Data de 15 ianuarie are o semnificație aparte pentru poporul român, fiind ziua de naștere a lui Mihai Eminescu (1850–1889), poetul național al României și una dintre cele mai importante personalități ale culturii românești. Această zi este celebrată astăzi ca Ziua Culturii Naționale, un omagiu adus nu doar lui Eminescu, ci întregii creații spirituale românești.

Opera sa poetică, filozofică și jurnalistică depășește granițele esteticului, devenind o expresie a spiritului românesc, în care se întâlnesc istoria, limba, tradiția, credința și aspirația către absolut. Eminescu nu a fost doar poetul iubirii și al naturii, ci și un gânditor profund al destinului național și al dimensiunii spirituale a omului.

Eminescu și dragostea de țară

Printre poeziile care exprimă cu forță dragostea de țară și speranța într-un viitor demn se numără „Ce-ți doresc eu ție, dulce Românie”, creație emblematică pentru conștiința națională românească. Versurile acestei poezii surprind idealul unei Românii întemeiate pe continuitate istorică, demnitate și pace, nu pe violență sau ură:

Ce-ți doresc eu ție, dulce Românie

– Mihai Eminescu –

Ce-ți doresc eu ție, dulce Românie,
Țara mea de glorii, țara mea de dor?
Brațele nervoase, arma de tărie,
La trecutu-ți mare, mare viitor!

Fiarbă vinu-n cupe, spumege pocalul,
Dacă fiii-ți mândri aste le nutresc;
Căci rămâne stânca, deși moare valul,
Dulce Românie, asta ți-o doresc!

Vis de răzbunare negru ca mormântul
Spada ta de sânge dușman fumegând,
Și deasupra idrei fluture cuvântul
Visul tău de glorii falnic triumfând,

Spună lumii large steaguri tricoloare,
Spună ce-i poporul mare, românesc,
Când s-aprinde sacru candida-i vâlvoare,
Dulce Românie, asta ți-o doresc.

Îngerul iubirii, îngerul de pace,
Pe altarul Vestei tainic surâzând,
Ce pe Marte-n glorii să orbească-l face,
Când cu lampa-i zboară lumea luminând,

El pe sânu-ți vergin încă să coboare,
Guste fericirea raiului ceresc,
Tu îl strânge-n brațe, tu îi fă altare,
Dulce Românie, asta ți-o doresc.

Ce-ți doresc eu ție, dulce Românie,
Tânără mireasă, mamă cu amor!
Fiii tăi trăiască numai în frăție
Ca a nopții stele, ca a zilei zori,

Viața în vecie, glorii, bucurie,
Arme cu tărie, suflet românesc,
Vis de vitejie, fală și mândrie,
Dulce Românie, asta ți-o doresc!.

Prin această poezie, Eminescu arată că adevărata putere a unei națiuni nu stă doar în arme, ci în demnitate, pace, continuitate și respect față de trecut.

Eminescu, cultura și religia

Un alt aspect esențial al operei eminesciene este legătura profundă dintre cultură și religie. Pentru Eminescu, credința nu este doar un act religios, ci o formă de reflecție asupra existenței, sacrificiului și sensului vieții. Această viziune este evidentă în poezia „Rugăciunea unui dac”, una dintre cele mai impresionante creații cu tematică spirituală din literatura română.

Rugăciunea unui dac

– Mihai Eminescu –

Pe când nu era moarte, nimic nemuritor,
Nici sâmburul luminii de viață dătător,
Nu era azi, nici mâne, nici ieri, nici totdeauna,
Căci unul erau toate și totul era una;

Pe când pământul, cerul, văzduhul, lumea toată
Erau din rândul celor ce n-au fost niciodată,
Pe-atunci erai Tu singur, încât mă-ntreb în sine-mi:
Au cine-i zeul cărui plecăm a noastre inemi?

El singur zeu stătut-au nainte de-a fi zeii
Și din noian de ape puteri au dat scânteii,
El zeilor dă suflet și lumii fericire,
El este-al omenimei izvor de mântuire:

Sus inimile voastre! Cântare aduceți-i,
El este moartea morții și învierea vieții!.
Și el îmi dete ochii să văd lumina zilei,
Și inima-mi umplut-au cu farmecele milei,

În vuietul de vânturi auzit-am al lui mers
Și-n glas purtat de cântec simții duiosu-i viers,
Și tot pe lângă-acestea cerșesc înc-un adaos:
Să-ngăduie intrarea-mi în vecinicul repaos!.

Să blesteme pe-oricine de mine-o avea milă,
Să binecuvânteze pe cel ce mă împilă,
S-asculte orice gură, ce-ar vrea ca să mă râdă,
Puteri să puie-n brațul ce-ar sta să mă ucidă,

Ș-acela între oameni devină cel întâi
Ce mi-a răpi chiar piatra ce-oi pune-o căpătâi.
Gonit de toată lumea prin anii mei să trec,
Pân’ ce-oi simți că ochiu-mi de lacrime e sec,

Că-n orice om din lume un dușman mi se naște,
C-ajung pe mine însumi a nu mă mai cunoaște,
Că chinul și durerea simțirea-mi a-mpietrit-o,
Că pot să-mi blestem mama, pe care am iubit-o

Când ura cea mai crudă mi s-a părea amor..
Poate-oi uita durerea-mi și voi putea să mor.
Străin și făr’ de lege de voi muri – atunce
Nevrednicu-mi cadavru în uliță l-arunce,
Ș-aceluia, Părinte, să-i dai coroană scumpă,
Ce-o să asmuțe câinii, ca inima-mi s-o rumpă,
Iar celui ce cu pietre mă va izbi în față,
Îndură-te, stăpâne, și dă-i pe veci viață!.

