Tag

prostie

Seria Autori Români Uitaţi continuă pe Matricea Românească, aducându-vi-l azi în atenţie pe prozatorul I.D. Sârbu (prescurtarea lui Ion Dezideriu Sârbu), fost student şi discipol al lui Lucian Blaga, trecut prin malaxorul de spirite al închisorilor comuniste, mort în obscuritate şi renăscut prin valoarea operei şi a gândirii sale.

 

Citeşte şi Episodul I: Haralamb Zincă, scriitorul pierdut printre gloanțele albe ale istoriei

„Fiindcă la voi, cum vă spuneam, totul e posibil, chiar și contrarul acestui posibil”, acestea au fost primele cuvinte pe care le-am «lipit» de monumentala operă și biografie ce înconjoară cu singularitate și unicitate, personajul scriitoricesc I.D. Sârbu (1919-1989). Acest piedestal aflat în vesperala culturii române sau trecut în uitarea ignară din cauza progresului artistic modern ce incumbă artificialul și superficialul într-un soi de osmoză cezarică, nu se compară cu piscurile pneumatice ale fenomenului de ”rezistență prin cultură”.

I.D. Sârbu este altceva, în sensul unui scriiitor universal ce nu a cultivat relații scriitoricești precum Camil Petrescu (și precum mulți alții – l-am ales fortuit într-o zi de duminică!), nici nu urmărește, cu patos de felină agilă culantă politic în mod calculat, premiul Nobel pentru literatură, I.D. Sârbu scrie moral și universal. Atât mi-aș dori să rețină tânăra generație până să-i descopere opera. Dacă reușesc să adaug și vocabula – cadaverică pentru literatura română de mainstream – “autentic” la această juxtapunere publicului cititor, voi fi fericit pe viitor. Promit salonard cu mâna, cu toate falangele tremurânde, pe cărțile lui Sârbu, cu efuziune ascensională, într-o mare de Biblii ce sărbătoresc negreșit și neîncetat moartea țesutului viu în literatură, că așa voi face. Așa să mă ajute criticul literar!

Cică și în politică e la fel. Ne spune tot el, studentul și discipolul lui Lucian Blaga. Citatul de sus din cartea sa (”Șoarecele B și alte povestiri”, ce conţine ”Doi intelectuali de rasă”) sintetizează un spirit paideumic, un modus vivendi, un Weltanschauung al lumii românești din timpuri slab străvezii. Scriitorul își imaginează un oraș, Genapolis, care ar putea exista și astăzi printre noi, poate mai aproape de noi înșine decât dăm crezare la prima vedere.

În acest magnific oraș al meu, Genapolis, toate paradoxurile sunt posibile. Nu există continuitate sau consecvență în absolut nimic și nimeni. Acum e soare, peste zece minute plouă sau ninge. Copacii ba sunt verzi, ba albaștri, violeți sau infraroșii: depinde de buna sau proasta dispoziție a Cerului, sau a Burgermeister-ului (*trad. Primarului). Nu se știe. Chiar și cetățenii obișnuiți – ciudat – trec prin foarte surprinzătoare metamorfoze.

– o descriere minunată pentru a developa o foaie esențială a unui atmosfere românești (*în sensul lui Drăghicescu, desigur, dacă discutăm intelectualicește ”de rasă”) deosebit de perene, pe tot întinsul patriei noastre. Desigur că ”e în tradiția locului și a sângelui tendința noastră strămoșească de a ne schimba brusc credințele, convingerile, bașca partidele politice.”

