Redirecționează 3,5% din impozitul pe venit
Tag

psiholog

Mihaela Purcaru se apleacă copiilor din medii vulnerabile unde își depășește rolul de învățătoare și le devine unora mama de la școală, prietenă, confidentă, psiholog. Pentru familiile lor, este omul de bază care îi ajută să-și facă dosare pentru burse și ajutoare sociale. Dacă stă în atribuțiile sale, cunoaștem deja răspunsul, dar Mihaela nu a îmbrățișat meseria, ci copiii și astfel își pune toată inima, timpul și efortul numai să le fie lor bine.

Nu doar că predă lecția bunătății, dar ne-a prezentat-o și pe cea a curajului în momentul când a decis să se reorienteze profesional. A părăsit mediul corporatist unde, culmea, urca profesional de la an la an și a devenit o bucățică din sistemul educațional. A știut că această meserie nu se practică cu mâinile la spate, ci trebuie să adaugi zilnic un strop mare de dragoste, să mângâi suflete ca să reușești mai apoi să reduci la zero abandonul școlar. Și a reușit. Este, câteodată, singurul pilon care se luptă să-și educe elevii asigurându-i că educația este singura armă pentru a reuși în societatea noastră civilă, căci sunt cazuri când părinții elevilor lipsesc cu desăvârșire din acest proces.

Pe Ștefan l-a dus la stomatolog, pe Valentina, mama a doi băieți, a însoțit-o pe holurile de la oncologie. Pe Ștefania o susține să finalizeze școala, deși vârsta din buletin îi arată vârsta majoratului. Acestea sunt doar o parte din faptele de bine pe care le face învățătoarea Mihaela Purcaru! Să o cunoaștem!

 

 

Ce înseamnă pentru tine meseria pe care ai îmbrățișat-o?

Alegerea de a fi azi profesor reprezintă (înseamnă) o consecință a deciziei de a căuta contribuție și sens în modul în care îmi trăiesc viața. Totodată înseamnă responsabilitate și multă recunoștință. Alături de copii sunt mereu într-o permanentă evoluție. Nu am îmbrățișat o meserie, ci am îmbrățișat copiii. Am ales să pun inima, timpul și efortul la o schimbare în care am crezut. Alături de oameni care la rândul lor au crezut și cred. Poate părea abstract și oarecum neclar, dar așa a fost pentru mine acest drum.

 

Ușoară sau grea a fost schimbarea mediului de lucru?

Ușor sau greu, procesul schimbării a devenit relativ, chiar și pentru mine. În urmă cu șapte ani eram eclipsată de greutățile pe care le descopeream în viețile elevilor și nu mi-am dat voie să simt că era nou și greu totul. Acum, am zile când este firesc totul, ca o binecuvântare, dar și zile în care apare iarăși greul. Un greu pe care acum îl simt și deseori, îl împart. Atât eu cât și elevii am învățat să cerem ajutorul și mai ales să îl oferim, cu toată inima, când ne este solicitat.

 

Ce a stat la baza deciziei de a părăsi corporația și de a fi o bucată din sistemul de educație românesc?

Sunt două decizii. Prima decizie, a fost ieșirea din sistemul corporatist. Această decizie a fost independentă de cea de a păși în sistemul educațional. Prima decizie s-a produs la vârsta la care am simțit că vreau de la mine altceva: un crez mai puternic, în care să simt că merită investite cele 12 ore de muncă. Nu știam clar ce domeniu să abordez și mi-am dat voie să testez. Decizia de a intra în educație am gândit-o inițial în mediul universitar. M-am întors în ASE printr-un doctorat și cu dorința de a aduce studenților din experiențele mele anterioare (invitați, resurse actualizate și entuziasmul vârstei).

Și pentru că aveam timp și nu eram obișnuită cu așa-ceva J, am descoperit proiectul Teach for România și am ales să le fac împreună. La acel moment, fără vreo intenție de a deveni profesor sau a rămâne după terminarea celor 2 ani.

 

 

Ce ți-ai luat frumos pentru suflet din mediul corporatist?

Corporația mi-a adus structură și competențe pe care și azi le folosesc, dar ceva frumos, demn de menționat ar fi lecțiile de viață și câțiva prieteni de suflet. Fie că mă raportez la echipă, clienți, parteneri, furnizori, am crescut de la 18 ani printre oameni pregătiți, iar interacțiunile mi-au influențat puternic devenirea.

