Puține figuri istorice au reușit să cucerească inimile unui popor așa cum a făcut-o Regina Maria a României. Născută în inima aristocrației europene, dar ajunsă regină într-o țară pe care nu o cunoștea, Maria a devenit în timp nu doar suverană, dar și o figură foarte iubită în România. A fost regina care a vindecat răni, a negociat tratate, a scris literatură, a desenat interioare și a iubit cu pasiune, în ciuda rigorilor regale. Povestea ei este o combinație aparte de noblețe, curaj și demnitate.

Născută la 29 octombrie 1875 în Kent, Anglia, Marie Alexandra Victoria a fost nepoata Reginei Victoria a Marii Britanii și a țarului Alexandru al II-lea al Rusiei. Crescută între castelele britanice și curțile rusești, Maria a fost o tânără visătoare, dar educată riguros, vorbitoare fluentă de engleză, franceză, germană și rusă. Iubea literatura și desenul și avea o fire romantică, fapt ce intra adesea în conflict cu austeritatea curții britanice. Un fapt mai puțin cunoscut este că, în adolescență, Maria a fost aproape de a se căsători cu viitorul Rege George al V-lea al Angliei, însă planurile s-au schimbat brusc, iar destinul a dus-o spre un alt rege, departe de ceea ce cunoștea.

În 1893, la doar 17 ani, Maria s-a căsătorit cu Principele Ferdinand al României, moștenitorul tronului. Ajunsă într-o țară complet străină, într-o curte dominată de convenții rigide și de limba germană, Maria a trecut prin ani de izolare și frustrări. Relația cu Regele Carol I, un om sobru și autoritar, a fost rece. Dar cu timpul, Maria a găsit o cale de a iubi România – nu ca pe o sarcină, ci ca pe o chemare a inimii. A învățat limba, a călătorit prin sate, a cunoscut femeile simple, soldații, preoții, și a început să simtă această țară ca pe a ei.

În timpul Primului Război Mondial, Maria a devenit simbolul speranței. A refuzat să se retragă la adăpost și a rămas în Moldova alături de soldați și răniți. Îmbrăcată în uniformă de soră medicală, vizita spitale de campanie, organiza donații și îmbărbăta soldații. În 1917, a contactat tifos exantematic în spitalele de campanie, dar a ascuns boala pentru a nu slăbi moralul poporului. „Regina-soldat” sau „Mama răniților” sunt apelativele cu care a fost identificată în epocă. A purtat uniformă militară și nu a ezitat să meargă în zone de risc, câștigând respectul și admirația poporului și a liderilor internaționali. Presa internațională a numit-o „Regina neînfricată” – ziarele din Franța și SUA o elogiau mai mult decât pe proprii lideri politici. Maria avea influență reală în deciziile strategice. Deși nu oficial, ea era deseori consultată de Regele Ferdinand și de generali.

În 1919, în ciuda oboselii și bolii, Regina Maria a plecat la Conferința de Pace de la Paris pentru a pleda cauza României Mari. Într-o Europă dominată de diplomați bărbați, o femeie carismatică, educată și directă a reușit să atragă simpatia celor mai influenți lideri occidentali. Regina Maria l-a cucerit pe premierul francez Georges Clemenceau atât de tare, încât acesta a exclamat: „Madame, dumneavoastră sunteți singurul bărbat adevărat din Europa!”.

Apogeul domniei sale a fost încoronarea, alături de Ferdinand, ca suverani ai României Mari, pe 15 octombrie 1922, la Alba Iulia. A purtat o coroană grea din oțel, inspirată din cea a lui Ștefan cel Mare, purtând în ea simbolul jertfei și al unității. După război, Maria a devenit un adevărat ambasador cultural al țării. A publicat volume în engleză, promovând România în presa occidentală și atrăgând turiști și investitori.

Dincolo de protocol și istorie, Maria a fost un spirit liber. A proiectat grădini, a decorat interioare în stil oriental și balcanic, a scris literatura, dar și jurnale intime. Era pasionată de ezoterism, citind Helena Blavatsky, și coresponda cu personaje din cercuri spiritualiste europene. Îi plăcea să pozeze și să fie fotografiată aristic, deseori în haine exotice, ceea ce a uimit presa vremii.

