Adrian-Cătălin Bulboacă, președintele Matricei Românești, cu un cald mesaj întru bucuria sărbătorii Nașterii Domnului.
În calendarul ortodox, ziua de 30 noiembrie este atât o sărbătoare religioasă, cât și un reper cultural, un moment în care memoria spirituală a unui popor întâlnește istoria primilor misionari creștini. Sfântul Andrei, „Cel Întâi Chemat”, este pentru români nu doar un apostol, ci o prezență fondatoare.
În fiecare an, la final de noiembrie, românii privesc spre una dintre figurile cardinale ale creștinismului timpuriu: Sfântul Apostol Andrei. Legat, prin tradiție, de începuturile credinței pe pământul strămoșilor noștri, el se află la confluența dintre istorie, legendă și devoțiune. Numele lui se regăsește în rugăciuni, în biserici, în tradiții populare, în identitatea spirituală a comunităților românești.
Pentru mulți credincioși, această zi nu reprezintă doar o sărbătoare, ci o reafirmare a continuității: de la creștinismul incipient al secolului I până la spiritualitatea ortodoxă de astăzi. În spatele fiecărei icoane a Sfântului Andrei se află ideea unui început: al credinței, al unei moșteniri, al unei lumi care a prins contur odată cu trecerea Apostolului prin ținuturile geto-dacilor.
Sfântul Andrei este numit „Cel Întâi Chemat” pentru că a fost primul dintre ucenicii care au răspuns chemării lui Hristos. Această prioritate simbolică nu este doar o informație istorică, ci un element esențial al felului în care Biserica îl privește: Andrei este prototipul misionarului, al celui care primește vestea și o duce mai departe.
Conform tradiției, misiunea sa s-a extins până în Sciția Minor, teritoriul Dobrogei de astăzi. Aici, apostolul ar fi predicat, ar fi botezat și ar fi plantat primele semințe ale credinței în rândul populațiilor locale. De aceea, pentru români, el nu este doar un sfânt protector – este întemeietorul spiritual al comunităților creștine de pe teritoriul nostru.
Legătura Sfântului Andrei cu Dobrogea este înconjurată de un amestec subtil de documentare istorică și tradiție orală. În acest ținut, se păstrează până astăzi locuri și povești care evocă trecerea apostolului. Cea mai cunoscută este Peștera Sfântului Andrei, un spațiu care a devenit, în ultimele decenii, un centru de pelerinaj. Amintirea predicii sale în acest locuri rezonă în memoria liturgică, dar și în identitatea locală: Dobrogea rămânea un punct de origine al creștinismului românesc.
Deși este ocrotitorul României, Sfântul Andrei are o amploare universală – este apreciat în Bisericile din Orient și Occident, fiind protectorul Scoției, Greciei și Rusiei. Această răspândire a cultului său arată impactul extraordinar pe care l-au avut primii ucenici ai lui Hristos în întreaga lume. În iconografie, Sfântul Andrei este reprezentat adesea cu Evanghelia în mână și cu o cruce în formă de X, crucea pe care tradiția spune că a fost martirizat. Imaginea lui este aceea a unui apostol misionar, pașnic, devotat, în esență un om al începuturilor.
Printre cele mai cunoscute obiceiuri se numără:
Pentru ortodocșii din România, sărbătoarea Sfântului Andrei nu este doar o comemorare. Este o reafirmare a rădăcinilor. Prin el, creștinismul devine o tradiție mai veche decât națiunea însăși. De aceea, sărbătoarea lui este și un exercițiu al memoriei, o aducere aminte că identitatea spirituală nu se construiește într-o singură epocă, ci este rezultatul unui traseu lung, în care apostolii, martirii și credincioșii de rând și-au lăsat amprenta.
Sfântul Andrei ocupă un loc unic în viața spirituală și culturală a românilor – este un martor al începuturilor și ocrotitor al prezentului. Între tradițiile populare, memoria apostolică și preocupările contemporane pentru rădăcinile noastre spirituale, sărbătoarea din 30 noiembrie devine un moment de reflecție asupra propiei identități. Prin figura sa luminoasă, descoperim nu doar istoria unui sfânt, ci istoria unei credințe care a însoțit poporul român vreme de două milenii.
Sursă foto: ziare.com, doxologia.ro
Ziua de 14 septembrie este una dintre cele mai importante sărbători creștine din calendarul ortodox, cunoscută sub denumirea de Înălțarea Sfintei Cruci. Această zi are o semnificație spirituală profundă, marcând nu doar amintirea patimilor și jertfei lui Hristos, ci și biruința credinței asupra păgânismului. În tradiția ortodoxă, sărbătoarea este însoțită de post aspru, chiar dacă nu cade într-o perioadă de post, iar credincioșii participă la slujbe speciale și se închină Sfintei Cruci împodobite cu flori și busuioc.
Sărbătoarea își are originile în secolul al IV-lea, fiind legată de două evenimente istorice importante:
Ulterior, ziua de 14 septembrie a fost instituită ca sărbătoare anuală a Înălțării Sfintei Cruci, celebrată în tot Răsăritul creștin, iar mai târziu și în Apus.