 

Ce diferențe ai găsit între cele două domenii în care ai activat?

Diferențele majore pe care le-am trăit din perspectiva mea, au fost cele legate de procesul de muncă. Eram obișnuită să văd mai repede rezultatele muncii mele sau să pot estima destul de precis timpii, să evaluez, să măsor. Aici abia dacă puteam gestiona modul în care se comportau copiii. A fost nevoie să mă readaptez și să învăț răbdarea și multe altele. Nu am menționat banii, nu pentru că nu fac diferența, ci pentru că îi consider un rezultat al unei alegeri, care, evident, are costul său de oportunitate. Banii au fost și rămân o provocare la care lucrez.

 

Crezi, cu mâna pe inimă, că schimbarea pe care ai făcut-o în viața ta a fost cea mai bună?

Schimbarea am devenit eu. M-am schimbat și sunt în continuă schimbare. Alături de copii m-am regăsit emoțional și am întâlnit oameni minunați, care acum fac parte din viața noastră. Iubeam de mică copiii, dar nu am luat niciodată în calcul să lucrez cu ei. Sunt foarte recunoscătoare și nu găsesc nici urmă de regret în ce am ales.

 

Cu ce gânduri ai intrat în învățământ, ce resurse te aduc zilnic la catedră și când s-a întâmplat asta?

Am intrat cu gândul de a face voluntariat în educație, maxim 2 ani.  Sunt de 7 ani aici, de 5 ani profesor titular și tare îmi place dimineața să merg să văd ce ochișori apar și ce povești poartă. Dar cel mai mult mă mână nevoia: sunt încă multe de făcut pentru ca acești copii să vină la școală.

 

 

Ce semnificație are pentru tine faptul că faci parte din Teach for Romania?

Faptul că am pornit la drum din Teach for România mă ajută să nu uit cine mi-a spus prima dată că nu e cel mai important câtă metodică știu, ci faptul că iubesc copiii atât de mult încât voi fi învățat tot ce e nevoie să pot fi lângă ei.

 

Te dedici copiilor din medii defavorizate. Ce valori dorești să le insufli?

Sunt un om spiritual și nu mă dezic de latura credinței mele ortodoxe. Îmi doresc să nu le vorbesc despre asta prin cuvinte, ci doar să știe și ei care este ancora faptelor mele. În procesul educațional aduc des în discuție: bunătatea transpusă prin prietenie. Respectul transpus prin empatie. Autocontrolul și mai ales iubirea și convingerea că sunt iubiți și plini de iubire.

 

La rândul lor, ce ai învățat tu de la ei?

Autenticitatea este corolarul care definește cel mai bine relația noastră. L-am primit și îl primesc zilnic. Învățăm împreună în fiecare zi. De la cum să ne exprimăm emoțiile, la cum să ne cerem scuze și să ne iertăm, să ne jucăm serios și să învățăm prin joacă. Învățarea în sine e un proces. Iar eu mai am multe de învățat.

 

Ai întâlnit copii cu părinții plecați în străinătate, ba copii care cresc doar cu un părinte, alții care au lipsuri de ordin financiar acasă. Te doboară poveștile lor de viață?

Am întâlnit și astfel de povești. Dar și povești cu părinți plecați în închisoare, sau chiar plecați la cer. Copii orfani, copii din centrele de plasament. Poveștile în sine nu mă doboară, altfel nu aș fi putut lucra printre ele. Îmi asum încă de la început că le sunt alături și mă implic atât cât pot. Au știut încă de la început că prietenia noastră are un singur scop: copiii să fie la școală. Neputința de a interveni sau de a accepta că nu trebuie să intervin, alături de cazurile medicale ce presupun dureri, au fost și rămân cele mai grele și mistuitoare momente din acest proces.

 

Cum e școala în care lucrezi?

Școala în care lucrez e un univers aparte: o lume a binelui. Are atât clase mici, cu mulți dintre elevi cu situații vulnerabile, dar are și clase de liceu, în care activitățile extrașcolare sunt la ele acasă. Are un director care iubește copiii și își dorește ca toți să aibă șanse. Are profesori care au devenit familie, dăruindu-și timpul personal aceluiași ideal-școală. Are, ca orice organizație, aspecte de îmbunătățit. Poate cel mai important, școala unde lucrez are o misiune vie, trăită și simțită de fiecare suflet care ajunge în ea.

 

Până în ce punct te-ai implicat oferindu-le ajutor?

