat și alți eretici, ai zilelor noastre, care au negat Pururea-Fecioria și numele de Theotokos – Născătoare de Dumnezeu.
Pe aceste erezii, Biserica le-a combătut și și-a exprimat în mod clar opinia corectă și sigură conform căreia suntem îndatorați să aducem cinstirea Pururea-Fecioarei drept Maică a lui Dumnezeu (Θεοτόκος), fără, însă, a ne închina ei ca unui Dumnezeu.
Ereziile collyridienilor și ale antidicomarianiților, apărute în veacul al III-lea, dezvăluie o abatere de la adevărata credință a Bisericii Universale, care (credință) se află undeva poziționată între cele două secte diametral opuse.
Epifanie, în capitolul 23, spune „Și alții, din nou lipsiți de cinste, în ceea ce privește însăși problema Pururea-Fecioarei, care obișnuiau și obișnuiesc să o numească Dumnezeu, suferind, în mod sigur, de nebunie și demență. Căci se spune că multe femei din părțile Traciei care locuiau în Arabia păstrau această practică lipsită de rațiune, adică făceau un tip de dulciuri în numele Pururea-Fecioarei Maria, pentru a se aduna, și, în numele Preasfintei Fecioare, să facă acest lucru întru totul hulitor și nedrept – adică să slujească femeile singure și să aducă jertfă”. Și în capitolul 1 al aceleași cărți legate de erezii (a Sfântului Epifanie), zice: „Această erezie a ajuns în Arabia din părțile Traciei și ale Sciției… Multe femei împodobesc o farfurie cu o cârpă curată într-o zi anume a anului și pun pe ea pâine, pe care o oferă în numele Mariei. Iar din această pâine mănâncă toate”.
Însă, încă din sec. al IV-lea evlavia și cinstea Maicii lui Dumnezeu s-au manifestat prin lucrări luminate, adică prin ridicarea unor Sfinte Biserici în numele Maicii Domnului.
Născătoarea de Dumnezeu a fost, este și va fi pentru toți credincioșii cea de nebiruit apărătoare și ajutătoarea și sprijinitoarea cea grabnică. La ea au alergat cei aflați în primejdii și necazuri, și pe ea au avut-o cei aflați în războaie drept apărătoare doamnă. A ei putere de nebiruit a zdrobit pe dușmani și aflând îndrăzneală la Fiul ei și Dumnezeu, a adus credincioșilor mila lui Dumnezeu.
Evlavia credincioșilor față de Maica lui Dumnezeu din momentul condamnării ereziei lui Nestorie, s-a manifestat în întreg statul Roman prin sărbători pline de lumină și bucurii duhovnicești, iar toate bisericile, înălțătoare și luminat decorate, ridicate în numele Maicii Domnului erau renumite prin frumusețea lor.
Această evlavie a credincioșilor față de Născătoarea de Dumnezeu și Pururea-Fecioară Maică a Domnului, care deja avea un loc ferm în inimile lor și a început cu alegerea Fecioarei Maria drept Maică a lui Dumnezeu, a rămas nestrămutată de-a lungul veacurilor și va rămâne neschimbată în inimile credincioșilor pentru totdeauna.