Regina Maria s-a stins din viață pe 18 iulie 1939, la Castelul Pelișor, într-o cameră aurită pe care o decorase singură. În ultimele clipe, a cerut să i se aducă un buchet de lavandă, floarea ei preferată. Ultima ei dorință a fost ca inima ei să nu fie îngropată cu trupul, ci să rămână într-un loc în care valurile vor putea spune povești. Inițial, inima sa a fost așezată într-o casetă de argint și depusă la Balcic, apoi, după pierderea Cadrilaterului, adusă la Bran și, în cele din urmă, păstrată la Muzeul Național de Istorie.

„Mi-am iubit poporul cu o iubire care a devenit parte din ființa mea.” – Regina Maria

Sursă foto: tribuna.ro, reginamaria.org

Vine pe lume într-o familie modestă din localitatea Viișoara. Rezultatele bune la învățătură, seriozitatea și ambiția, i-au călăuzit pașii pe calea științelor juridice. După absolvirea facultății intră direct în pâine, și își deschide propriul birou avocațial. În timpul primei conflagrații mondiale luptă pe frontul din Galiția, iar în cele din urmă cade prizonier la ruși. În 1918, Consiliul Dirigent îi încredințează funcția de prefect al județului Mureș-Turda, apoi prinde un mandat de senator în primul parlament al României Mari. Avocatul Ioan Vescan a fost un apropia al bisericii sprijinind constituirea Marii Adunări Generale laice a Mitropoliei Ardealului, și ctitorind o biserică în satul natal. Eforul susținut și vârsta înaintată, au început să se răsfrângă asupra sănătății. Trece pragul mai mult medici și urmează o serie de tratamente care îi prelungesc viața până la 30 martie 1946, când inima îi stă în loc.

Un avocat în viața cetății

Zarvă mare într-o familie de agricultori din localitatea Viișoara. La 22 august 1877, Ioan și Anica așteaptă cu sufletul la gură venirea pe lume a lui Ioan, vlăstarul mult dorit. Pruncul crește frumos, și urmează primele clase la școala din localitatea natală. Absolvă liceul la Blaj, iar calificativele bune îl fac beneficiarul unei burse de merit acordate de Fundația Gojdu. Devenit student la Facultatea de Drept a Universității din Cluj, Ioan se remarcă atât prin dragostea de carte, cât și prin participarea la viața tinerimii române. După finalizarea anilor de licență, urmează studiile școlii doctorale, iar la 10 decembrie 1903, devine doctor în științe juridice.

Ajuns avocat cu acte în regulă, Ioan Vescan se stabilește în localitatea Teaca, și deschide propriul birou în 1905. Tot acum devine membru al societății ASTRA, fiind fondatorul despărțământului Teaca, și susținând numeroase conferințe în diferite locuri. Se dovedește un membru activ al societății, implicându-se în numeroase opere de binefacere, sprijinind ctitoria de Biserici Ortodoxe, stabilind totodată diverse relații cu elita românească din zona de nord a Transilvaniei.

Luptă pe front și cade prizonier la ruși

Ascensiune profesională și socială de care se bucura avea să fie suprimată de un eveniment nefericit: declanșarea Primului Război Mondial. Ioan a fost mobilizat pe frontul din Galiția, unde a participat la luptele împotriva Armatei țariste. Curajul și jertfa de care a dat dovadă, i-au adus la finalul anului 1914, gradul de locotenent. Perioada petrecută pe front, a fost presărată cu de toate, dar poate că cel mai dificil moment a fost când a picat prizonier al Armatei Ruse, și trimis alături de alți soldați transilvănenei și bucovineni, îl lagărul de la Darnița. Acolo, în colaborare cu alți ofițeri români, i-a organizat pe deținuții români, ca voluntari naționali, urmând ca la 9 decembrie 1916, să pună bazele Comitetului Executiv mandatat să mobilizeze voluntarii români. În primăvara anului 1917, Ioan și voluntarii au fost primiți ca rezerviști în cadrul Armatei Române, iar peste câteva luni, voluntarii din Darnița ajung la Iași, unde se pun în slujba armatei. Primirea de care au avut parte a fost una fastuoasă, la buza peronului aflându-se ministrul de război, Vintilă Brătianu, și generalul Constantin Prezan, șeful Marelui Stat Major.

