Roma

Leonard Velcescu este istoric de artă și sculptor. Și-a susținut doctoratul la Sorbona în urmă cu aproape 20 de ani cu o teză despre statuile de daci din perioada romană. Studiul acestei teme a devenit emblematic pentru preocupările sale ulterioare. Acum, Leonard Velcescu este unul dintre puținii specialiști care cunosc tematica artei sculpturale romane, aplicată figurilor conaționalilor lui Decebal.

Vă invităm să ascultați interviul audio sau să parcurgeți sinteza text de mai jos.

Documente scrise despre daci

• Noi nu mai avem aproape deloc documente scrise despre daci. Au fost multe, dar s-au pierdut în timp. Rămân câteva fragmente din care înțelegem că dacii nu erau barbari. Dimpotrivă, aveau o civilizație foarte înaintată.

Cât de avansată era civilizația dacilor?

• Din textele care au ajuns până la noi, știm că dacii studiau matematica, astronomia, medicina. Mult timp s-a spus că dacii erau barbari. Pe de o parte pentru că erau situați în afara limesului, în afara granițelor Imperiului roman. Dar li se spunea așa și în mod peiorativ, înțelegând prin aceasta că trăiau în păduri, le lipsea cu totul civilizația așa cum o înțelegeau romanii. De pe cea mai bună sursă iconografică, adică de pe Columna lui Traian, știm cum erau dacii: erau îmbrăcați foarte îngrijit, chiar elegant, cu o fizionomie frumoasă. Iar femeile aveau pieptănături sofisticate, duble, cu împletituri și bentițe, iar la gât purtau niște colane masive care erau făcute, desigur, din argint și aur, și purtau și cercei.

Columna lui Traian: cronică vizuală de 200 de metri lungime

• După cucerirea Daciei, deci după 106, este o perioadă foarte importantă pentru istoria noastră. Cu prăzile luate de aici, cu banii și cu aurul luate de aici, Traian a realizat foarte multe construcții. Printre acestea, Forul lui Traian din Roma, început în 107 după planurile marelui arhitect Apolodor din Damasc și terminat prin anul 112. În acest For a fost constrută Columna lui Traian. Este o coloană care conține o friză. Dacă această friză ar fi desfășurată, ar avea lungimea de aproximativ 200 de metri. Este un document vizual care ne povestește în piatră ce s-a întâmplat în 101-102 și apoi în 105-106.

De ce romanii învingători au ridicat statui dacilor învinși

• Tot în Forul lui Traian, alături de Columnă, au fost ridicate trei serii de statui înfățișând daci. Și nu oricum, ci în ținută demnă și ridicați la înălțime. Și deci, ne gândim că n-ar fi avut sens să fie făcute aceste statui în cazul în care dacii ar fi fost într-adevăr un popor sălbatic sau înapoiat. Forul a fost locul cel mai important din Roma, n-ar fi avut sens să facă statui de daci chiar acolo, dacă dacii n-ar fi fost un popor special. Este prima dată în istoria lumii când învingătorul face statui monumentale învinșilor. După cum știm, istoria este scrisă de învingători. Romanii puteau să-i înfățișeze pe daci oricum ar fi vrut, așa cum au făcut și cu alte popoare pe care le-au cucerit și apoi le-au înfățișat într-o postură umilă. Statuile dacilor, dimpotrivă, sunt chipuri de daci într-o postură foarte demnă.

Una dintre statuile de dac din Forul lui Traian, relocată în Giardino di Boboli, Florența

Imperiul roman plătește tribut dacilor

• Istoricul roman Dio Cassius spune că războiul cu dacii a fost cea mai dificilă confruntare din istoria militară a Imperiului roman.
• În timpul împăratului Domițian au fost mai multe confruntări între armatele dacilor și romanilor. Domițian a pierdut aceste bătălii cu dacii, ba chiar a pierdut la nord de Dunăre și un general foarte important, generalul Fuscus. Iar acesta a pierit împreună cu aproape toată armata romană, ceea ce a fost grav. Romanii aveau mai multe fronturi deschise, iar în aceste condiții au fost obligați să încheie o pace cu Decebal și chiar să le plătească dacilor tribut. Iar asta era umilitor pentru romani.