Crucea este simbolul central al credinței creștine. Ea reprezintă:
În această zi, credincioșii sunt chemați să-și amintească de puterea jertfei, de nevoia de răbdare și de asumarea propriei cruci în viață, asemenea Mântuitorului. Aceștia își reînnoiesc chemarea de a-și asuma crucea personală cu credință, conștienți că suferința nu are ultimul cuvânt, ci Învierea.
Sfântul Ioan Gură de Aur scria: „Crucea este nădejdea creștinilor, învierea celor căzuți, toiagul celor neputincioși, mângâierea celor săraci, zdrobirea celor mândri.”
Iar Sfântul Efrem Sirul adăuga: „Prin Cruce, iadul a fost biruit, moartea a fost omorâtă și Adam a fost readus în Rai.”
În toate bisericile ortodoxe, slujba din 14 septembrie are un caracter solemn și specific:
Sărbătoarea este marcată și în Biserica Romano-Catolică și în cele Orientale, deși poate avea unele diferențe de dată sau accent teologic. Toate aceste tradiții subliniază însă același lucru: Crucea este simbolul universal al mântuirii și al iubirii divine.
În tradiția populară românească, ziua de 14 septembrie, cunoscută și sub numele de Cârstovul Viilor, marchează un moment de trecere între vară și toamnă. Unele dintre credințele și obiceiurile populare legat de această zi sunt:
Ziua de 14 septembrie este un moment de adâncă reflecție spirituală și de întărire în credință. Prin bogăția ei de semnificații istorice, teologice și populare, această sărbătoare unește trecutul cu prezentul și cheamă credincioșii la comuniune, pocăință și recunoștință față de jertfa lui Hristos. Crucea, din instrument al morții, devine astfel pom al vieții și emblemă a speranței, aducând lumină și putere celor care cred.
Surse foto: speranta.mmb.ro, basilica.ro
Pe 29 august, creștinii ortodocși cinstesc Tăierea capului Sfântului Ioan Botezătorul, o sărbătoare marcată prin post aspru, rugăciune și sobrietate. Este o zi aparte în calendarul ortodox, pentru că este ultima mare sărbătoare din anul bisericesc care se încheie pe 31 august. De la 1 septembrie începe noul an liturgic, un simbol al unui nou ciclu duhovnicesc.
Ioan, fiul preotului Zaharia și al Elisabetei, rudă a Maicii Domnului, este una dintre figurile centrale ale Noului Testament. Nașterea sa a fost vestită de Arhanghelul Gavriil, dar pentru că Zaharia nu a crezut, a rămas mut până la botezul copilului.
Prorocul Ioan a crescut în pustiu, ducând o viață aspră, hrănindu-se cu lăcuste și miere sălbatică, îmbrăcat cu haină de păr de cămilă. Predica sa era simplă și puternică: „Pocăiți-vă, că s-a apropiat Împărăția cerurilor!”. El a pregătit poporul pentru venirea lui Hristos și L-a descoperit lumii ca Mesia atunci când L-a botezat în apele Iordanului.
Nu întâmplător, Ioan este numit „Înaintemergătorul Domnului” și ultimul mare proroc al Vechiului Testament.
Sf. Ioan Botezătorul a avut curajul să-l mustre pe Irod Antipa pentru relația nelegiuită cu Irodiada, soția fratelui său. Acest gest i-a adus întemnițarea în cetatea Maherus.
Evanghelia relatează că, la un ospăț cu prilejul zilei de naștere a lui Irod, Salomeea – fiica Irodiadei – a dansat și l-a încântat pe rege. Îndemnată de mama sa, a cerut drept răsplată capul Sfântului Ioan Botezătorul pe tipsie. În acel moment, profetul a devenit martir pentru adevăr, plătind cu viața demnitatea și verticalitatea morală.
Ziua Tăierii capului este una de post strict, cu interdicție la carne, lactate, ouă, pește, ba chiar și la vin și untdelemn.
Postul are o dublă semnificație:
Unii teologi au văzut în această zi o prefigurare a Vinerii Patimilor, motiv pentru care se ține post asemenea vinerilor din tot anul.
Tăierea capului nu este doar comemorarea unei crime istorice, ci o sărbătoare cu semnificație profetică.
Alături de Schimbarea la Față (6 august) și Adormirea Maicii Domnului (15 august), marchează dimensiunea eshatologică a vieții creștine. Dacă prin Schimbarea la Față se descoperă chipul de slavă al omului unit cu Hristos, iar prin Adormirea Maicii Domnului se arată trecerea la viața veșnică, prin martiriul Sf. Ioan Botezătorul se arată că cei ce au trăit în pocăință și adevăr vor moșteni Împărăția lui Dumnezeu.
De aceea, aceste trei sărbători sunt rânduite în luna august, ca o „încheiere” a anului bisericesc, prefigurând „cerul nou și pământul nou” din Apocalipsă.
Tradiția spune că cinstitul cap al Botezătorului a avut o istorie miraculoasă, fiind de trei ori pierdut și de trei ori aflat.
