Redirecționează 3,5% din impozitul pe venit
Tag

rock

Părintele Constantin Dan Bădulescu a crescut cu muzica în casă de când se știe. Își amintește și acum radioul bunicului la ale cărui boxe răsunau acorduri de muzică ușoară și clasică. La drept vorbind, era un mediu propice pentru a crește un copil meloman. La 14 ani, cu prilejul zilei onomastice, a primit în dar o chitară, prilej numai bun de a da frâu liber calităților muzicale cu care fusese înzestrat.

Chiar dacă nu a urmat un liceu de muzică, asta nu a contat prea mult, ba din contră, a fost un plus în viitoarea carieră de muzician. Nu a slăbit corzile chitarei, și la 16 ani își făcuse debutul într-un cadrul cât se poate de profesionist. Inevitabil, pașii l-au purtat la Conservatorul din București, unde absolvă cu brio în 1975, la secția Pedagogie muzicală.

Debutează ca muzician rock (chitară bas) în 1968, cu formația Solaris, urmând ca în 1974 să intre în celebra formație Sfinx. Are o contribuție majoră în plan muzical, cât și ca textier, compunând mai multe piese. Au urmat ani de concerte, ovații, autografe, completate de peripluri prin formațiile Roșu și Negru, Iris, precum și colaborări cu artiști celebri ca Nicu Alifantis sau Mircea Baniciu.

În plan spiritual, ateismul promovat în acele timpuri, fusese înlocuit cu anumite căutări spirituale care l-au dus pe cărarea astrologiei, New Age-ului, Yoga, felurite forme de meditații, etc. Și cu toate acestea, golul sufletesc nu-și găsea astâmpăr. Întâmplarea face ca pe 6 ianuarie 1986, să părăsească România și să ia calea țărilor nordice, stabilindu-se în Suedia. Aici, la milioane de kilometri distanță, într-o țară rece, atât la propriu, cât și la figurat, avea să devină Ortodox!

A fost nevoie de o bună bucată din viață, milioane de kilometri și câteva întrebări puse la timpul lor. Acum, slujește cu devotament lui Dumnezeu și oamenilor, făcând din aceasta un punct cheie al misiunii sale pe pământ.

În clipele următoare, vă invităm să descoperiți o poveste, demnă de marile ecranizări de la Hollywood.

Vizionare plăcută!

 

În adolescență cocheta cu muzica folk, organiza brigăzi artistice și activități muzicale. Cu toate acestea, tânărul a studiat la Facultatea de Electrotehnică din Timișoara. În ianuarie 1992 a pus pe picioare trupa Profet. Au început să scoată piese proprii, cu un puternic mesaj social, să câștige admirația publicului, să cucerească topurile, să fie sufocați de concerte, schimbându-și în cele din urmă numele în Bethleem. Erau pe val. Însă Dumnezeu avea alte planuri. Un casting ce părea o oportunitate, a schimbat datele problemei. Radu trecuse cu brio probele muzicale câștigând admirația juraților și cu toate acestea, a picat primul sub linie. Ulterior, concertele s-au rărit, mirajul scenei s-a risipit, iar trupa s-a destrămat. A debutat o căutare, zeci de întrebări, încercări în familie, evenimente care l-au purtat către biserică. La zeci de ani distanță, părintele Trifon a înțeles că toată neșansa trecutului, așa cum o numea atunci, a fost de fapt pedagogia lui Dumnezeu. Astăzi este tatăl a cinci copii și consilier pe probleme de învăţământ şi tineret în cadrul  Episcopiei Devei şi Hunedoarei. Am stat de vorbă cu dânsul și am povestit despre viața pe scenă, cum se împacă rockul și Dumnezeu, de ce au nevoie tinerii de azi și multe altele.

 

Interviul pe scurt:

  • O viață în compania rockului: “Am cântat în cluburi studențești și deja aveam altă viziune. Am zis că trebuie să înregistrăm câteva piese, să le promovăm pe radio, nu exista internet, și când lumea va recunoaște piesele noastre, atunci să ieșim într-un concert.”
  • Neșansa prezentului, o pedagogie divină: “Am mers și am întrebat ce am greșit, să văd măcar ce am de corectat. Răspunsul m-a dat pe spate. Nu aveam ce să corectez și au zis: «Ne-au plăcut versurile tale, au fost cele mai bune, linia melodică la fel, ai voce bună, dar nu ne place înfățișarea. Ești mic, slab, urât, nu ai o față de solist vocal de care să se îndrăgostească fetele». Ori chestia asta m-a rupt!”
  • Credința explicată altfel: Simțeam că lumea habar nu are de credință, că merge în tot felul de clișee, formalisme. Din toate piesele pe care le știam, am zis că pot construi o poveste catehetică. Așa a luat naștere primul concert de Crăciun, unde am avut 200 de oameni. Le cântam colinde românești, piese de la Holograf, Cargo, și între piese le explicam ce este Betleemul, ce este o profeție…”

