profesor de religie

În viziunea Sfântului Teofan Zăvorâtul, Taina Sfintei Pocăințe ori a Spovedaniei constituie în prezent singura sursă a harului divin pentru om, deoarece toți oamenii își întinează în decursul vieții harul primit prin Taina Sfântului Botez, având nevoie să zidească înăuntrul său „inimă nouă și duh nou” (Iezechiel 36, 26). De asemenea, el arată că această taină este exercitată în mod diferit pentru fiecare om, unii trebuind doar să fie curățiți pentru ca harul pe care l-au primit deja să lumineze din nou, în timp ce inimile altora trebuie desțelenite de la bun început. Însă manifestările acesteia sunt în principiu universale, după cum urmează: „Un om care se pocăiește trăiește durerile unei femei care naște și, în simțurile inimii lui întâlnește, așa zicând, chinurile iadului”[1]. În această privință, Sfântul Teofan aduce în sprijin două versete, unul veterotestamentar, de la Ieremia 1, 10: „…să dărâmi și să zidești și să sădești…”, iar altul noutestamentar, de la Evrei 4, 12: „Căci cuvântul lui Dumnezeu e viu și lucrător și mai ascuțit decât orice sabie cu două tăișuri, și pătrunde până la despărțitura sufletului și duhului, dintre încheieturi și măduvă, și destoinic este să judece simțirile și cugetările inimii”.

De asemenea, și efectele pocăinței sunt similare în cazul tuturor credincioșilor, ordinea acestora fiind, potrivit Sfântului Teofan, următoarea: „teama, alinarea nădejdii, întristarea și mângâierea”, parcurse în ritm diferit de fiecare dintre cei ce se pocăiesc și însoțite, bineînțeles, de urârea păcatului prin simțirea și conștientizarea răului ce sălășluiește în el, cel aflat în păcat trebuind să fie conștient de faptul că adâncirea în păcat conduce al contopirea cu acesta[2]. De asemenea, este de neapărată necesitate ca acela ce se pocăiește să-și dorească aceasta, numai astfel putând primi harul lui Dumnezeu, indispensabil pentru curățirea sa, după cum o arată cuvintele Scripturii: „Nimeni nu poate să vină la Mine, dacă nu-l va trage Tatăl, Care M-a trimis” (Ioan 6, 44).

În ceea ce privește caracteristicile vieții omului păcătos, Sfântul Teofan atrage atenția asupra următoarelor aspecte: păcătosul se aseamănă unui om cufundat într-un somn adânc, ce trebuie trezit de altcineva pentru a  deveni conștient de primejdia ce îl paște, în cazul său nepăsarea față de propria mântuire. De asemenea, fiind întors de la fața lui Dumnezeu, păcătosul caută să-și umple golul lăsat de prezența Ziditorului său prin lucrări personale, în care pune întreaga sa ființă și pentru care se trudește întreaga viață, aceasta fiind o altă trăsătură a vieții sale, ilustrată cel mai bine de un pasaj biblic, anume „grija de multe” (Luca 10, 41). Aceasta poate cunoaște felurite manifestări, precum: pustiirea minții, ce duce la grija și silința pentru multa învățătură, ori a voinței, ce are drept efect dorirea a numeroase lucruri, din care rezultă egoismul, ori a inimii, ce duce la goana neîncetată după plăceri[3]. Aceste manifestări ale vieții păcătoase devin mai intense atunci când păcătosul se află în apropierea semenilor săi, și ele de vin treptat atât de grele, încât omul nu mai poate să facă nici cel mai mic pas către mântuire și nu se mai lasă mișcat decât de cele lumești – „toți o duc așa, forfotind neîncetat prin șanțurile în care au căzut”[4].

Desigur că legăturile ce îl țin pe om legat de viața păcătoasă sunt adesea țesute sau întărite de către diavol, numit de către Sfântul Teofan „prințul acestei lumi”, și despre care acesta arată că poate pătrunde în sufletul omului prin trup și în genere prin materialitatea în care omul se scufundă prin cădere. Diavolul însuși este slujit de o hoardă de demoni, ce cutreieră neîncetat pământul și veghează la răspândirea păcatului, copleșindu-i pe toți cei care dau semne de îndreptare. Stăpânirea demonilor cunoaște o organizare riguroasă, asemenea unui regat pământesc, iar principala lucrare a Satanei este aceea de a-l face pe om să se ocupe cu orice în afară de Dumnezeu[5].            