Sfânta Ioana, soția dregătorului lui Irod, l-ar fi luat din curtea Irodiadei și l-ar fi îngropat pe Muntele Eleonului, într-un vas de lut. Ulterior, capul a fost descoperit, mutat și ascuns de mai multe ori, fiind în cele din urmă adus la Constantinopol, unde a fost cinstit de credincioși.
Această istorie arată nu doar prețuirea deosebită pentru proroc, ci și credința în puterea moaștelor sale de a aduce minuni și binecuvântări.
Pe lângă rânduiala bisericii, ziua de 29 august a fost marcată și de credințe populare:
Biserica subliniază însă că aceste practici sunt doar tradiții populare, fără temei în Sfânta Scriptură sau Sfânta Tradiție.
Ziua de 29 august nu este o sărbătoare de bucurie, ci una de pocăință și reculegere. Credincioșii sunt îndemnați să participe la Sfânta Liturghie, să postească și să-și îndrepte gândurile către exemplul Botezătorului, care a apărat adevărul chiar cu prețul vieții.
Astfel, Tăierea capului Sfântului Ioan Botezătorul rămâne o chemare la curaj, demnitate și credință, încheind anul bisericesc cu un mesaj de speranță: lumea aceasta este trecătoare, dar adevărul lui Hristos este veșnic.
Sursă foto: De la Al.Octavian23 – Operă proprie, CC BY-SA 4.0, https://commons.wikimedia.org/w/index.php?curid=173332406, crestinortodox.ro
Adrian-Cătălin Bulboacă, președintele Matricei Românești, transmite un mesaj cu adâncă vibrație spirituală cu prilejul sărbătorii Sfinților Apostoli Petru și Pavel.
Adrian-Cătălin Bulboacă, președintele Matricei Românești, cu un cald mesaj întru bucuria Sărbătorii Paștelui.
Adrian-Cătălin Bulboacă, președintele Matricei Românești, transmite un mesaj plin de căldură și spiritualitate cu ocazia Sărbătorii Adormirii Maicii Domnului. Un moment de reflecție și comuniune, acest mesaj aduce bucuria și liniștea specifică acestei mari sărbători creștine.
Adrian-Cătălin Bulboacă, președintele Matricei Românești, cu un cald mesaj întru bucuria Sărbătorii Pascale.
Totul a început în anul 2012, în cadrul unui dialog cordial. Vorbind despre felurite subiecte, la un moment dat s-a strecurat o întrebare: oare nu am putea pune pe picioare ceva care să vorbească despre frumusețea sufetului Românesc? Cu timpul ideea a stat la dospit, a căpătat consistență, a fost întoarsă pe toate părțile, până când, în anul 2016 a început să-și facă simțită prezența printr-o serie de întâlniri ce aveau în centru frumosul, tradițiile, cultura și ortodoxia. Rânduiala divină a făcut ca aceste întâlniri să aducă roadă, iar prin efortul avocatului Adrian Cătălin – Bulboacă și a celor care i-au fost aproape, s-a alcătuit un mic corp redacțional, care nu a stat pe gânduri și a pornit în căutarea știrilor celor bune, ca un răspuns la avalanșa de negativism ce ne împroșcă din cutia numită televizor.
Duhul Matricei începea să prindă contur având puternice valențe ale unor oameni precum emeritul profesor de Limba și Literatura Română, domnul Emil Alexandrescu. La jumătate de an distanță, în 2017, Matricea vine oficial pe lume și primește certificat de naștere, iar proiectul capătă un nou suflu. De acum, întâlnirile din boema casă unde își are sediul, încep să fie dublate de articole și interviuri în spațiul online, unele văzând și lumina tiparului. Se organizează vizite în țară, la muzee, în licee și la mănăstiri, prilej numai bun de a răspândi frumosul găsit de contributorii inimoși.
,,Matricea Românească a fost răspunsul la vremuri tulburi, la vremuri dominate de știri negative”, spunea la ceas aniversar avocatul Adrian Cătălin – Bulboacă, președintele Asociației Culturale Matricea Românească.
Peste Matricea Românească au trecut multe. O pandemie, un război, care se tot ațâță, și multe alte momente dificile. Dar cu toate acestea, rugăciunea și jertfa pe care a fost clădită Matricea au făcut-o să se asemenea casei din Evanghelie, care fiind zidită pe piatră, au venit ape peste ea, și nu au dărâmat-o, au venit vânturi peste ea, și nu au mutat-o din loc.
Astăzi, suntem bucuroși să vedem că a mai trecut un an peste această temelie pusă cu mult timp, prilej cu care ne-am gândit la voi, la cei care vă stâmpărați dorul de frumos privind materialele Matricei Românești și v-am pregătit un podcast alături de avocatul Adrian Cătălin – Bulboacă.
În videoclipul de mai jos o să regăsiți povestea noastră!