Statuile de dac au fost făcute într-un material rezervat împăraților

• E de neînțeles de ce romanii au ales să facă și a treia serie de statui de daci. Prima era din marmură albă cu vinișoare vișinii, a doua era din marmură albă de Carrara. Dar e surprinzător că ei au ales să facă și a treia serie, și anume din porfir roșu. Porfirul roșu era o rocă extrem de  dură, adusă din Egipt. Pe atunci, porfirul era monopol imperial, adică era rezervat pentru a fi sculptați în acest material doar împărații romani și anumite zeități. Cum de au făcut și statui de daci în acest material, este deocamdată un mister. Practic, i-a ridicat la statut de zei. E o formă de respect extrem. În plus, dacii sunt singurul popor reprezentat în Forul lui Traian.
• Profesorul meu de la Paris, atunci când am ales tema tezei de doctorat, mi-a spus: să vă ocupați de acest subiect, statuile de daci, pentru că aici la Sorbona și la Ecole Pratique des Hautes Etudes nu se știe nimic despre asta.

Când urci pe Via dei Fori Imperiali, de la Colosseum (“Coloseu, Coloseu, toată ziua Coloseu!”, cum am auzit-o pe o adorabilă fetiţă româncă lamentându-li-se părinţilor ei hiper-turişti) către Piazza Venezia şi Il Vittoriano, încercând să faci noimă din afluxul de vizitatori care te calcă pe picioare şi pe nervi, sufocându-te dimpreună cu Roma, avalanşa de experienţe senzoriale la care eşti supus abia dacă lasă loc romantismului pe care numele Cetăţii Eterne îl sugerează. În realitate, nu e nimic romantic când încerci să-ţi croieşti drum printre mii de oameni, din toate seminţiile pământului, pentru care cultura (s-)a făcut “pop!” şi a devenit (încă un) produs de consum, iar istoria e doar caption-ul unui selfie. Cu Augustus sau cu Traian, alegeţi voi. “Important e like-urile”, vorba unui Rege – de data asta, român.

Via dei Fori Imperiali. În fundal, Columna lui Traian

„Triumfător în lupte, un nume de Traian!”

La o aruncătură de băţ de Palazzo Bonaparte, locul unde mama împăratului (Napoleon, nu Traian) şi-a petrecut ultimele decenii ale vieţii, Columna noastră se ridică maiestuoasă, şi totuşi cvasi-invizibilă pentru turiştii disperaţi să-şi bage selfie stick-urile în overdrive cu niscaiva building-uri ceva mai Instagram-worthy, ca să folosim slang-ul la modă inclusiv în rândurile puştimii române.

Columna nu e la fel de Insta-worthy precum Panteonul sau Scările Spaniole, mai ales că e pe «portrait», dar e al naibii de importantă pentru ceea ce suntem astăzi noi

Într-adevăr, Columna nu e la fel de Insta-worthy precum Panteonul sau Scările Spaniole, mai ales că e pe portrait, dar e al naibii de importantă pentru ceea ce suntem astăzi noi.

Maiestuoasă, dar not-Instagram-worthy: Columna lui Traian

Şi, chiar dacă morala în-curând-aniversatului Eminescu rămâne valabilă pentru porţiuni “selecte” de românitate (“Voi sunteţi urmaşii Romei? Nişte răi şi nişte fameni! / I-e ruşine omenirii să vă zică vouă oameni!”), contemplând Columna încerci emoţii ceva mai pozitive. Ţi se desfăşoară, în faţa ochilor, un tablou al măreţiei ambelor părţi combatante, dar şi un mesaj peren despre originile noastre, ale românilor, imposibil a nu-ţi trezi sentimente de mândrie. La “poalele” Columnei, îi înţelegi nebunia “dacului” Badea Cârţan de a merge mii de kilometri pe jos să-şi vadă strămoşii, pentru că şi ţie îţi vine să iei în braţe Columna şi s-o strângi la piept ca pe o mamă (stră)bună. Şi, dacă ochiul – sau zoom-ul telefonului – se achită de datorie, distingi cu claritate mărturii, nu doar despre dârzenia, ci şi despre civilizaţia dacilor, aşa cum a fost ilustrată ea de către Apolodor din Damasc.

Ce e nespus de trist e că, în jurul Columnei milenare, nu se aud prea mulţi români. O bună parte sunt ocupaţi să strângă de pe mese, sau să facă paturile, în hotelurile Romei

Ce e nespus de trist e că, în jurul Columnei milenare, nu se aud prea mulţi români. O bună parte sunt ocupaţi să strângă de pe mese, sau să facă paturile, în hotelurile Romei, goniţi de o viaţă mai frenetică decât furnicarul de pe Via del Corso. Chiar şi aşa, Columna rămâne un dopaj de încredere, o lecţie obligatorie despre importanţa şi vechimea noastră ancestrală, ce ar trebui predată pe viu câtor mai mulţi români (Ministerul Culturii şi Identităţii Naţionale, se aude?). Fiindcă poate, atunci, ei vor realiza de unde venim şi cine suntem cu adevărat, şi nu vor mai lăsa privirea jos în faţa nimănui. N-ai voie să ai complexe de inferioritate când te înalţi pe 2000 de ani de istorie.

La plecare, o compensaţie morală: un vânzător de suveniruri de pe Via Magnanapoli ne pune în vedere, de parcă lucrul e cel mai evident din lume: “La Colonna è romena!”.

(…)

La Musei Vaticani, în super-ticsita sală Chiaramonti, ne-ntâlnim cu mai mulţi daci de marmură, dar – graţie tuşei artistului – plini de viaţă, de patos şi dovedind o similaritate impresionantă cu avatarii lor din Maramureş şi nu numai. Nu trebuie să bei cidru dacic sau să porţi, epatant, tricouri care te certifică drept “pui de dac”, ca să fii unul – cât mai degrabă să ai o testa di dace, o căpăţână de dac, bine ancorată în realitate. Omenia, vorba unui proverb românesc, nu are filiaţie.

Nu trebuie să bei cidru dacic sau să porţi, epatant, tricouri care te certifică drept «pui de dac», ca să fii unul – cât mai degrabă să ai o «testa di dace», o căpăţână de dac, bine ancorată în realitate

Alături de noi, un neamţ le explică, savant, companionilor săi, ceva despre barbarischen-ii din Dacia pe care-i “admiră”. S-ar putea spune multe lucruri despre civilizaţie şi barbarie – dar suntem civilizaţi şi nu-i întrerupem discursul urmaşului lui Goethe, dar şi al lui Hitler.

Ieşim încă o dată în furnicarul din Piazza San Pietro şi, mai târziu, luăm ultima cină pe Via della Croce, serviţi – cum altfel – de către nişte români cel mai probabil “imuni” la minunăţia de Columnă care le explică viaţa de azi. Tu însuţi o picătură în oceanul hiper-aglomerat al Romei, realizezi repede că timpul dacilor a trecut şi că, dacă dacul din poveste a coborât, cum anunţau ziarele italiene de secol XIX, de pe Columnă, el s-a şi urcat repede la loc, conştient că lumea de azi l-ar mânca de viu.

Ceea ce nu trebuie să ne facă să uităm că, undeva într-o Cetate Eternă cu excedent de istorie, stă, ferit de efectul pernicios al blitz-urilor, nepreţuitul certificat de naştere al poporului român.