În ceea ce privește felul lăuntric de a fi al păcătoșilor, Sfântul Teofan observă că aceștia pot fi adesea oameni cultivați, însă care se dovedesc a fi cu desăvârșire ignoranți în ceea ce privește propria lor mântuire și lucrurile dumnezeiești în general, asemănându-i în că o dată unor oameni adormiți și arătând că lor li se adresează îndemnul: „Deșteaptă-te cel ce dormi și te scoală din morți și te va lumina Hristos” (Efeseni 5, 14). Trezirea păcătosului este sugestiv ilustrată de către Sfântul Teofan printr-o paralelă la parabola fiului risipitor: astfel, cuvintele „venindu-și în sine” se referă la venirea în fire a păcătosului; „sculându-mă, mă voi duce” arată hotărârea de a înceta vechiul mod de viață, „am greșit” este pocăința sinceră, iar îmbrăcarea sa de către tată reprezintă iertarea și dezlegarea de păcate, ospățul ce i se pregătește prefigurând Sfânta Împărtășanie.

[1] Sfântul Teofan Zăvorâtul, Calea spre mântuire, trad. Florentina Cristea, Ed. Egumenița, Galați, 2013, p. 92.

[2] Sfântul Teofan Zăvorâtul, Calea spre mântuire, p. 93.

[3] Sfântul Teofan Zăvorâtul, Calea spre mântuire, p. 97

[4] Sfântul Teofan Zăvorâtul, Calea spre mântuire, p. 99.

[5] Sfântul Teofan Zăvorâtul, Calea spre mântuire, p. 101.

Bibliografie:

Izvoare:

Sfântul Ambrozie al Milanului, Despre Sfintele Taine, trad. Pr. Ene Braniște, în: col. PSB, vol. 53: „Sfântul Ambrozie. Scrieri, partea a doua”, ed. IBMBOR, București, 1994.

Fericitul Augustin, Confessiones – Mărturisiri, trad. Nicolae Barbu, col. PSB, vol. 64: „Fericitul Augustin. Scrieri alese, partea întâia”, ed. IBMBOR, București, 1985.

Sfântul Ambrozie al Milanului, Despre Sfintele Taine, trad. Pr. Ene Braniște, în: col. PSB, vol. 53: „Sfântul Ambrozie. Scrieri, partea a doua”, ed. IBMBOR, București, 1994.

Sfântul Chiril al Alexandriei, Comentariu la Evanghelia Sfântului Ioan, trad. Pr. Dumitru Stăniloae, col. PSB, vol. 41: „Sfântul Chiril al Alexandriei. Scrieri, partea a patra”, ed. IBMBOR, București, 2000.

Sfântul Ioan Damaschin, Dogmatica, trad. Pr. Dumitru Fecioru, ed. IBMBOR, București, 2005.

Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la Facere I, trad. Pr. Dumitru Fecioru, col. PSB, vol. 21: „Sfântul Ioan Gură de Aur. Scrieri, partea întâia”, ed. IBMBOR, București, 1987.

Sfântul Teofan Zăvorâtul, Calea spre mântuire, trad. Florentina Cristea, Ed. Egumenița, Galați, 2013.

Tertulian, Despre pocăință, trad. N. Chițescu și David Popescu, în: col. PSB, vol. 3: „Apologeți de limbă latină”, ed. IBMBOR, București, 1981.

Lucrări generale:

Andrutsos, Hristu, Simbolica, trad. Iustin Moisescu, Editura Centrului Mitropolitan al Olteniei, Craiova, 1955.

Articole:

Radu, Pr. Dumitru, „Taina Mărturisirii”, în: Pr. Dumitru Radu (coord.), Îndrumări misionare, ed. IBMBOR, București, 1986.

Stăniloae, Pr. Dumitru, „Mărturisirea păcatelor și pocăința în trecutul Bisericii”, în: Biserica Ortodoxă Română, nr. 3-4/1955, pp. 218-250.

Pocăința în viziunea Sfântului Teofan Zăvorâtul – partea II-a

Vasile Postolachi a știut de mic ce vrea să fie: profesor. În copilărie îi aduna laolaltă pe colegii de pe strada sa și le ținea o oră de religie. Putea să fie profesor de oraș, însă a ales să fie profesor de religie în satul Rădăuți-Prut, județul Botoșani, în colțul de nord-est al țării. Vasile este un dascăl atipic pentru zilele noastre: caută donații pentru a-și duce în excursii elevii care nu au posibilități, desfășoară programe caritabile și educaționale care implică oameni din România, Republica Moldova și Ucraina.