În 1641, după ce binecredinciosul domn Vasile Lupu al Moldovei a plătit toate datoriile Patriarhiei din Constantinopol, cârmuitorii ei de atunci, patriarhul Partenie I, zis cel Bătrân (1639-1644), împreună cu membrii Sinodului, au hotărât să-i ofere, drept recunoștință, moaștele Cuvioasei Parascheva „pentru sfințirea și binecuvântarea acelui loc al Bogdaniei” (Țara Moldovei). Racla cu cinstitele moaște a fost transportată cu o corabie pe Marea Neagră, fiind însoțită de trei mitropoliți greci: Ioanichie al Heracleei, Partenie al Adrianopolului și Teofan al Paleopatrei. Au ajuns la Galați, apoi la Iași, pe 13 iunie, unde au fost întâmpinate de Vasile Vodă Lupu, de Sfântul Mitropolit Varlaam și de episcopii de Roman și Huși, de cler și credincioși. Moaștele au rămas în Biserica „Sfinții Trei Ierarhi”, ctitorită de Vasile Lupu, până în 1889 când au fost mutate în noua Catedrală Mitropolitană din Iași.
Sfânta Cuvioasă Parascheva a trăit în prima jumătate a veacului al XI-lea. S-a născut în Epivata (azi Boiados), pe țărmul Mării Marmara, în apropiere de Constantinopol (mai târziu, Istanbul), pe atunci capitala Imperiului bizantin. Părinții ei, oameni avuți și credincioși, au crescut-o în frica de Dumnezeu, îndemnând-o spre deprinderea faptelor bune, dar mai ales a postului, rugăciunii și milosteniei. Se spune că pe când avea zece ani, „fiind într-o biserică a Precistei” a auzit citindu-se, la Sfânta Liturghie, cuvântul Evangheliei: „Oricine voiește să vină după Mine, să se lepede de sine, să-și ia crucea sa și să-Mi urmeze Mie” (Marcu 8, 34). Moștenind o mare avere de la părinți, împreună cu fratele ei, tânăra Parascheva a dăruit săracilor partea ce i se cuvenea de moștenire și și-a împărțit toate hainele săracilor. S-a oprit apoi la Constantinopol, unde a ascultat cuvinte de învățătură de la călugări și călugărițe și, urmând sfaturile acestora, a mers ulterior spre ținutul Pontului. Vreme de cinci ani a rămas la Mănăstirea Maicii Domnului din Heracleea, apoi a plecat spre Țara Sfântă. După ce a văzut Ierusalimul, s-a așezat într-o mănăstire de călugărițe în pustiul Iordanului. Într-o noapte, la vârsta de 25 de ani, un înger i-a spus, în vis, să se reîntoarcă în locurile părintești: „Să lași pustia și la moșia ta să te întorci, că acolo ți se cade să lași trupul pământului și să treci din această lume către Dumnezeu, pe Care L-ai iubit„. A plecat spre Epivata, localitatea în care văzuse lumina zilei, fără să spună cuiva cine este și de unde vine. „Acolo”, spune mitropolitul Varlaam, „trudă cătră trudă și durere cătră durere adăugă, cu post și nedormire pe sine se înfrumuseța…, cu lacrimi pământul uda și se ruga: Doamne Iisuse Hristoase, caută din lăcașul Tău cel sfânt; am lăsat toate și după Tine am călătorit în toată viața mea. Ți acum, îndură-Te Doamne, spune îngerului blând să ia cu pace sufletul meu„. Împăcată cu sine, cu oamenii și cu Dumnezeu, și-a dat astfel sufletul întru odihna Mirelui ceresc. A fost îngropată ca o străină, fără ca nimeni să știe cine era. Tradiția creștină spune că un păcătos a fost îngropat în apropiere de mormântului Paraschevei, iar sfânta s-a arătat în vis unui localnic cerând mutarea rămășițelor sale. Au fost duse la o biserică și îndată au avut loc vindecări în urma rugăciunilor care se făceau lângă cinstitele sale moaște.
După ce au stat în această biserică vreme de vreo două sute de ani, săvârșindu-se multe semne și minuni în jurul lor, cinstitele moaște ale Sfintei Parascheva au fost strămutate în mai multe locuri, fiind tuturor alinare în suferință. Au ajuns, pe rând, la Târnovo, Vidin, Krușevaț și Belgrad, de unde au fost luate în 1521 din cauza asediului otoman. De acolo au fost duse la Constantinopol, unde au rămas până la mutarea lor în Moldova, la Iași. În ziua de 13 iunie 1641, cinstitele moaște au fost așezate în minunata biserică a Mănăstirii Sfinții Trei Ierarhi, unde au rămas până în anul 1884, când au început lucrările de restaurare a sfântului lăcaș. Din acest motiv au fost mutate în paraclisul mănăstirii. Dar în seara zilei de 26 decembrie 1888, după slujba Vecerniei, din neatenție, a rămas aprinsă o lumânare din sfeșnicul de lângă racla din lemn în care erau așezate cinstitele moaște. Peste noapte sfeșnicul a ars, iar focul s-a extins la catafalcul pe care era așezată racla, arzând mocnit toată noaptea și „prefăcându-l într-o grămadă de cărbuni”. A doua zi dimineața, autoritățile de stat și bisericești, preoții și credincioșii