”Proștii sunt în societate ceea ce e azotul pe lângă oxigen în compoziția aerului”

Selecția cadrelor în mediul universitar, am spune noi și astăzi (am putea folosi verbul ”am adăuga”, în loc de a spune, deoarece în aceste timpuri moderne, percepția publică fiind hiperbolizant de sensibilă, primul verb ar putea fi catalogat ca fiind prea expresiv și dispus răzmerițelor inventate de tot felul), este delicat detaliată :

Da, domnilor, m-a înjurat de mamă. În fața catedralei catolice. Spun toate aceste lucruri fiindcă ele se leagă de acea zi fatală care a început cu o vulgaritate și a continuat… Ce să mai vorbim! Ar fi trebuit de mult să-l izolez pe acest imbecil ignar și apter, dar m-am gândit că, cine știe, s-ar putea ca stomacul meu suferind să aibă într-o bună zi nevoie de cuțitul lui. În fond, un intelectual de talia mea nu se poate lipsi de proști. Proștii sunt în societate ceea ce e azotul pe lângă oxigen în compoziția aerului. Orice formă, ca să iasă în evidență, are nevoie de un fond pe care e proiectat. Corul mediocrității constituie melos-ul din care se detașează, ca Afrodita, frumusețea nobilă a Ideii. Eu, mărturisesc de-a lungul întregii mele cariere universitare, i-am cultivat consecvent, cu ratio și skepsis, pe cei zece-cinsprezece proști care mă admirau. I-am cultivat și i-am promovat chiar în carieră știind de la bun început că bâlbâiala lor frazeologică nu poate să-mi strice. Aș zice, din contra.

Descântul narcisistului bolnav de neputință continuă (*să nu uităm că narcisistul este un intelectual de rasă):

Îmi place să fiu salutat , să răspund la saluturi, ador ca un poet ciripeala erotică a tineretului ce se scurge pe sub bătrânii noștri castani în timp ce porumbeii (păcii) invită clopotele la solemnitatea medievală a angelusului tradițional.

Erudiție fără emoție, bașca și o stimulare a imaginației seminale.

“În apărarea spermatozoizilor aruncați biblic în vânt sau spre țărână” vom lăsa tinerii să descopere pe propria piele (citind I.D. Sârbu bineînțeles) – Logosul seminal.

Încheiem apoteotic într-un mod ex abrupto:

Un student care își imaginează că face dragoste e tot atât de valoros ca unul care, însurat fiind, o și comite de facto cu consoarta proprie cu același entuziasm cu care taie lemne sau defilează la sărbători.

Foto deschidere: flori-balanescu.blogspot.com/

“Feriţi-vă de proorocii mincinoşi, care vin la voi în haine de oi iar pe dinăuntru sunt lupi răpitori.” Feriţi-vă de oamenii care au tatuat pe frunte # România100, dar pavează cu gresie şi “înfrumuseţează” cu sticlă cetăţile (de piatră!) medievale…

Când S-a apropiat de cetatea medievală a Severinului şi a văzut-o, Iisus a plâns pentru ea, zicând:

“Dacă ai fi cunoscut şi tu, în ziua aceasta, Severine, cele ce sunt spre pacea ta! Dar acum ascunse sunt de ochii tăi.

Căci vor veni zile peste tine, când duşmanii tăi vor săpa şanţ în jurul tău şi te vor împresura şi te vor strâmtora din toate părţile. Îţi vor pava aleile cu gresie, şi îţi vor turna în centru ditamai complexul de informare din sticlă.

Şi  (…) nu vor lăsa în tine piatră pe piatră, pentru că nu ai cunoscut vremea cercetării tale.”

Istoria, este, desigur, apocrifă, o parafrază după Evanghelia după Luca, 19:41-44. Dar este sigur că Iisus, în largheţea-I sufletească, ar plânge, ca odinioară pentru Ierusalim, de cele ce se întâmplă în Cetatea Severinului, „prima cetate de piatră din spaţiul românesc”, taman în Oraşul Zâmbetelor. Şi mai este sigur un lucru: că Iisus, precum în Quo Vadis-ul lui Sienkiewicz, ar fi crucificat din nou la Severin, bănuit că ar atenta la fotoliul de primar.