Avocatul Ioan Vescan nu s-a dat în lături atunci când a fost chemat la arme pentru a-și apăra țara. În august 1917, participă la Bătălia de la Mărășești, în calitate de comandat al unei companii din cadrul Corpului V Armată. Peste un an de zile, avea să fie avansat la gradul de căpitan și trimis într-o nouă misiune, de această dată în Basarabia, unde avea ca scop păstrarea ordinii publice, tulburate de revoluția bolșevică. Pentru întreaga activitate desfășurată pe câmpul de luptă, Regele Ferdinand îi va acorda Ordinul Steaua României, în grad de cavaler.

Om politic și fiu credincios al bisericii

După încheierea războiului și înfăptuirea Marii Uniri, Consiliul Dirigent al Transilvaniei îl va numi în funcția de prefect al județului Mureș-Turda, devenind primul român care deține această demnitate. Adună trei mandate ca prefect, iar printre meritele sale se număra reorganizarea administrației județene pe baze românești, dezvoltare învățământului românesc, etc. Cum nu putea sta departe de febra vieții politice, Ioan candidează la alegerile din 1922, pentru un loc de senator din partea Partidului Național Român în circumscripția electorală Hida, din județul Cojocna. Obține fără probleme mandatul, iar între 1922-1926, participă la evenimentele care au marcat viața politică a României Mari. Ulterior, va candida și la alegerile din 1927, însă acum schimbase tabăra și trecuse de partea Partidului Național Țărănesc, vizând un loc de deputat și unul de senator. Deznodământul electoral nu este deloc fericit, Ioan ratează ambele obiective, prin urmare revine la Târgu-Mureș în calitate de consilier județean.

Chiar dacă a îndeplinit multe funcții, avocatura a rămas cea mai apropiată inimii sale. A figurat ca membru în cadrul Uniunii Avocaților din România, și în Baroul Mureș, pledând exemplar. În ianuarie 1933, avocatul Ioan Vescan, se regăsește printre cei care au aderat la constituirea Marii Adunări Generale laice a Mitropoliei Ardealului. Acțiunile în ogorul Bisericii Ortodoxe, au continuat printr-o donație de 300.000 lei pentru ridicarea unui locaș de piatră la Viișoara, făgăduind că va cumpăra și un clopot. La 11 octombrie 1936, Biserica a fost sfințită de Episcopul Clujului Nicolae Colan, în prezența ctitorului, a prefectului de Turda-Arieș, și altor personalități. Biserica primise un clopot din partea ctitorului, donat în memoria voluntarilor români din Primul Război Mondial, al doilea fusese cumpărat din strădania sătenilor la care mai contribuise și Ioan, iar Iuliu Maniu donase al treilea clopot, ca semn al prețuirii pe care i-o purta ctitorului.

Fragilitatea vârstei la care ajunsese, munca peste program și diferitele îndatoriri,  s-au răsfrânt asupra stării de sănătate. Boala îl ajunge din urmă și este nevoit să o lase mai moale. Urmează diferite tratamente în orașul Poděbrady din Boemia Centrală, în urma cărora se mai înzdrăvenește. Cu toate acestea, la 30 martie 1946, inima îi stă în loc. Slujba de prohodirea a fost oficiată de episcopul Vadului, Feleacului şi Clujului, Nicolae Colan, la biserica din satul natal.

Surse: 1) Răzvan Mihai Neagu, “Personalități ale Marii Uniri: Avocatul Ioan Vescan, primul prefect român al județului Mureș-Turda (1877-1946)”;  2) Biblioteca Digitală BCU Cluj.