au constatat că cinstitele moaște au rămas neatinse – încă o minune săvârșită prin puterea lui Dumnezeu. Ridicate din mormanul de jar, moaștele Cuvioasei au fost adăpostite provizoriu în altarul paraclisului de la Mănăstirea Sfinții Trei Ierarhi și în curând strămutate în noua Catedrală mitropolitană din Iași, care fusese sfințită cu puțin timp mai înainte, la 23 aprilie 1887. Din 1641 până în prezent, doar de trei ori racla Sfintei Parascheva a părăsit Capitala Moldovei: din cauza celui de-al Doilea Război Mondial, în perioada 10 aprilie – 27 octombrie 1944 moaștele Sfintei Parascheva au fost adăpostite la Mănăstirea ilfoveană Samurcășești, iar timp de 18 zile, moaștele au fost duse și la Catedrala Patriarhală din București; apoi, în vara anului 1947, credincioșii au solicitat Mitropoliei Moldovei să fie scoase moaștele Sfintei Cuvioase Parascheva și duse în procesiune prin satele pârjolite de secetă și afectate grav de război. Sfintele moaște ale Ocrotitoarei Moldovei au fost purtate prin localități din județele Iași, Vaslui, Roman, Bacău, Neamț și Baia. Atunci a avut loc poate cea mai mare procesiune cu sfinte moaște de pe teritoriul Moldovei; ultima dată, în 2020 o procesiune la fel de importantă, dar mult mai discretă a avut loc pentru încetarea pandemiei de coronavirus. Traseul de aproape 500 de km s-a făcut fără închinarea credincioșilor la sfintele moaște, fără participare colectivă, fără slujbe oficiate, respectându-se măsurile luate de autorități. Moaștele Sfintei Cuvioase Parascheva au trecut prin orașele Iași, Roman, Piatra Neamț, Târgu Neamț, Pașcani, Botoșani și Hârlău.
În fiecare an, la 14 octombrie, Biserica Ortodoxă prăznuiește pe Cuvioasa Maică Parascheva. Dacă Sfânta Muceniță Parascheva, prăznuită la 26 iulie în Calendarul Ortodox, este cunoscută în popor cu numele „Sfânta Vineri”, Cuvioasa Maică Parascheva a fost numită, mai cu seamă în Moldova, „Vinerea Mare”. Sfânta Cuvioasă Parascheva este considerată, pe drept cuvânt, ocrotitoarea orașului Iași și a întregii Moldove, pentru că de-a lungul anilor moldovenii au simțit în viața lor lucrarea minunată a harului dumnezeiesc prin mijlocirea Cuvioasei Parascheva cea mult folositoare.
Surse bibliografice: historia.ro, ziuaveche.ro, basilica.ro
Sursă foto: crestinortodox.ro
Doar 24 ore? AZI??? Ziua asta nu e normal să aibă doar 24 ore! Sunt prea puține!
„Copiii sunt mâinile cu care ne prindem de Rai” spune Henry Ward Beecher, iar Raiul este mai aproape de noi prin copiii puri pe care îi avem în preajmă.
„Sufletul se vindeca atunci când ești în preajma copiilor” arată Feodor Dostoievski. Și câtă dreptate are! Orice durere se diminuează când cei mici ne sunt alături.
„Toți oamenii mari au fost mai întâi copii, dar putini dintre ei își mai aduc aminte” rostește Antoine de Saint Exupery prin personajul său: Micul Prinț sună dintr-un clopoțel de argint și ne ajută să visăm la copilăria noastră.
„Noi, cei mari, uitam adesea că am fost copii. Și lucrul acesta ar trebui să ni-l aducem aminte, mai ales când ne găsim în fața copiilor” ne reamintește Alexandru Vlahuță. Să nu uităm de acele clipe magice!
„Copilăria este tărâmul fericirii. Pentru că, doar atunci, ne mulțumim cu lingouri de nisip.” lasă scris Vasile Ghica. Ce puțin îi trebuie copilului să fie fericit și ce imaginație bogată îi creează lumi cu bucurii nemăsurate!
„Una din cele mai norocoase lucruri ce ți se pot întâmpla în viață este, cred, să ai o copilărie fericită.” Agatha Christie spune adevărul, trebuie să recunoaștem!
„Copilăria este lumea miracolului și a magiei. Copilăria se termină în momentul în care lucrurile încetează să mai fie uluitoare” scrie Eugen Ionescu. Să păstrăm uluirea, curiozitatea, mirarea și miracolul copilului ce trăiește în inimă…
„Dacă păstrezi copilăria mereu cu tine, nu vei îmbătrâni niciodată!” spune Tom Stoppard. Cât timp copilul din noi aleargă, se bucură, învață, chicotește, vom rămâne fericiți pe tărâmurile copilăriei.
„Totul este ceremonie în grădina sălbatică a copilăriei” anunță Pablo Neruda și nouă ne tresaltă inima de extaz…
,,Copilăria este șuvoiul de apă care izvorăște limpede și curat din adâncurile ființei și la care omenirea aleargă fără încetare să-și potolească setea idealurilor sale de dragoste, de bunătate, de frumusețe, de perfecțiune” subliniază Francesco Orestano. Apa vie, dătătoare de viață și putere este apa cristalină a copilăriei!
Ce simți tu când te gândești la copilăria ta? Povestește-ne!