 

 

 

Când muzica nu-ți dă pace

A început să fredoneze primele melodii pe la sfârșitul grădiniței. Tatăl a simțit că puștiul poate mai mult. S-a înscris la școala de muzică, iar în liceu a decis că trebuie să ia lucrurile mult mai în serios. Organiza tot felul de manifestări muzicale, brigăzi artistice și visa să meargă la Conservator. “Tata își dorea pentru mine un lucru mult mai facil. Pe atunci cine mergea la electrotehnică avea un viitor asigurat, așa că a insistat să fiu inginer. Cumva, am mers pe teoria lui, așa că am dat admitere la electrotehnică în Timișoara. Anul I de facultate a fost un pic mai greu pentru că era un alt mediu, dar din anul II am zis că vreau trupă, vreau să fiu artist, să compun etc.”, povestește părintele Radu Trifon pentru Matricea Românească.

 

,,Piesa a avut un mare succes. A fost șase săptămâni pe locul întâi în topurile radio”

 

Radu nu s-a dat în lături de a-și vedea visul cu ochii. În ianuarie 1992 a pus pe picioare trupa Profet. Parteneri de drum i-au fost un băiat de profesie lăcătuș mecanic, dar cu o bogată cultură a rockului, și actualul său fin. “Am zis să facem ceva la modul serios. Eu eram compozitorul și textierul trupei. Piesele au început să aibă un mesaj social puternic și țin minte că repetam într-o cameră destul de mică. Am cântat în cluburi studențești și deja aveam altă viziune. Am zis că trebuie să înregistrăm câteva piese, să le promovăm pe radio, nu exista internet, și când lumea va recunoaște piesele noastre, atunci să ieșim într-un concert. Am înregistrat două piese, una dintre ele se numea Lovește primul și era un strigăt în fața nemerniciilor care s-au întâmplat în anii ’90 cu mineriadele. Spre surprinderea noastră piesa a avut un mare succes. A fost șase săptămâni pe locul întâi în topurile radio”, spune părintele.

 

Pe scenă alături de colegii de trupă

 

Între Dumnezeu și rock

Între timp, a terminat facultatea, a poposit un an de zile ca asistent universitar, dar acordurile de rock nu-i dădeau pace. “La momentul respectiv, Timișoara colcăia de trupe și am zis că mai bine mă mut înapoi la Deva, unde nu se întâmpla mai nimic. Erau câteva formații care mai cântau prin baruri sau la serbările orașului și am zis că putem face ceva. Odată cu strămutarea la Deva, am schimbat titulatura trupei în Bethleem. Era o idee care mă bântuia din tinerețe, să am o formație care să se numească Bethleem și care să vorbească despre Dumnezeu. Nu pot spune că eram un creștin practicant, din contră. Mama era catolică, târziu s-a botezat la Ortodoxie, mă ducea cu ea la slujbă și țin minte că nu înțelegeam nimic, dar la sfârșit organistul mă lăsa să cânt la orgă cât voiam. Părinții din partea tatălui erau foarte ancorați într-o relație cu Biserica. Bunicul meu citea psaltirea odată la două zile, era prezent mereu la Sfânta Liturghie și la Vecernie. Eu mai mergeam la ei în studenție să învăț pentru că era foarte liniște. Chiar mă întrebam ce găsesc în acest stil de viață, foarte auster, fătă nicio bucurie și mă angajam destul de des în discuții cu bunicul. Ulterior, am început să citesc și eu, dar nu Sfânta Scriptură sau Viețile Sfinților, astea mi se păreau perimate. Citeam Istoria Religiilor de Mircea Eliade, cochetam cu religiile acestea gen Reiki, ezoterism, pentru că îmi vorbeau în termenii mei”, își amintește părintele Radu Trifon.

 

,,Ești mic, slab, urât, nu ai o față de solist vocal de care să se îndrăgostească fetele”

 

Dilemele spirituale mergeau mână în mână cu acordurile de chitară. După revoluție, mirajul Occidentului nu mai era un lucru intangibil. La București se anunțase cu surle și trâmbițe un mare concurs pentru ocuparea unui post de solist într-o trupă englezească. Acum era momentul. “Concursul s-a ținut la Teatrul Național și mi s-a cerut să compun o linie melodică și un text în limba engleză în primă audiție a unei orchestrații făcute de trupa respectivă. După mine au mai urmat vreo 20 de candidați, iar seara au venit rezultatele. Ieșisem pe locul doi! Am mers și am întrebat ce am greșit, să văd măcar ce am de corectat. Răspunsul m-a dat pe spate. Nu aveam ce să corectez și au zis:  «Ne-au plăcut versurile tale, au fost cele mai bune, linia melodică la fel, ai voce bună, dar nu ne place înfățișarea. Ești mic, slab, urât, nu ai o față de solist vocal de care să se îndrăgostească fetele». Ori chestia asta m-a rupt! Am avut tot felul de gânduri rele, dar într-un final aceste gânduri m-au dus în Săptămâna Mare la Mănăstirea Râmeț. Am stat acolo cu intenția de a găsi răspunsuri. De ce mă jucase Dumnezeu pe degete? Țin minte că m-am spovedit în Vinerea Mare, după Prohod, a durat cam vreo trei ore spovedania. La final, părintele mi-a dat de împlinit două canoane: ori mă însor cu prietena mea, ori mă despart, iar cel de-al doilea a fost să-mi tund părul. Imposibil! Părul era emblema mea. Mă opreau femei pe stradă și mă întrebau ce fac ca să-mi stea părul așa, altele îmi cereau părul pentru bani ca să-și facă perucă. Am început să argumentez că apostolii au avut plete, Iisus a avut plete, domnitorii au avut plete, argumentele nu stăteau în picioare. Timp de trei ani de zile nu am îndeplinit acest canon. Însă după ce prima mea fiică a împlinit un an era obiceiul să tunzi copilul și dintr-o dată mi-a trecut pin minte: «Ce ar fi să-mi tund părul? E greu de întreținut, hai să fac o schimbare». Am făcut asta fără să mă gândesc o clipă că atunci împlinesc canonul”, spune părintele.

 

 

Nebănuite sunt cărările Domnului

În trupă a fost o mare dezamăgire. Un Radu fără plete nu mai ieșea deloc în evidență. Era doar un individ anost. Cu toate că dezamăgirea plana în aer, au urmat câteva înregistrări la televiziune. “Am început să primesc tot felul de scrisori de la doamne și domnișoare care îmi puneau întrebări existențiale. Oamenii audiaseră melodiile mele, rezonau cu temele de acolo și au tras concluzia că aș avea răspunsul la întrebările legate de viața lor, dar nu le aveam. M-am pus să citesc, între timp mă angajasem la Romtelecom și mă plictiseam de moarte. Voiam să fac altceva. Conservator, filosofie, litere, și nașul fratelui meu care era preot, mi-a zis că mai bine fac teologia, pentru că acolo le voi găsi pe toate. M-am dus mai mult din curiozitate, iar după un an de zile m-am lăsat. În anul următor, cea de-a doua mea fiică a avut niște probleme de sănătate. Doctorii nu-i dădeau de cap. A fost o pedagogie de-a lui Dumnezeu ca să mă ducă la biserică. Mergeam pe la masluri, nu știam ce sunt alea, dar așa ni s-a spus să facem. La un moment dat am zis să mă duc iar la teologie însă la Arad. Eram chitit că vreau să învăț. Și de aici am vrut să plec. Eram dezamăgit de mediu, dar una peste alta părintele Ghelasie de la Frăsinei, în momentul în care i-am spus că vreau să mă las de facultate mi-a spus că îmi dă canon să nu o fac, și că în ultima zi să vin cu diploma la el. În momentul în care mi-am luat diploma și m-am dus la părinte, am aflat că trecuse la cele veșnice de două zile. El a știut că dacă nu mă constrânge, sigur aș fi abandonat.”

 

,,A fost o pedagogie de-a lui Dumnezeu ca să mă ducă la biserică”

 

În 2007, după finalizarea cursurilor de master, Radu a pus talantul muzicii în slujba credinței. Dar cum? ”Simțeam că lumea habar nu are de credință, că merge în tot felul de clișee, formalisme. Din toate piesele pe care le știam, am zis că pot construi o poveste catehetică. Așa a luat naștere primul concert de Crăciun, unde am avut 200 de oameni. Le cântam colinde românești, piese de la Holograf, Cargo, și între piese le explicam ce este Betleem-ul, ce este o profeție, ce înseamnă tradiția, colinda, etc.”

 

Continuă să slujească oamenilor și lui Dumnezeu atât prin muzică, dar și din postura de preot. În anul 2013, Preasfințitul Gurie, Episcopul Devei și al Hunedoarei, avea nevoie de un om care să se îngrijească de activitățile cu tinerii. Părintele Radu nu s-a ferit de această provocare. Și-a luat chitara în spate, apoi a pornit prin școli și licee, povestind, cântând și împrietenindu-se cu elevii. “Mi-am format o idee și am zis că acești copii trebuie ascultați. Toată lumea vrea să le predea lecții, dar de ascultat nu o face nimeni. Prin urmare tind să-și spună păsurile unii altora fie prin birturi, la festivaluri, simt nevoia să se asculte unii pe alții. După toate acestea ne-am gândit să facem un centru în care să se adune, să se cunoască, să-și creeze un mediu tip familial. Când am inaugurat Ortho Cafe am fost surprinși că tinerii se înghesuiau. Le-am pus la dispoziție jocuri, fotolii, canapele, cărți, ceai, bord games-uri, am avut seri de dans, concerte, etc. Ideea de bază a fost să-și formeze o conștiință creștină, după care urmează manifestarea ei în afară”, conchide părintele Radu Trifon.

 

 

Nu intenţionam sub nici o formă să scriu o recenzie concertului Bosquito de vineri seara de la Arenele Romane (obicei oricum vetust printre colegii mei de “breaslă”, manifestarea fiind condamnată la nişă), pentru că ocazia care m-a adus la spectacolul lor a fost una personală, şi nu profesională. Cu toate astea, spune enorm faptul că demonul interior nu m-a slăbit până nu l-am exorcizat prin scris – pentru că Bosquito e una dintre rarisimele trupe autohtone care nu le dă pace jurnaliştilor nici în week-end. Pentru toate motivele pozitive.

Globetrotterii din Braşov i-au făcut nerăbdători pe fani o oră şi jumătate, umplută de două prestaţii de deschidere ce au “încălzit” cortul special amenajat pentru o seară friguroasă de ianuarie (de notat aici calitatea organizării, peste medie pentru România, şi vag reminiscentă a ceva ce am trăit în primăvară la Ziggo Dome, în Amsterdam). Cât despre preambul, nimic memorabil (mai mult de o seară), pentru gusturile subsemnatului, însă realmente remarcabil că Bosquito le oferă scena şi unor formaţii mai mici, fără a uita de unde au plecat (ceea ce avea să se transforme într-un veritabil laitmotiv, pe parcursul concertului).

Seara s-a aprins cu adevărat în momentul apariţiei pe scenă a lui Radu Almăşan & Co., semn că muzica “adevărată” catalizează spiritul şi-l scoate din hibernare. “Să nu spui ce-am făcut aseară!”, denumire împrumutată din declaraţia de dragoste-ură adresată Capitalei pe albumul Babylon, a alternat piesele consacrate ale formaţiei (“Hopa hopa”, “Pepita”, “Marcela”, “Femeia”) cu balade răscolitoare (“Când îngerii pleacă”, “Puiule de om”, “Omul Perete”) şi confesiuni intime impregante cu reflecţii sociale explozive precum “Babylon”.

Însă momentul special al serii l-a reprezentat – din nou, pentru mine – apariţia pe scenă a lui Adrian Despot, cel care – ajutat de DJ Hefe de la Coma – a interpretat, alături de băieţi, extraordinar de liricul “Bucureşti”, croit parcă special pentru el.

Bosquito cu Adrian Despot şi DJ Hefe – “Bucureşti”. Toate drepturile rezervate Bosquito

“În liceu ascultam Fenomental până îmi cădeau urechile”, le-a mărturisit Radu fanilor adunaţi în număr mare să asculte muzică de calitate, într-un omagiu pentru modele şi un gest deosebit de fair-play faţă de colegi. “Chiar dacă abordăm stiluri diferite, nu avem cum să nu recunoaştem valoarea acolo unde o vedem”.

Ca să parafrazez din «Harap-Alb», feriţi-vă de Omul Roş, de Omul Spân şi de Omul Perete! – Radu Almăşan, prefaţând melodia “Omul Perete”

Aceeaşi deferenţă s-a văzut şi în apariţiile pe scenă ale “idolilor” (după cum a explicat liderul Bosquito) Kempes, Mircea Baniciu sau Ovidiu Lipan Ţăndărică, cărora cei de la Bosquito le-au “cedat microfonul” cu multă modestie pentru solo-uri de zeci de secunde care au electrizat publicul.

Şi dacă vă gândiţi că Bosquito e genul de trupă la concertul căreia eşti târât de către iubită sau soţie, mai gândiţi-vă o dată, fiindcă n-aţi putea să vă înşelaţi mai mult. O formaţie multiculturală matură, cu o filosofie demnă de toată stima (pentru detalii, vă invit să citiţi interviul acordat de către Radu pentru Matricea Românească), Bosquito face cinste României, iar atmosfera pe care reuşeşte să o creeze la fiecare concert îţi dă speranţa că, într-o mare de “divertisment” de calitate îndoielnică, mai există perle nedezgropate, cum sugerează şi “Lampa arsă”.

Nota Matricea Românească: [usr 5]

Foto deschidere: George Grădinaru

“Mulți se temeau că decizia noastră de a nu mai apărea în emisiuni radio-tv ne va distruge cariera. Le arătăm, cu respect, contrariul”, notau băieţii de la Bosquito într-o postare pe social media de acum două luni. Este, prin urmare, cu atât mai onorant că una dintre cele mai originale şi mai creative trupe autohtone a acceptat să stea de vorbă cu Matricea Românească despre “întunericul în culori” de la noi, prin vocea liderului său, Radu Almăşan.

Matricea Românească: Radu şi prieteni de la Bosquito, poate suntem noi cei cu “lampa arsă” – vorbim despre cultură, ba chiar naţională, în 2016. E un demers don quijotic, ce credeţi? Suntem mulţi români care n-avem toate “ţiglele pe casă”, care ne lepădăm de ce ne predică “omul de la TV” în favoarea vocii interioare?

Radu Almăşan: Poate că noi suntem cei cărora ne filează lampa sau poate că cei care nu mai vorbesc despre cultură națională sunt niște catatonici care pun, de multe ori fără știința sau consimțământul lor, umărul la sinuciderea sufletului nostru colectiv. Încă nu m-am hotărât.

Poate că este un lucru firesc că mica noastră “mare nostrum” culturală să fie înglobată într-un ocean mai mare și să-și piardă identitatea. S-a întâmplat de nenumărate ori în istorie chiar și fără aportul “omului de la TV”. Poate este ceva natural.

Pe de altă parte, poate că ar trebui să luptăm pentru o identitate care, cu bune și cu rele, a rezistat totuși atâta amar de vreme. Se zice că de 2000 de ani. O fi mai mult? O fi mai puțin? Nu se știe exact.

Dar cu siguranță nu cred că scopul acestei reziliențe îndelungate la ciocanele istoriei a fost ca să ajungem, în secolul 21, o masă de manevră și un teatru de experimente pentru câteva corporații internaționale, pentru niscaiva interese militare (tot internaționale) și pentru delapidatorii de serviciu români (de la politicieni, la tartorii administrației, la moguli de mass media etc.) ce reprezintă tamponul dintre noi și organismele mai sus menționate.

Aceștia din urmă sunt prostituatele care (spre deosebire de cele “clasice”) nu sunt apreciate din niciun punct de vedere de către nimeni. Nu sunt primiți cu adevărat nici la masa bogaților și sunt disprețuiți și de către noi, plebeii. Sunt cățeii care se gudură pentru firmiturile și afecțiunea stăpânului dar care urinează pe haita de unde se trag.

În ei își pun eronat speranța 17 milioane de români. Se schimbă între ei la alegeri, își dau funcții unul altuia, delapidează împreună și se bat pe spate încurajându-se că, dacă tot au ajuns niște Iude sinistre, măcar au făcut-o pentru familiile lor, pentru copiii lor.

De parcă dacă îți construiești un Taj Mahal în mijlocul latrinei pe care ai creat-o, nu tot a rahat miroase când ieși din casă. De parcă copiii tăi nu vor fi la fel de circumscriși, ca și restul copiilor, acestui cerc vicios de subcultură chiar dacă-i plimbi pe la universități din “afară”

De parcă dacă îți construiești un Taj Mahal în mijlocul latrinei pe care ai creat-o, nu tot a rahat miroase când ieși din casă. De parcă copiii tăi nu vor fi la fel de circumscriși, ca și restul copiilor, acestui cerc vicios de subcultură chiar dacă-i plimbi pe la universități din “afară”.

Am vești proaste: tot niște idioți vor ajunge. Idioți creați de părinții lor. Părinții lor fără moralitate și fără de repere care ne-au vândut pe toți pentru “familie”. Cică.

Cam asta este Marea Moară de Vânt: România. Trebuie să fii un Don Quijote ca să ții sus lancea culturii și să-i împungi palele? Nu cred.

Cred că trebuie să o faci din egoism. La fel cum vor să facă Iudele arginți pentru familie (sper că rezultatele noastre să fie mai puțin eronate) așa ar trebui și noi să ținem cu dinții de cultură ca un crocodil care nu poate să-și mai descleșteze fălcile. Pentru familie. Pentru prieteni. Pentru fanii noștri (în cazul nostru). Pentru noi înșine.

Radu Almăşan, artist şi om de cultură român

Radu Almăşan, artist şi om de cultură român Sursa foto: arhiva personală

După cum știți, Cavalerul Tristei Figuri al lui Cervantes reprezenta niște idealuri morale înalte: Altruism. Noblețe. Spirit de sacrificiu. Rozeta de însușiri nobile ale cavalerismului medieval romanticizat. Eu unul nu mă simt atât de evoluat. Mă ocup de frumos și de cultură (pe cât sunt capabil să le identific și să le apreciez eu) pentru mine și pentru ai mei. Egoism.

Sunt mulți români care aud sau urmează o voce interioară? Nu. Sunt puțini. Dar o schimbare poate pleca și de la un singur om. Cine știe?

Matricea Românească: Ne place de voi pentru că ne arătaţi, cu fiecare concert, cu fiecare album, că se poate face muzică românească de calitate. Indiferent de limba în care cântaţi. De unde vă (mai) extrageţi inspiraţia şi cum se naşte o melodie Bosquito? Purtaţi-ne, vă rog, prin procesul vostru creativ.

Radu Almăşan: Ne bucurăm că simțiți calitate în ceea ce facem. Arta fiind un tărâm foarte subiectiv, încercăm să rămânem deschiși la critici pe cât încercăm să savurăm fiecare apreciere. E dificil ca, după atâția ani, să nu ajungi să iei o laudă ca pe ceva ce ți se cuvine automat și criticile ca pe ceva ce nu te interesează.

Dacă simţim onestitate în oricare dintre situații, avem tendința să ținem cont.

Când simt că îmi pocnește pieptul și nu mai pot ține energia respectivă înăuntru atunci pun mâna pe instrument. Până atunci nu fac absolut nimic. Sunt ca o bunicuță care așteaptă zilnic vizita nepoților dar care nu-i sună să-i întrebe când vin că să nu-i deranjeze

Despre procesul creativ habar n-am ce să zic. Eu nu scriu după rețetă. Când vine inspirația scriu. Când nu… nu. Și ea vine cam când vrea ea și cam cum vrea ea. Oricât de surprinzător și de interesant ar fi acest proces, în loc să-l disec în ideea de a găsi vreun soi de algoritm, eu stau cuminte și îl aștept să mă viziteze.

Când simt că îmi pocnește pieptul și nu mai pot ține energia respectivă înăuntru atunci pun mâna pe instrument. Până atunci nu fac absolut nimic.

Sunt ca o bunicuță care așteaptă zilnic vizita nepoților dar care nu-i sună să-i întrebe când vin că să nu-i deranjeze. Și eu și ea, atâta timp cât primim vizitele așteptate, suntem fericiți.

Matricea Românească: Ce e, pentru voi, Babylon-ul, oraşul cu suflete de carton, care dă şi numele albumului vostru omonim? Şi, e acest Babylon fundamental în opoziţie cu “matricea românească”, cu sufletul românesc?

Radu Almăşan: Babylon este un concept de bază în cultura rastafariană, preluat de mulți scriitori, poeți, muzicieni. Aceștia din urmă (pentru că despre ei cunosc mai multe) l-au infiltrat în stiluri de muzică ce includ (fără să se limiteze la) punk, ska, raggae, folk etc.

Babylon reprezintă elementul decadent, luciferian al umanității. Unii îl asociază cu Vestul, Capitalismul, Imperialismul, Neo-Sclavagismul – mă rog, ați prins ideea…

Este juxtapus cu Zion (Sion). Partea luminoasă a omenirii. Paradisul. Scânteia celestă.

Pentru mine, personal, reprezintă o mămăligă neagră dintre părțile întunecate ale Statelor Unite și ale României.

Sunt cele două țări în care am trăit și consider de bun-simț să mă limitez la ceea ce cunosc mai bine.

În acest sens vă răspund că eu nu simt o diferență majoră, vreo opoziție fundamentală între acest Babylon și “matricea românească”. Babylon nu e un loc fizic. E o stare de spirit. Există în România? Uită-te în jur. Poți să-ți dai răspunsul singur.

Unica diferență ar fi că această stare de spirit nu a fost inițiată aici. Noi doar am acceptat-o. Și acum apare veșnica dilemă: din punct de vedere moral ești mai om dacă ești rău sau dacă ești prost? Dar mai fericit? Ignoranții lui Dante vs. săracii cu duhul ai lui Iisus. Meciul meciurilor.

Matricea Românească: Sunteţi o trupă “veterană” în peisajul nostru muzical. Privind înapoi, cum credeţi că aţi evoluat în timp – şi care a fost catalizatorul creşterii voastre în ceea ce sunteţi azi?

Radu Almăşan: Fără falsă modestie aș identifica câteva elemente importante pentru creșterea noastră: curiozitatea; dragostea sinceră pentru muzică; autocritica onestă, eficientă și la timpul ei; dorința de a lăsa ceva în urmă care să fie relevant pentru cât mai mulți oameni și pentru cât mai mult timp; dependența față de procesul de creație; camaraderia dintre noi și urmărirea cu obstinație a intuiției chiar și atunci când toate elementele raționale îți spun: “Stop! Teren minat!”.

Matricea Românească: În “Bucureşti”, cântaţi: “Hei, fiecare sfânt are un trecut, aşa cum are / Orice păcătos un viitor şi-un loc sub soare”. Vă place să aruncaţi astfel de mici diamante în versurile voastre?

Radu Almăşan: Citatul respectiv e o prafrazare din Oscar Wilde. Este unul din favoriții noștri.

După ce citești, după ce călătorești, după ce interacționezi cu oameni care clatină ceva în tine, te trezești câteodată cu mici nestemate lirice în mânecă. Dacă melodia permite, ne face plăcere s-o ornamentăm.

Matricea Românească: Babylon-ul pe care îl aminteam e – în opinia mea – unul dintre cele mai lirice albume ale voastre. Spuneți acolo: “Puiule de om, tu când visezi / lumea ne-o rearanjezi”. Tot dintr-un vis de copil să se nască și o Românie ceva mai bună?

Radu Almăşan: Un vis de copil transformat în realitate de către niște adulți mai puțin virusați.

Sunt de părere că nimic nu este mai important decât educația.

Da Vinci spunea că nu poți să iubești ceva ce nu cunoști. Deci dacă nu cunoști nu iubești. Iar implementatorii acestui sistem social exact aici lovesc intenționat: educația.

Chiar credeți că la radio, tv, publicații scrise, internet sunt promovate toate porcăriile din întâmplare?

Copiii fără acces la cunoaștere nu dezvoltă empatie pentru nimic. Trăiesc în violență, frică și în totală obediență față de “stăpâni”. Din nou cerc vicios: nu-ți educi copiii, nici tu n-ai viitor.

Prin urmare România nu se schimbă până nu umblăm la educație. Dar aceasta, momentan, este complet indezirabilă.

Bosquito, o trupă care face cinste României

Bosquito, o trupă care face cinste României

Matricea Românească: La fiecare concert, vă profesaţi dragostea pentru origini – pentru Braşov, pentru România şamd. Ce luaţi din aceste locuri de suflet, atunci când urcaţi pe scenă?

Radu Almăşan: Rădăcinile. Dacă uiți de unde ai plecat este dificil să te identifici cu tinerii care sunt acum unde erai tu acum 20 de ani. Am observat unii artiști care își privesc publicul de sus.

După 17 ani de Bosquito avem un fanbase foarte puternic tocmai pentru că nu am făcut niciodată asta.

Există și reversul medaliei: ne apropiem de fani și îi lăsăm să ne vadă așa cum suntem ca oameni. Câteodată asta se întoarce împotriva noastră pentru că nu putem corespunde cu imaginea idealizată pe care și-o creionaseră despre noi înainte să ne cunoască. Se mai întâmplă să se sfarme piedestale, să se taie în bucăți icoane odată ce realizează că suntem diferiți față de ceea ce și-au imaginat.

Dacă uiți de unde ai plecat este dificil să te identifici cu tinerii care sunt acum unde erai tu acum 20 de ani

Dar asta este. Ne asumăm și aceste situații pentru că ne este imposibil să ne mai schimbăm iar totuși, în majoritatea situațiilor, contactul direct cu fanii noștri ne îmbogățește și pe noi și sper că și pe ei.

Matricea Românească: Vorbeşte-mi puțin despre colaborarea cu Ovidiu Lipan Ţăndărică. Cum e să-l aveți alături de voi, pe scenă?

Radu Almăşan: E un vulcan de energie și un talent colosal. Omul acesta nu va îmbătrâni niciodată. Și eu și Dorin ne-am dorit de mici această colaborare. Oricine își dorește să cânte pe scenă cu idolii săi. Cu Țăndărică am avut noroc.

Colaborarea continuă, de fapt, în weekendul ce urmează (n.r., weekendul recent încheiat) vom concerta împreună la sadovenianul Han al Ancuței.

Matricea Românească: Austin Jesse Mitchell, cu aerul lui de Yelawolf (mărturisesc că așa mi l-am reprezentat când l-am văzut la Hard Rock Cafe), e o completare extrem de originală și mai ales de fericită la Bosquito. Ce l-a ajutat să se integreze atât de bine?

Radu Almăşan: Austin este extrem de inteligent. A avut de la început respect pentru România. Nu s-a comportat ca un turist american naiv și gălăgios care nu ia seama la subtilitățile culturii noastre.

A ascultat mult. A învățat limbă română. A pus multe întrebări și și-a însușit paltonul nostru cultural de parcă era al lui de când lumea dar în același timp își păstrează stilul propriu (de la personalitate la vestimentație) indiferent de conjunctură.

Cred că a vrut cu adevărat să trăiască aici. Proabil că a simțit ceva special. Dar despre asta trebuie să vorbiți cu el.

Austin Jesse Mitchell, membru Bosquito, un american "sensibil la subtilităţile culturii româneşti"

Austin Jesse Mitchell, membru Bosquito, un american “sensibil la subtilităţile culturii româneşti”

Matricea Românească: Concertele Bosquito au o atmosferă unică, pe care am experimentat-o direct. V-a impresionat ceva în mod special în turneul pe care îl susțineți în aceste zile prin ţară?

Radu Almăşan: M-am gândit mult la potențialele cauze ale atmosferei de la concertele Bosquito. Cred că vine de la fani.

Noi nu ne subscriem vreunui stil major de muzică. Nu cântăm strict latin-american, rock, punk, balcano etc. Le-am sintetizat pe toate într-un stil propriu.

Din acest motiv consider, fără să vreau să supăr pe nimeni, că fanii noștri sunt capabili să aprecieze sincretismul acesta fără prejudecăți.

Nu toți oamenii sunt în stare de asta. Există destui care ascultă exclusiv un singur stil muzical și dacă orice altceva le gâdilă plăcut urechile e trecut automat la “guilty pleasures”.

De multe ori nici nu vor să recunoască atunci când le place și alt gen ca nu cumva să se facă de râs în fața prietenilor care, culmea, și aceștia au sertarul plin de “plăceri vinovate”. Chestie de anturaj, de educație, și extrem de contraproductivă pentru artă.

Ni se întâmplă să întâlnim persoane care ne abordează cu replici de genul “Parcă te cunosc de undeva. Ahhhh Bosquito, nu? Acum nu mai ascult dar ascultam și eu când eram mic/ă” (de parcă s-a vindecat de vreo boală a copilăriei) “Mai existați? Ați mai scos ceva? “ iar după câteva pahare începe spună cât de mult a plâns pe “Când îngerii pleacă” și ce mult i-a plăcut ”Întuneric în culori” (adică piesele noastre mai noi). Sincer nu știu de ce inițial se prefac dar chiar e o situație amuzantă cu care ne întâlnim des.

Fanii noștri, în schimb, ne-au iubit de la început pentru că au ascultat cu inima deschisă.

Ne apreciază pentru stilul propriu și când vin la concerte ne inundă cu dragoste.

Vă rog să mă credeți ca ne iubim unii pe alții total. Și dezinteresat. Noi știm că ei ar putea oricând să asculte și să susțină muzica altcuiva. Ei știu că noi nu ținem neapărat la statusul acesta social de artiști și că am putea foarte bine să facem și altceva cu viețile noastre așa că nu suntem dependenți unii de alții.

Ne iubim doar pentru că vrem.

Matricea Românească: Cântați despre iubire, despre prietenie, despre copilărie, despre oameni paiaţă şi despre bărbaţi. Ce urmează pentru Bosquito? Ce vă preocupă în aceste zile?

Radu Almăşan: Urmează un concert foarte frumos la Arenele Romane. Trebuia să aibă loc pe 11 noiembrie, dar din pricina unei probleme de sănătate, ce nu suferă amânare, a unuia dintre colegi, l-am reprogramat pe 13 ianuarie.

Deocamdată așteptăm să se refacă după care vom relua concertele.

Cam asta ne preocupă în această perioadă: sănătatea. Știu că sună foarte clișeistic dar dacă de sănătate se ocupă Dumnezeu, de restul ne ocupăm noi.

Bosquito: o poveste frumoasă care merge mai departe

Bosquito: o poveste frumoasă care merge mai departe

Podcast – Povestea Părintelui Dan Bădulescu, de la rock la Dumnezeu

4 august 2023 |
Părintele Constantin Dan Bădulescu a crescut cu muzica în casă de când se știe. Își amintește și acum radioul bunicului la ale cărui boxe răsunau acorduri de muzică ușoară și clasică. La drept vorbind, era un mediu propice pentru a crește un copil...