Seria Autori Români Uitaţi continuă pe Matricea Românească, aducându-vi-l azi în atenţie pe prozatorul I.D. Sârbu (prescurtarea lui Ion Dezideriu Sârbu), fost student şi discipol al lui Lucian Blaga, trecut prin malaxorul de spirite al închisorilor comuniste, mort în obscuritate şi renăscut prin valoarea operei şi a gândirii sale.
Citeşte şi Episodul I: Haralamb Zincă, scriitorul pierdut printre gloanțele albe ale istoriei
„Fiindcă la voi, cum vă spuneam, totul e posibil, chiar și contrarul acestui posibil”, acestea au fost primele cuvinte pe care le-am «lipit» de monumentala operă și biografie ce înconjoară cu singularitate și unicitate, personajul scriitoricesc I.D. Sârbu (1919-1989). Acest piedestal aflat în vesperala culturii române sau trecut în uitarea ignară din cauza progresului artistic modern ce incumbă artificialul și superficialul într-un soi de osmoză cezarică, nu se compară cu piscurile pneumatice ale fenomenului de ”rezistență prin cultură”.
I.D. Sârbu este altceva, în sensul unui scriiitor universal ce nu a cultivat relații scriitoricești precum Camil Petrescu (și precum mulți alții – l-am ales fortuit într-o zi de duminică!), nici nu urmărește, cu patos de felină agilă culantă politic în mod calculat, premiul Nobel pentru literatură, I.D. Sârbu scrie moral și universal. Atât mi-aș dori să rețină tânăra generație până să-i descopere opera. Dacă reușesc să adaug și vocabula – cadaverică pentru literatura română de mainstream – “autentic” la această juxtapunere publicului cititor, voi fi fericit pe viitor. Promit salonard cu mâna, cu toate falangele tremurânde, pe cărțile lui Sârbu, cu efuziune ascensională, într-o mare de Biblii ce sărbătoresc negreșit și neîncetat moartea țesutului viu în literatură, că așa voi face. Așa să mă ajute criticul literar!
Cică și în politică e la fel. Ne spune tot el, studentul și discipolul lui Lucian Blaga. Citatul de sus din cartea sa (”Șoarecele B și alte povestiri”, ce conţine ”Doi intelectuali de rasă”) sintetizează un spirit paideumic, un modus vivendi, un Weltanschauung al lumii românești din timpuri slab străvezii. Scriitorul își imaginează un oraș, Genapolis, care ar putea exista și astăzi printre noi, poate mai aproape de noi înșine decât dăm crezare la prima vedere.
În acest magnific oraș al meu, Genapolis, toate paradoxurile sunt posibile. Nu există continuitate sau consecvență în absolut nimic și nimeni. Acum e soare, peste zece minute plouă sau ninge. Copacii ba sunt verzi, ba albaștri, violeți sau infraroșii: depinde de buna sau proasta dispoziție a Cerului, sau a Burgermeister-ului (*trad. Primarului). Nu se știe. Chiar și cetățenii obișnuiți – ciudat – trec prin foarte surprinzătoare metamorfoze.
– o descriere minunată pentru a developa o foaie esențială a unui atmosfere românești (*în sensul lui Drăghicescu, desigur, dacă discutăm intelectualicește ”de rasă”) deosebit de perene, pe tot întinsul patriei noastre. Desigur că ”e în tradiția locului și a sângelui tendința noastră strămoșească de a ne schimba brusc credințele, convingerile, bașca partidele politice.”
”Proștii sunt în societate ceea ce e azotul pe lângă oxigen în compoziția aerului”
Selecția cadrelor în mediul universitar, am spune noi și astăzi (am putea folosi verbul ”am adăuga”, în loc de a spune, deoarece în aceste timpuri moderne, percepția publică fiind hiperbolizant de sensibilă, primul verb ar putea fi catalogat ca fiind prea expresiv și dispus răzmerițelor inventate de tot felul), este delicat detaliată :
Da, domnilor, m-a înjurat de mamă. În fața catedralei catolice. Spun toate aceste lucruri fiindcă ele se leagă de acea zi fatală care a început cu o vulgaritate și a continuat… Ce să mai vorbim! Ar fi trebuit de mult să-l izolez pe acest imbecil ignar și apter, dar m-am gândit că, cine știe, s-ar putea ca stomacul meu suferind să aibă într-o bună zi nevoie de cuțitul lui. În fond, un intelectual de talia mea nu se poate lipsi de proști. Proștii sunt în societate ceea ce e azotul pe lângă oxigen în compoziția aerului. Orice formă, ca să iasă în evidență, are nevoie de un fond pe care e proiectat. Corul mediocrității constituie melos-ul din care se detașează, ca Afrodita, frumusețea nobilă a Ideii. Eu, mărturisesc de-a lungul întregii mele cariere universitare, i-am cultivat consecvent, cu ratio și skepsis, pe cei zece-cinsprezece proști care mă admirau. I-am cultivat și i-am promovat chiar în carieră știind de la bun început că bâlbâiala lor frazeologică nu poate să-mi strice. Aș zice, din contra.
Descântul narcisistului bolnav de neputință continuă (*să nu uităm că narcisistul este un intelectual de rasă):
Îmi place să fiu salutat , să răspund la saluturi, ador ca un poet ciripeala erotică a tineretului ce se scurge pe sub bătrânii noștri castani în timp ce porumbeii (păcii) invită clopotele la solemnitatea medievală a angelusului tradițional.
Erudiție fără emoție, bașca și o stimulare a imaginației seminale.
“În apărarea spermatozoizilor aruncați biblic în vânt sau spre țărână” vom lăsa tinerii să descopere pe propria piele (citind I.D. Sârbu bineînțeles) – Logosul seminal.
Încheiem apoteotic într-un mod ex abrupto:
Un student care își imaginează că face dragoste e tot atât de valoros ca unul care, însurat fiind, o și comite de facto cu consoarta proprie cu același entuziasm cu care taie lemne sau defilează la sărbători.
Foto deschidere: flori-balanescu.blogspot.com/