Astfel numai, Părinte, eu pot să-ți mulțumesc
Că tu mi-ai dat în lume norocul să trăiesc.
Să cer a tale daruri, genunchi și frunte nu plec,
Spre ură și blestemuri aș vrea să te înduplec,
Să simt că de suflarea-ți suflarea mea se curmă
Și-n stingerea eternă dispar fără de urmă!

Această poezie ilustrează profunzimea gândirii eminesciene și arată cum religia, filozofia și cultura se împletesc într-o viziune unică asupra lumii. Eminescu nu separă credința de identitatea culturală, ci le vede ca elemente fundamentale ale existenței umane și ale spiritului românesc.

Moștenirea lui Mihai Eminescu

Deși aceste două poezii sunt extrem de cunoscute, ele reprezintă doar o mică parte din vasta operă a lui Mihai Eminescu. Poetul a scris multe alte poezii de o frumusețe aparte, precum Luceafărul, Floare albastră, Scrisorile, Doina, Glossă sau Sara pe deal, care continuă să inspire generații întregi.

Mihai Eminescu rămâne, peste timp, vocea profundă a sufletului românesc, un simbol al culturii, al credinței și al conștiinței naționale. De aceea, în fiecare an, la 15 ianuarie, nu celebrăm doar nașterea unui poet, ci identitatea culturală a unui popor întreg.

foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Cunoscută ca fiind una dintre cele mai mărețe clădiri din lume, Casa Poporului sau Palatul Parlametului ascunde de asemenea numeroase secrete în zecile de camere pe care le deține, ridicarea sa fiind în același timp un pariu al conducătorului comunist Nicolae Ceaușescu și o provocare pentru toți cei care au contribuit la ridicarea acesteia.

Ridicarea acesteia a început în anul 1984 odată cu punerea primei pietre de temelii într-o zi de 25 iunie. Ea are 236,1 m pe 190,8 m și ocupa o suprafața de 44.000 mp; se află între primele 20 de clădiri din lume și este a doua clădire administrativă după Pentagon. Aceasta găzduiește 1100 de camere dintre care aproximativ 440 de birouri, peste 30 de saloane, restaurante – 4 la număr, biblioteci – 3, 2 parcări subterane și o sala pentru concerte, finalizate fiind 400 de încăperi și 2 săli de ședințe sunt finisate și folosite, 4 niveluri subterane,18 lifturi, două buncăre antiatomice și un adăpost antiaerian în stare de funcționare se odihnesc sub Casa Poporului dar și galerii care se întind pe câteva niveluri și tuneluri de fugă.

Totuși, în ciuda măreției sale, clădirea a adus cu sine și lucruri nefaste începând încă de dinainte de ridicarea acesteia prin demolarea a  peste 7 km² din vechiul centru al Bucureștiului și dispariția unor importante edificii culturale și religioase precum Mănăstirea Văcărești, Spitalul Brâncovenesc, Arhivele Naționale, Stadionul Republicii, etc și mutarea a peste 40.000 de oameni.

Palatul Parlamentului, al cărui nume a fost înainte de anul 1989 cel de Casa Republicii sau Casa Poporului reprezintă un loc în care se împletesc numeroase stiluri arhitecturale, brâncovenesc, elemente din stilul francez și grecesc, etc și la construirea căreia au participat timp de șapte ani și lucrând în trei schimburi zilnic peste 200 de arhitecți în frunte cu arhitecta șefă Anca Petrescu și peste 20000 de muncitori, ajungându-se până la 100.000,  un rol important avându-l și mâna de lucru provenită din armată.Costurile de ridicare ale acestuia atât umane, oficial cunoscându-se existența a 27 de morți cât și materiale au fost imense dat fiind că doar materialele folosite sunt estimate la o valoare ce depășește 1 miliard de dolari. Astfel că s-au folosit produse provenind în mare parte din resursele țării și anume: 1.000.000 m³ de marmură; 5.500 de tone de ciment; 7.000 de tone de oțel;  20.000 de tone de nisip; 1.000 de tone de bazalt; 900.000 m³ de esențe de lemn; 3.500 de tone de cristal;  200.000 m³ de sticlă;  2.800 de candelabre, dintre care cele mai mare numără peste 700 de becuri;  220.000 m² de covoare; 3.500 m² de piele.  În prezent, costurile de întreținere ale acestei clădiri ce se întinde pe o suprafață de 365.000 de metri pătrați,  ajung până la peste 14.000 de euro doar pentru apă rece, apă caldă, încălzire și electricitate. Singurul material care nu este românesc este lemnul de mahon din sala Nicolae Bălcescu, care reprezintă un cadou dat lui Nicolae Ceaușescu de către  prietenul său Mobutu Sese Seko, președintele statului Zair.

Cu toate acestea, Palatul Parlamentului sau Casa Poporului rămâne unul dintre simbolurile țării noastre și un reper turistic important pentru toți cei care ajung în București.