Copilaria: raiul tuturor varstelor
Pr. Alexander Schmemann
Un fior al bucuriei străbate cuvântul „înălțare”, ce indică o provocare la adresa așa-numitelor „legi ale naturii”, la adresa declinului și veșnicei căderi; este un cuvânt ce anulează legile gravitației și ale căderii. Aici, el indică opusul tuturor, lumina, faptul că este ușor și perfect. Înălțarea Domnului se sărbătorește la patruzeci de zile după Paște, în Joia celei de-a șaptea săptămâni după sărbătoarea Învierii lui Hristos.
În miercurea ajunului, biserica săvârșește numita „Odovanie a sărbătorii Paștilor”, ca și cum ar saluta, adică, trecerea Paștilor. Slujba este exact aceeași, de la început și până la sfârșit, la fel ca în noaptea Paștilor, cu recitarea exact a acelorași versete: „Să învieze Dumnezeu și să se risipească vrăjmașii Lui…”, „Aceasta este ziua pe care a făcut-o Domnul, să ne bucurăm și să ne veselim întru ea”. Atunci când preotul cântă aceste stihuri, el ține în mâna sa lumânarea pascală și tămâiază întreaga biserică, ca un răspuns la cântarea „Hristos a înviat”. Astfel, ne luăm rămas bun de la sărbătoarea Paștilor, „rămânând în așteptare” până anul viitor.
Poate ar trebui să simțim o oarecare tristețe. Dar în loc de tristețe, ni se dă o nouă bucurie: bucuria de a reflecta și de a sărbători Înălțarea. Conform relatării evanghelice legate de acest eveniment, Domnul, după ce a dat ultimele învățăminte ucenicilor Săi, „i-a dus afară până în Betania, și ridicându-Și mâinile, i-a binecuvântat. Și pe când îi binecuvânta, S-a despărțit de ei și S-a înălțat la cer. Iar ei, închinându-se Lui, s-au întors în Ierusalim cu bucurie mare” (Luca 24, 50-52). Care este izvorul acestei mari bucurie ce dăinuie până în ziua de azi și surprinde cu a sa strălucire ziua Înălțării? Fiindcă se pare că Hristos a plecat și i-a lăsat pe ucenici în pace; a fost o zi a despărțirii. În fața lor se află drumul foarte lung al predicării, persecuțiilor, suferințelor și ispitelor ce umplu până la debordare istoria creștinismului și a Bisericii. Pare-se că bucuria a trecut, bucuria însoțirii pământești și zilnice cu Hristos, că purtarea de grijă oferită de puterea și a Sa divinitate au luat sfârșit. Câtă dreptate a avut un preot când și-a numit cuvântarea sa la vremea Înălțării „bucuria despărțirii”! Desigur, Biserica nu sărbătorește despărțirea și plecarea lui Hristos. Căci Hristos a zis: „Unde sunt doi sau trei, adunați în numele Meu, acolo sunt și Eu în mijlocul lor” (Matei 18. 20). Noi nu sărbătorim plecarea lui Hristos, ci înălțarea Sa la Ceruri.
Sărbătoarea Înălțării Domnului este o sărbătoare a deschiderii cerului pentru oameni, a raiului drept o casă nouă și veșnică, a cerului, ca a noastră adevărată patrie. Păcatul a despărțit violent pământul de cer și ne-a făcut făpturi pământești și aspre, ne-a fixat privirea ferm pe pământ și ne-a făcut viața exclusiv geotropică. Păcatul este trădarea raiului în suflet. Chiar în această zi, la sărbătoarea Înălțării Domnului, ne simțim îngroziți de această negare ce umple întreaga lume. Omul, cu aroganță și mândrie, proclamă că el este doar material, că întreaga lume este materială și nimic nu există dincolo de material. Și, dintr-un oarecare motiv, se bucură chiar de aceasta și vorbește cu milă și condescendență despre cei care încă mai cred într-un fel de „rai”, de parcă ar fi bufoni, sau țărani. Veniți, fraților, „ceresc” este doar cerul, care este la fel de material ca orice altceva; nu există nimic altceva, nu a existat, nici nu va exista. Murim, dispărem, așa că în acest timp, să construim un rai pământesc și să uităm de fanteziile preoților (popilor). Acesta, pe scurt, este rezultatul final și esența culturii noastre, a științei și a ideologiei. Progresul se sfârșește în cimitir, prin progresul viermilor ce se hrănesc din cadavre. Dar ce ne sugerați, ne întreabă ei, care este acel cer despre care vorbiți voi, la care s-a înălțat Hristos? Oricum, nimic nu există pe cerul despre care vorbiți.