Două țări, aceeași vorbă

Născut într-o familie care număra nu mai puțin de opt copii, profesorul Postolachi își amintește momentele din timpul verii când pe la ora prânzului mergea cu vacile la Prut și stătea de vorbă cu copiii de pe celălalt mal. “Era un sentiment ciudat pentru mine: cum noi, copii din țări diferite vorbeam aceeași limbă. Ulterior am aflat din poveștile bunicii că pe vremuri între satul meu și Basarabia era un pod, iar oamenii se vizitau“, a spus Vasile Postolachi.

Profesorul nu este doar o mașină de transmis informații

A urmat cursurile Facultății de Teologie din Iași, apoi masteratul, iar acum este doctorand. Vasile Postolachi e de părere că ora de religie nu trebuie să fie o simplă predare a unor norme reci și inaplicabile, ci trebuie să fie ceva mai mult. “Eu încerc să merg pe metoda tradițională de predare, încerc să aduc la clasă și istorisiri cu care elevul să rămână pentru întreaga viață. Din proprie experiență vă spun că profesorul joacă un rol foarte important în formarea unui tânăr. Profesorul nu este doar o mașină de transmis informații. El trebuie să fie un prieten al elevilor, și un ghid pe drumul întortocheat al vieții“.

A adus carte românească în bibliotecile din Basarabia

Profesorul din Rădăuți-Prut a socotit că meseria de la catedră trebuie să aibă și o dimensiune socială. Așa a început împreună cu un grup de profesori proiectul “Cartea care unește inimi“. “Proiectul a luant naștere în anul Centenarului Unirii. De fapt în 2014 am trecut Prutul împreună cu doamna directoare și o mână de profesori. Ne-am oprit la prima școală ieșită în cale: Liceul Teoretic Lipcani. Prin acest proiect am adus carte românească în Basarabia și în nordul Bucovinei. Am unit în cadrul unor activități comune românii din aceste teritorii“, a spus Vasile Postolachi pentru Matricea Românească.

Dacă elevul s-a deschis câtuși de puțin spre nevoile celuilalt, atunci ora de religie și-a atins scopul

Succesul pe care l-a înregistrat proiectul a stârnit interesul mai multor instituții care s-au implicat pe rând. “Cu timpul ni s-au alăturat și alte școli din Republica Moldova, instituții din Ucraina, dar și școli din România. Pe lângă donații de cărți, proiectul și-a propus ca în anul Centenarului să organizeze o excursie care să unească elevi din trei țări: România, Moldova și Ucraina. Am vrut ca elevii să-și cunoască istoria și să consolidăm legăturile frățești dintre noi. Succesul a fost atât de mare, încât anul acesta am organizat cea de-a doua excursie de acest fel. La finalul proiectului elevii au redactat revista Cartea care unește inimi,  în care se regăsesc creații comune“, a zis Vasile Postolachi.

Elevi și profesori uniți pentru a aduce bucurie

În timpul săptămânii Școala Altfel, Vasile le-a propus elevilor săi o altă idee, de astă dată pe principiul filantropiei. Săptămâna respectivă trecea de obicei ca un fel de semi-vacanță, sau cel mult câteva zile de școală cu jocuri în clasă.

”Mi-a venit în minte un nou proiect: Omul care dăruiește, bucurie-n dar primește. În această activitate nu mi-am luat doar elevii mei, ci și pe cei de la Liceul Teoretic Lipcani cu tot cu profesori. Atât în preajma Crăciunului cât și a Paștelui ne-am implicat voluntar pentru a aduce o bucurie oamenilor cu o situație financiară precară. Elevii, dar și noi profesorii de pe ambele maluri ale Prutului am fost extrem de fericiți să vedem că puținul dăruit cu dragoste a adus o lacrimă de bucurie pe obrazul atâtor oameni“, își amintește Vasile Postolachi.

Omenește vorbind a fost greu, însă dincolo de asta pot spune că în toate a fost lucrarea lui Dumnezeu

Puțini știu că toate aceste proiecte s-au realizat cu multă jertfă. Astfel, pentru a-i duce doi ani la rând pe elevi în excursii la care nici nu visau, Vasile Postolachi s-a împrumutat la bancă. Ulterior văzând că banii nu sunt de ajuns, a hotărât să-și doneze bursa primită la doctorat pentru cea de-a doua excursie, iar în paralel a adunat donații de la oameni mărinimoși. L-am întrebat pe profesorul Postolachi cât de greu a fost să strângă aceste donații. “Omenește vorbind a fost greu. Unii au promis, dar nu s-au mai implicat, însă dincolo de asta pot spune că în toate a fost lucrarea lui Dumnezeu. El a scos oamenii potriviți la locul potrivit“.