România100 Severin cetate medievală gresie Litovoi planul cetăţii

Ce făcurăţi, neică? Prima cetate de piatră din spaţiul românesc, de la Severin, are mai multă gresie şi sticlă, decât piatră

România100 Severin cetate medievală Litovoi sticlă

Geamuri multe, ca la impozite şi taxe, dar puţină iubire de patrimoniu şi de cultură

România100 Severin cetate medievală Litovoi sticlă 2

Butaforiile, la ele acasă în Cetatea „Medievală” a Severinului, „reabilitată” cu milioane de euro

Gresie, sticlă şi betoane, într-o cetate medievală de la 1247. Plus multe butaforii. Şi un steag mare pe care “tronează”, obligatoriu, emblema #România100. O impostură pe care toată apa Dunării n-o poate spăla…

Comentariile sunt de prisos. Un lucru e cert: avem o istorie “beton”! Cetatea Severinului e dovada vie.

La ieşire, te întrebi dacă cetatea a fost realmente distrusă de Soliman Magnificul, sau de ultima „restaurare”…

România100 Severin cetate medievală Litovoi gresie interior

Kitsch-ul perfect: gresie într-o cetate medievală românească veche de sute de ani

România100 Severin cetate medievală Litovoi gresie interior 2

Plâng pietrele: Cetatea Medievală a Severinului

România100 Severin cetate medievală Litovoi gresie exterior

Modernitatea înghite trecutul: Cetatea „Medievală” din Drobeta-Turnu Severin

România100 Severin cetate medievală Litovoi gresie exterior 2

Nici toată Dunărea nu poate spăla ruşinea din Cetatea Severinului

 

Acest material este un pamflet şi trebuie tratat ca atare.

 

12 milioane de euro, din fonduri europene, a costat restaurarea Cetăţii Medievale a Severinului şi a Palatului de Cultură „Theodor Costescu” din Drobeta.

Teodor Burnar
Urmăriţi-mă:

Teodor Burnar

Vice-preşedintele Asociaţiei Culturale Matricea Românească şi editor coordonator al matricea.ro (2016-2018). Are 12 ani în presa românească, a scris trei cărţi şi este doctorand în Istorie. Îl puteţi contacta la teo[at]teodorburnar.com
Teodor Burnar
Urmăriţi-mă:

Ovidiu Iordache

Ovidiu Iordache

Ardelean la origine. A studiat istoria la Universitatea din București. În cadrul studiilor de licenţă, a analizat regia românească de teatru, cu accent pe perioada de după 2000, iar în prezent este masterand în cadrul programului „Istoria Ideilor, Mentalităților și a Culturii de Masă”.
Ovidiu Iordache

Ultimele postari ale lui Ovidiu Iordache (vezi toate)

    Salariu de nabab. Asigurare de – sau pe – viaţă. Program flexibil. Onoruri şi o legiune de executanţi, tremurând de frică şi gata să-ţi îndeplinească orice capriciu. Deplasări în locuri însorite. Întâlniri de prestigiu. Poate chiar – Doamne fereşte de rău şi de necaz! – o aventură cu secretara ori alte angajate superbe, tinere şi disponibile. Toate acestea vă vin în minte când vă gândiţi la şefie, nu-i aşa? Mai gândiţi-vă.

    Nu “umblu” foarte des pe LinkedIn. Nu citesc cărţi despre cum să conduci o organizaţie, prefer să mă concentrez pe conducerea sinelui, unde mai am mult de condus – în cazul fericit, toată viaţa. Vorba lui Pietro Aretino, celebrul pamfletar şi satirist al Renaşterii Italiene, „Io sono, davvero, un re, perché io so come comandare a me stesso“. Adică, “Sunt într-adevăr un rege, fiindcă ştiu cum să mă conduc pe mine însumi” – ştiind pe propria-mi piele, în egală măsură, că a-i “conduce” pe alţii e o misiune nu doar teribil de neplăcută, ci realmente indezirabilă, cel puţin în România. De aceea, mă amuză când citesc, dând cu degetul în jos pe LinkedIn, sau în altă parte, în mod repetat titulaturi teribil de vanitoase precum “CEO & Co-founder [inseraţi aici o afacere obscură]”. O dată pentru că CEO & Co-Founder Matricea Românească ar suna, în cazul nostru, ca nuca-n perete. În al doilea rând, fiindcă boala şefiei e boală grea şi posibil letală. Dacă nu mă credeţi, citiţi în continuare.