M-am implicat diferit. Până în ce punct nu aș ști să răspund, dar limite au fost mereu. Fie au fost ale mele și atunci le-am prezentat din start, fie ale lor și le-am conștientizat împreună. Cu siguranța de ascultat, am ascultat cu inima deschisă orice situație, de mers pe teren, am mers de câte ori am putut și a fost nevoie. Am fost și înțeleaptă și mai puțin înțeleaptă. Dar nu mi-am pierdut încrederea. Nici în mine, nici în ei.

 

 

Ce planuri ai pentru tine și copiii tăi de la școală?

Planurile țin de creșterea și dezvoltarea potențialului fiecărui copil. Totodată ,vizez și programe de nutriție, sport și sănătate, pe care mai apoi ei să le promoveze în comunitate. Îmi doresc să îi susțin și mai mult cu activități extracurriculare, în funcție de talentele și abilitățile lor. Am în minte programe dedicate copiilor cu cerințe educaționale speciale, precum și pentru cei care după terminarea claselor a VIII-a au nevoie de suport în alegerea și învățarea unei meserii.

 

Cu ce îndrumare ai putea veni pentru cei care vor să facă o schimbare, dar au temeri?

Pentru cei care își doresc să facă o schimbare, m-aș întoarce la gândul că opusul iubirii este frica. Deci dacă există iubire, de copii, de învățare, de o nouă devenire, atunci frica merită trăită și învinsă. Eu las la finalul acestui interviu și invitația de a fi contactată (telefonic/email/RSO), dacă sunt cititori care consideră că expertiza mea le poate fi de folos sau care vor să caute și alte răspunsuri înainte de a o schimbare.

 

 

O veche zicală spune că nu ești bun de nimic dacă ești bun numai pentru tine. Ei bine, citind printre rânduri, am putea afirma că aceste cuvinte sugerează faptul că omul care nu-și ajută semenii este incomplet și – cum spun bătrânii – el degeaba face umbră pământului. La acestă opinie se aliniază și psihologul Mihaela Vechiu, un om care face voluntariat de câțiva ani încoace și care nu are de gând să se oprească.

Ferite fiind de frigul tăios de afară și încălzite ușor de către aburul unui ceai fierbinte de fructe, am purtat cu Mihaela o discuție deschizătoare de perspectivă despre voluntariat, chiar în ziua în care activitatea era sărbătorită la nivel internațional, în 5 decembrie. Nota bene, Mihaela predă Psihologia la liceele bucureștene „Gheorghe Lazăr”, „Ștefan Odobleja” și „Hristo Botev” și încearcă, ori de câte ori are ocazia, să le insufle elevilor săi dorința de a-și ajuta aproapele.

Voluntariatul este o activitate relativ nouă în spațiul românesc, dar care începe să prindă din ce în ce mai mult contur, în special în rândul tinerilor.

Mihaela Vechiu, în mijlocul copiilor dintr-un centru de plasament din Periș

Mihaela Vechiu, în mijlocul copiilor dintr-un centru de plasament din Periș Foto: Arhiva personală

„Am dorit să fac mai mult și, în 2009, «m-am întâlnit» cu un anunț care spunea că Fundația Concordia caută voluntari. Am răspuns la un interviu online și m-au invitat ca voluntar. Cineva mi-a spus: «De ce te duci să voluntariezi? Tu ai nevoie de bani!». Nu m-am dus la interviu și mi-a părut rău. Dar am rămas cu întrebarea «Ce ar fi fost dacă?»” Astfel de reacții sunt des întâlnite atunci când românii strecoară în discuțiile colocviale cuvântul „voluntariat”, mulți dintre aceștia considerând că efortul de a ieși din casă pentru a participa la o activitate umanitară sau civică nu merită decât dacă este recompensat.

Cineva mi-a spus: «De ce te duci să voluntariezi? Tu ai nevoie de bani!». Nu m-am dus la interviu și mi-a părut rău

Însă altruismul Mihaelei Vechiu nu a rămas în stare latentă, chiar dacă în primă instanță s-a lăsat reprimat. Ea a căutat fundații și a început să consilieze și să lucreze cu victimele violenței domestice, iar de atunci lucrurile s-au derulat pe principiul bulgărelui de zăpadă, în sensul că psihologul a devenit coordonator penru diverse programe educaționale. „M-a prins «aerul» inițiativelor. Voluntariatul chiar te implică”, a mărturisit ea zâmbind, pentru Matricea Românească.

Chiar dacă în prezent unii cred că voluntariatul presupune „a da ceva degeaba” și multe alte stereotipuri, interlocutorul nostru susține că românii formează un popor care chiar își dorește să-și ajute semenii – și acționează în sensul acesta – ceea ce arată că ei fac voluntariat, dar nu știu acest lucru. Egoismul nu este o caracteristică a românilor.

Un mesaj care îndeamnă la reflecție

Un mesaj care îndeamnă la reflecție

„România are nevoie de voluntariat, pentru că în felul acesta oamenii vor înțelege că ei sunt comunitatea și nu vor mai aștepta la autorități să facă ceva pentru ei. Nu există să învestesc pe cineva cu puterea de a face ceva pentru mine, când și eu pot să iau decizii, când și eu pot să vin și să spun autorităților ce nevoi am, ce îmi doresc. (…) Ne lipsește încrederea în noi. Îmi aduc aminte de un profesor și psihanalist, care spunea, într-o conferință, că România are nevoie de un minister al stimei de sine. Nouă ne lipsește încrederea în noi. E important să crezi în tine și pentru asta trebuie să știi cine ești. Cred că voluntariatul poate să îți ofere experiența aceasta. Dacă am ști cine suntem, nu ar mai veni nimeni să ne spună cum să fim”.

Fiind psiholog, dar și voluntar cu ștate vechi, Mihaela a dezvăluit că uneori pot fi recunoscuți oamenii care și-au ajutat sau nu aproapele, chiar și fără alinierea la statutul de voluntar: „Oamenii care nu au făcut voluntariat sunt mult prea critici și poate prea orientați spre nevoile lor sau cer prea mult de la ceilalți. Și, de regulă, se lamentează. Pe oamenii care au caracter voluntar îi vezi făcând treabă. Ei se duc și bat în ușa autorităților și spun de ce e nevoie la ei la bloc sau la școală. Se apucă să facă treabă, se implică”.

Din experiența sa, psihologul a observat că voluntarii români se îndreaptă în special spre proiectele educaționale sau sociale, dar și cele care vizează mediul încep să prezinte din ce în ce mai mult interes pentru cetățeni.

Românii formează un popor care chiar își dorește să-și ajute semenii – și acționează în sensul acesta – ceea ce arată că ei fac voluntariat, dar nu știu acest lucru. Egoismul nu este o caracteristică a românilor

„Pe copiii din centrele de plasament nu îi ajutăm numai cu donații materiale. Ei au mult mai multe nevoi, iar cea mai importantă este educația. E nevoie să le arăți alternative. Am văzut voluntari dezamăgiți de atitudinea copiilor, în sensul că ei s-au dus cu lucruri, aveau bune intenții și au văzut că cei mici mai cereau. Se vedea că aveau alte așteptări și au fost dezamăgiți. Acei copii au o nevoie fantastică de a primi, iar nevoia lor foarte mare este aceea de atenție. E o subtilitate psihologică. Nevoia lor de atenție este atât de mare, încât este compensată prin obiectele respective. De aceea, copiii au nevoie de implicare în programe educaționale, pentru că ei vin din medii abuzive, conflictuale și pot deveni la rândul lor abuzatori, delincvenți. Am lucrat cu grupuri foarte dificile, cu copii care puteau fi foarte violenți. Nu este simplu să lucrezi în zona de social.”

În timpul unui atelier

În timpul unui atelier

Într-adevăr, interacțiunea cu persoanele defavorizate nu este un lucru ușor, dar experiența acumulată te înzestrează cu o serie de instrumente ce ajută voluntarul să facă față multor provocări ale vieții. „Pe mine m-a ajutat să-mi găsesc vocația. Mi-am dat seama că pot să-mi folosesc cunoștințele în mii de moduri. Voluntariatul m-a aruncat într-o lume extraordinară”, a întărit Mihaela.

Însă, pe lângă acumulările uimitoare, satisfacția „facerii de bine” este recompensa cea mai importantă: „Sunt multe episoade frumoase. Eram la Periș, la un centru de plasament, unde era un băiat cu o dizabilitate, avea un soi de boală psihică. Ne-a spus: «Nu ne-ați adus bomboane, dar e important că ați venit aici». Prezența noastră a contat foarte mult”.

psiholog



 
×

Redirecționează 3,5% din impozitul pe venit

Durează mai puțin de 5 minute și nu costă nimic dar ne ajuți să ne ducem misiunea mai departe.

Redirecționează