La această întrebare să îl lăsăm pe Sfântul Ioan Gură de Aur, un mare Părinte la Bisericii care a trăit în urmă cu șaisprezece secole, să răspundă. Vorbind el despre cer, acesta exclamă: „Ce nevoie am eu de cer, când eu însumi voi deveni cer?”. Să lăsăm răspunsul să vină de la Părinții care numeau Biserica drept „cerul pământesc”. Punctul central al acestor două răspunsuri se succedă din următoarele: cerul este numele adevăratei noastre chemări, ca făpturi omenești, cerul este adevărul desăvârșit despre pământ. Nu. Cerul nu se găsește undeva în spațiul adânc dincolo de planete, sau într-o galaxie necunoscută. Cerul este ceea ce ne readuce Hristos, tot ceea ce am pierdut prin păcat și mândrie, prin științele și ideologiile de pe pământ și exclusiv pământești, iar acum este deschis, ne este oferit și readus de Hristos. Cerul este împărăția vieții de veci, împărăția adevărului, a bunătății și a frumosului. Cerul este întreaga metamorfoză duhovnicească a vieții omenești; cerul este împărăția lui Dumnezeu, biruința asupra morții, triumful dragostei și al grijii; cerul este împlinirea acestei ultime, supreme, dorințe, despre care s-a spus: „Cele ce ochiul n-a văzut și urechea n-a auzit, și la inima omului nu s-au suit, pe acestea le-a gătit Dumnezeu celor ce-L iubesc pe El” (1 Cor. 2,9). Toate acestea ne-au fost revelate nouă și dăruite de către Hristos. Și astfel, cerul pătrunde în viața noastră aici și acum, pământul însuși devine o reflectare, o imagine a frumuseții cerești. Cine s-a pogorât din cer pe pământ să ne dea nouă înapoi cerul? Dumnezeu. Cine s-a înălțat de la pământ la cer? Iisus, Omul.
Marele Atanasie spune că „Dumnezeu s-a făcut om pentru ca omul să se facă Dumnezeu”. Dumnezeu s-a coborât pe pământ pentru ca noi să putem urca la cer! Aceasta sărbătorim noi în ziua Înălțării”. Acesta este izvorul strălucirii și a bucuriei de nespus. Dacă Hristos se găsește în cer, și dacă noi credem în El și Îl iubim, atunci suntem și noi, împreună cu El, la cina Sa, în împărăția Sa. Dacă omenirea se va înălța împreună cu El și nu va cădea, atunci și eu, împreună cu El, mă voi ridica, la a Sa chemare. Și „întru El” mi se arată scopul, noima și bucuria eshatologică a vieții mele. Totul în jurul nostru ne trage în jos. Dar eu, privind înspre trupul cel pământesc ridicându-se la cer, contemplându-L pe Hristos cel ce se îndreaptă spre cele înalte „în chimvale bine răsunătoare”, îmi zic mie și întregii lumi: aici se găsește adevărul lumii și al omului, aici este viața la care ne cheamă Hristos din veșnicie.
Plinind rânduiala cea pentru noi și cele de pe pământ unindu-le cu cele cerești, Te-ai înălțat întru slavă, Hristoase, Dumnezeul nostru, nicicum despărțindu-Te, ci rămânând nedepărtat și strigând celor ce Te iubesc pe Tine: Eu sunt cu voi și nimeni împotriva voastră!
7 – 9 aprilie 2023, între orele 10.00 și 18.00
Muzeul Național al Țăranului Român
Duminica cea de pe urmă din Păresimi sau din Postul Mare este cunoscută sub numele de Florii, Duminica Floriilor sau Duminica Vlăstarelor. De peste 20 de ani, Muzeul Național al Țăranului Român ține această sărbătoare și își așteaptă vizitatorii, timp de trei zile, la primul eveniment cu meșteri de peste an. Vom sărbători Floriile alături de încondeietoare, țesătoare, împletitoare, cusătorese, iconari, olari, lingurari, pielari, rudari… meșteri vechi, care și-au dovedit iscusința de-a lungul timpului și care duc mai departe tradiția meșteșugului lor.
De vineri, 7 aprilie, până duminică, 9 aprilie 2023, de la orele 10 dimineața până la 6 seara, veți avea prilejul să admirați și să tocmiți o mulțime de lucruri frumoase, meșteșugite cu sârg și încărcate cu semne și înțelesuri. Ouă încondeiate, icoane, obiecte din lemn, ceramică, țesături, jucării, podoabe și multe altele vor fi prezentate la Târgul de Florii, care va avea loc în curtea Muzeului de la Șosea.
De-ale gurii găsiți: cozonaci și prăjituri de casă, turtă dulce, miere de albine, polen și propolis, ierburi de leac, pălincă și dulcețuri.
Vizitatorii sunt invitați, de asemenea, să răsfoiască, să citească și să-și îmbogățească biblioteca cu publicațiile Muzeului: cărți cu teme etnologice, cărți-obiect, albume ori revista Martor.
Prețul biletului de intrare: adulți – 12 lei; pensionari – 6 lei; elevi și studenți, posesori ai cardului Euro 26, în vârstă de până la 30 de ani, persoanele adulte cu handicap mediu sau ușor – 3 lei. Biletele pot fi achiziționate și online pe booktes.com
Iarăși, astăzi primim veștile cele bune, vestea libertății, o rechemare de la cădere spre viața reînnoită, o promisiune a bucuriei și a slobozirii din robie. Un înger vorbește cu Preacurata, pentru a nu mai vorbi din nou diavolul cu femeia. Spune Sfânta Scriptură: „Iar în a șasea lună a fost trimis îngerul Gavriil de la Dumnezeu, într-o cetate din Galileea, al cărei nume era Nazaret, către o fecioară logodită cu un bărbat”.