    Nu vorbesc despre şefie din auzite, ci din experienţă. Soarta şi propria pregătire au făcut ca, în 12 ani de carieră, să ocup cu regularitate poziţii de conducere, în pofida lipsei unei apetenţe manifeste din parte-mi pentru ceea ce se numeşte şefie. E însă o ecuaţie simplă: atunci când dovedeşti competenţă şi spirit de organizare, ba chiar măiestrie, te ridici la suprafaţă în mod natural. Ce urmează e o experienţă utilă, dar nu neapărat sănătoasă, pentru psihicul celui care conduce. Şi, din nou, vorbesc din experienţă.

    Un călător străin în Ţările Române de la (circa) 1528, Georg Reicherstorffer, citat de Daniel Barbu în cartea sa “Firea românilor” (Editura Nemira, 2000), notează despre noi:

    “Ca şi când ar fi cuprinşi de o nebunie înnăscută, ei [muntenii?] obişnuiesc să-şi omoare aproape pe toţi domnii, fie în ascuns, fie pe faţă; (…) şi e mare minune ca cineva să ajungă să domnească măcar până la trei ani ori să moară în scaun de moarte firească. Altă dată în răstimp de doi ani au dat gata şi câte doi sau trei domni şi nici nu se află nici unul din neamul acestora care să nu ştie de mai înainte că merge la moarte sigură atunci când este făcut domn. Dar ei sunt aşa de hotărâţi în acest gând al lor, încât dacă ar fi  ridicaţi la domnie pentru o singură zi o mie de inşi şi în aceeaşi zi ar fi cu toţii ucişi, le-ar urma îndată fără înfricoşare alţi o mie, socotind că au avut o moarte bună şi fericită aceia care au apucat să se aşeze măcar o dată în scaunul domniei. Atât e de mare pofta de glorie care se găseşte şi la un neam barbar.”

    Barbari sau nu, românii vor deci din hăurile Istoriei să fie “domni”, termen înlocuit azi, în lipsa regalităţii, de “patroni”, “preşedinţi” şi aşa mai departe, regulă care se aplică de la scara de bloc până la cele mai importante funcţii din stat. Exemplele de uzurpare abundă în istoria românilor.

    Ce nu ştiu doritorii însă, ca în parabola sasului Georg Reicherstorffer, e că “pocalul şefiei” e un pocal pe cât de dulce, pe-atât de otrăvit, expresia vie a lui “ai grijă ce-ţi doreşti, fiindcă se poate împlini”. Când mai vedeţi, deci, câte un şef, nu-l pizmuiţi şi nu-l înjuraţi: mai degrabă, compătimiţi-l pe bietul condamnat şi plângeţi-i nenorocirea.

    În ce mă priveşte, n-am cunoscut şefi fericiţi (şi vorbesc exclusiv pentru mediul privat). Dacă îi cunoaşteţi voi, daţi-mi de ştire. Am cunoscut însă şefi hăituiţi de responsabilităţile lor, foarte mulţi cu o viaţă de familie făcută praf, oameni care nu mai pot dormi noaptea şi în week-end din cauza stresului şi a îngrijorării (sau a lăcomiei), oameni aparent de toată cinstea (societăţii adulatoare de statut social, prosperitate, eficienţă şamd), dar vidaţi interior, oameni îmbătrâniţi prematur de lupta cotidiană cu un sistem socio-economic putred, de trânta continuă cu neprofesionalismul / deprofesionalizarea angajaţilor, lipsa de loialitate şi mai ales cu prostia.

    Dacă aveţi impresia că, ajungând şefi, veţi munci mai puţin şi vă veţi complace într-un dolce farniente numai cu drepturi şi fără responsabităţi, în care sistemul de sub voi se auto-reglează, mai gândiţi-vă. Dacă aveţi impresia că e plăcut să fii mentor şi să-ţi pui toată priceperea în a modela un om, pentru ca apoi acel om să plece după luni sau ani de investiţii sufleteşti şi băneşti în el, la primul care îi oferă mai mult, mai gândiţi-vă. Şi, chiar în cazurile “bune” (iar bucuriile şefilor, ca şi oamenii buni şi serioşi din piaţa muncii din România, sunt puţine), se aplică ceea ce românul numeşte “blestemul câştigătorului la Loto”, iar în mitologia greacă se numeşte “atingerea lui Midas”. Altfel spus, şefia e o iluzie a binelui, o vanitate care nu merită efortul.

    Şefia? O iluzie a binelui, o vanitate care nu merită efortul

    E de dorit să fii şef în România? Aş spune cu toată gravitatea că „nu”, şi voi cita mai jos câteva exemple care o dovedesc, cu ilaritatea de rigoare. Ce e de dorit este să conduci prin exemplu, indiferent de funcţie – şi aici “şefi” în ceea ce fac avem puţini.

    Însă fericirea supremă este să fii angajat, să faci ceea ce ţi se spune „de sus” şi nimic mai mult, să îţi iei salariul şi să îţi vezi de viaţă. Fericiţi cei săraci cu duhul, pentru că ei vor ajunge să îşi încaseze pensia – nu şefii.

     

    Din “bucuriile” şefimii româneşti:

    Şef: “La evenimentul de azi îl vei întâlni pe Dumitru Prunariu.”

    Angajată: “Cine e Dumitru Prunariu? Ce a făcut? N-am auzit de el.”

    ***

    Şef: “Azi este Ziua Eroilor.”

    Angajată: “Care eroi?”

    ***

    Şef: “Trebuie să ajungi la Muzeul de Istorie.”

    Studentă în practică: “Clădirea aceea cu o statuie cu un căţel în braţe?”

    ***

    Angajată: “Marii clasici ai culturii româneşti? Normal că îi ştiu: Eminescu, Creangă, Caragiale şi Titu Maiorescu.”

    ***

    Şef: “Vine la Bucureşti o expoziţie Andy Warhol.”

    Angajată: “Sper să fie şi el!”

    Şef (contrariat): “Cine?!!!”

    Angajată: “Andy Warhol. De când vreau să îl cunosc!”

    Şef (incredul): “E mort din anii ’80.”

    Angajată: “Dar am tot auzit vorbindu-se despre el…”

    Şef: “Ai auzit şi de Michelangelo şi de Da Vinci… Nu sunt vii.”

    ***

    Şef, într-o şedinţă de lucru în care angajaţii prezentau următorul proiect al firmei: „Pe flipchart aţi scris PROECT. Se scrie proiect.”

    Angajaţii (sceptici): „Serios??? Credeam că este acceptată şi varianta asta.”

    şamd

     

    Notă: autorul garantează veridicitatea tuturor replicilor invocate

    Foto deschidere: montaj după originalul de pe keydifferences.com

    Despre nenorocirea de a fi şef în România

    5 Martie 2018 |
    Salariu de nabab. Asigurare de - sau pe - viaţă. Program flexibil. Onoruri şi o legiune de executanţi, tremurând de frică şi gata să-ţi îndeplinească orice capriciu. Deplasări în locuri însorite. Întâlniri de prestigiu. Poate chiar - Doamne fereşte de...