A fost trimis Gavriil pentru a descoperi mântuirea universală a oamenilor, pentru a-i aduce lui Adam restaurarea sa sigură, pentru a preschimba necinstea cinului femeiesc în cinste, pentru a pregăti cămara mirelui, pentru a fi vrednică de Mirele cel neîntinat și pentru a uni creația cu al ei Creator, în palatul însuflețit al împărăției îngerilor. A fost trimis Gavriil, încă, la fecioara cea care era promisă (logodită) lui Iosif, dar menită lui Iisus, Fiului lui Dumnezeu. Cel fără de păcat a fost trimis la aceasta care nu a cunoscut stricăciunea. A fost trimis luminătorul, pentru a vesti pe soarele dreptății. A fost trimis Gavriil, pentru a vesti pe cel ce este din sânul Tatălui și în brațele mamei. A fost trimis Gavriil, pentru a-l arăta pe cel ce stă pe tron, dar și în peșteră. Eu o numesc pe aceasta taină, ceea ce prin credință se înțelege, și ceea ce nu poate fi cercetat prin erudiție. În a șasea lună, Gavriil a fost trimis la Fecioara și a primit aceste porunci de la Însuși Dumnezeu.
„Vino, așadar, arhanghele, fii slujitor al înfricoșătoarei și ascunse taine. Mă grăbesc datorită milei mele să cobor din cer și să îl cercetez pe Adam cel înșelat. Păcatul a stricat lucrarea mâinilor mele și a încețoșat frumusețea pe care am creat-o. Lupul îmi înghite creația mea, pustiu este locul ei în ceruri […] Îmi doresc să miluiesc pe omul cel necăjit și să-l încătușez pe diavolul-vrăjmaș. Îmi doresc ca această taină să nu fie cunoscută de toate puterile cerești, numai în tine mă încred. Mergi, așadar, la fecioara Maria, la cerurile cele cuvântate, la poarta răsăritului, în lăcașul cel vrednic al Cuvântului meu, la cel de-al doilea cer ce se găsește deasupra pământului, la norul cel iute și ușor. Spune-i ei de ploaia arătării mele, mergi în cămara Mirelui celui întrupat, în lăcașul cel fără de întinăciune al nașterii mele celei după trup. Vorbește urechilor chivotului cuvântător, pregătește-l ca să mă asculte fără să se sperie, și nici să se tulbure sufletul Fecioarei. Arată-te lumește înaintea templului meu însuflețit, spune acesteia mai întâi vestea cea îmbucurătoare. Tu să spui Mariei „Bucură-te, cea plină de har”, ca eu să miluiesc pe Eva cea istovită.”
Toate acestea le-a auzit arhanghelul, și după cum era firesc, a mărturisit: „Neauzită este această facere, care întrece orice gând ce s-ar fi spus. Cel de temut între Heruvimi, cel nevăzut de Serafimi, cel neînțeles între toate puterile cele cerești, promite o cuvântare separată fiicei, prevestind prezența sa personală […] Însă este cu putință ca pântecul omenesc să poată încăpea pe cel de necuprins? Cu adevărat, înfricoșătoare este taina aceasta!”.
Deși pe toate acestea le avea îngerul în a sa minte, Stăpânul său îi zice : „De ce te tulburi și te nedumerești, Gavriile? Nu te-am trimis mai înainte la preotul Zaharia? Nu i-ai trimis tu vestea cea îmbucurătoare a nașterii lui Ioan, nu i-ai impus preotului care nu ți-a dat crezare pedeapsa tăcerii, nu l-ai condamnat pe bătrân la nevorbire? Nu ai fost tu cel ce ai comunicat, iar eu, cel ce a confirmat? Nu a urmat oare veștii tale fapta? Nu a luat în pântec femeia cea stearpă? Nu a dispărut boala nenașterii de prunci? Nu s-a domolit inerția firii? Acum nu va purta în pântec cea care mai înainte era stearpă? Poate exista ceva imposibil pentru mine, Creatorul? Cum, așadar, te-a cuprins îndoiala?”
„Bucură-te, cea plină de dar, nu te rușina ca să nu fii motiv al pedepsei. Te vei face maică a celui ce a pedepsit și mântuit pe om. Bucură-te, maică neclintită a Mirelui Hristos în umanitatea orfană. Bucură-te, tu cea care ai înghițit în mitrasul tău moartea maicii omenirii, pe Eva. Bucură-te, biserică vie a lui Dumnezeu. Bucură-te, tu, cea care ești deopotrivă sălaș al cerului și al pământului. Bucură-te, loc întins al tainei firii. Datorită ție a venit vindecătorul oamenilor, soarele dreptății, pentru a lumina pe cei ce trăiau întru întuneric, ancora tuturor celor suferinzi și limanul cel sigur. S-a născut Domnul robilor, legătura păcii, mântuitorul celor în obezi, pacea celor aflați în război!”
Aceasta este pacea, bucuria și fericirea noastră. Cu toții să căutăm să ne bucurăm de aceste bunătăți, cu harul și iubirea de oameni a Domnului nostru Iisus Hristos, a căruia este slava, cinstea și închinarea, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin
