La 18 ani, la vârsta la care unii încă se întreabă ce facultate să urmeze, Laura Felea era deja la catedră. Elevi erau adolescenții fix cu o generație mai mică ca ea. A purtat emoții, dar le-a abandonat datorită colegilor de cancelarie care au crezut că locul său este în sistemul de învățământ și care au încurajat-o pe întreaga perioadă a studiilor pe care le-a făcut în paralel. Face educație cu dragoste, după cum chiar mărturisește. Nu doar la școala unde își profesează meseria, ci și în cadrul Palatului Copiilor, acolo unde ocupă funcția de director.

Este la conducere, dar titlul pe care-l poartă nu-i place deloc, doar atribuțiile pentru că ele pun în centru copiii. Contribuie întru totul în cadrul instituției care vine ca o prelungire în formarea și educarea lor. Îi place modul în care mulți dintre noi am înțeles că educația nonformală vine în completarea armonioasă a celei formale, și că una fără cealaltă nu se poate. Îi place alternativa de timp liber pe care o oferă Palatul Copiilor, iar datorită acestui aspect este implicată total. Să o cunoaștem!

Sunteți „doamna” pentru că ați aruncat o dorință către Univers, iar Universul v-a răsplătit cu meseria care vă menține, cred cu tărie, vie chiar și după atâția ani. Ce vă luați frumos pentru suflet atunci când sunteți în mijlocul copiilor?

Frumosul sunt însăși copiii. Au o puritate și o inocență pe care noi, adulții, am cam pierdut-o. Fiecare zâmbet, sclipirea aia de ”AHA” din ochii lor când înțeleg, ușoara încruntare care apare atunci când sunt puși pe gânduri de ceva ce s-a discutat la oră, felul în care vin să îți spună ”m-am gândit la ce mi-ați spus data trecută”, toate sunt frumos pentru suflet.

Cum vedeți generația de copii de azi prin ochii și inima dumneavoastră? Dacă ar fi să faceți un profil, cum ar fi redat în câteva idei?

Eu nu cred  în povestea cu ”pe vremea mea…”. Mereu adolescenții au fost rebeli, atât că în generația noastră ni se puneau mult mai repede limite și eram puși la colț. Pe acești adolescenți îi admir foarte mult, pentru că au învățat să spună și ce nu le place, să își facă vocea auzită. Cred că sunt o generație mai pragmatică, mai tehnică, își ascund sensibilitatea în fața unei aparente neimplicări, dar dacă știi pe ce butoane să apeși, îți vor arăta o latură tare frumoasă și sensibilă. Cred că sunt uneori prea dependenți de tehnologie, dar dacă le oferi ceva suficient de interesant de făcut, uită de aceasta. Ține și de noi, adulții, să le canalizăm interesul spre mai multe contacte interumane. Și cred că au nevoie de reguli mult mai clare, instinctual ei știu că toți funcționăm după reguli și după norme. Eu nu cred că sunt un profesor dur, dar țin la principiile mele, nu fac abateri de la reguli, pentru că nici viața nu va face compromisuri cu ei.

De ce istorie, doamna Felea? Cine v-a transmis dragostea aceasta față de această disciplină?

Din curiozitate. Am fost un copil tare curios, și cum înainte de revoluție se găseau multe legende și povestiri cu temă istorică, m-au atras. Tatăl meu era pasionat de poezii, una din primele poezii pe care le-am învățat încă de la grădiniță a fost ”Mama lui Ștefan cel Mare” și pentru că părinții erau așa de mândri de mine că o recitam peste tot, am vrut să știu și cine e Ștefan. Așa că mi-au cumpărat celebrele Legende Istorice. Apoi, în clasa a treia, pentru un an, a locuit la noi un verișor de-al tatei, profesor de istorie. Eram foarte curioasă să îi citesc lucrările de control, manualele de istorie (noi nu făceam încă la școala, dar eu citisem tot ce găseam). La noi în casă se citea mult, ambii părinți citeau, poate și pentru că înainte de revoluție nu aveai prea multe alte distracții, dar au și rămas cu acest obicei. Aveam cu toții abonament la Biblioteca județeană, care era și foarte aproape de casă, acolo ne petreceam deseori timpul. Și doamna învățătoare ne dădea o listă cu cărți pentru lectura de vacanță, listă pe care încercam să o parcurg integral. Laudele celorlalți despre cât de multe știam când am început să studiez efectiv istoria la școală cred că m-au stimulat. Am avut și noroc de profesori buni de istorie, care ne-au învățat, încă din anii 90 despre cum să înțelegem relația cauză-efect a unui eveniment  și ne-au stârnit deseori curiozitatea. În plus, istoria este o știință atât de complexă, care te învață de fapt atât de multe din domenii atât de variate!

Din septembrie, 1997 sunteți parte din sistemul de învățământ. Cum ați defini traseul dumneavoastră profesional? A fost unul liniar sau sinuos?

Nu pot să îl definesc așa. A fost mereu provocator. În 1997 am terminat liceul, am dat la facultate, nu am reușit (pe atunci concurența era de 6 pe loc, iar eu nu eram suficient de pregătită) așa că m-am angajat ca profesor suplinitor de istorie. Eu aveam 18 ani, elevii mei de clasa a VIII-a aveau 14-15 ani. Îmi amintesc și acum emoțiile de început, culoarea catalogului, prima clasă la care am intrat, cum stăteau copiii în bănci. În anul următor am fost admisă la facultate, am dat la fără frecvență. Situația în familia noastră se schimbase radical în ultimul an, iar eu trebuia să și lucrez și să fiu mai mult în Tulcea. Am continuat să fiu profesor suplinitor în toți anii de facultate în aceeași școală, pot spune că m-am format acolo și că a fost un noroc. Colectivele de elevi nu erau foarte mari (12-20 elevi), colectivul de cadre didactice omogen și ca o adevărată familie au fost dispuși să mă învețe și să mă sprijine atunci când mergeam la cursurile de pregătire sau în sesiune. Cred că e tare important în anii de debut să ai noroc de câțiva colegi sportivi, pentru a crește ca profesor, pentru a te forma. Căci în facultate, prea multe la pedagogie, din nefericire nu se învăța.

După terminarea facultății am fost atât profesor de gimnaziu, cât și de liceu. Am dat titularizarea de 4 ori, prima dată în 2003, când am terminat facultatea, a fost grilă. A fost singura dată când am luat sub 7, nota 6.90. Mi se pare și acum cea mai nefericită metodă de evaluare la o știință umanistă. În rest, luam întotdeauna note bune, dar pentru că nu erau posturi titularizabile pe oraș și nici în apropiere (că de navetă nu îmi era frică, făcusem atâția ani), alegeam suplinirea calificată. Un suplinitor nu e cu nimic mai prejos decât un titular, numai că nu prea are vacanță de vară. La sfatul unei doamne inspector, am ales să mă titularizez totuși, apoi să mă detașez (aveam luat și definitivatul). Apoi, la pretransfer, am venit titulară în oraș.

Cât de mult vă place funcția de director de la Palatul Copiilor?

Sincer? Funcția nu îmi place deloc. Am mers la concursul din 2016 datorită unei conjuncturi- nu rezonam cu managementul fostului director și mereu am crezut că dacă nu ești de acord cu ceva e bine să spui, dar să vii și cu alternative și să te implici în schimbare. Apoi la concursul din 2021 cred că a fost dintr-un soi de inerție: începusem niște proiecte, voiam să le duc mai departe. Îmi plac în schimb foarte mult oamenii care lucrează în Palatele și cluburile copiilor, colegii mei directori din toată țara, pe care am avut bucuria să îi cunosc și cu care colaborez. Îmi plac, le respect (dar e mai mult de atât, e o relație tare frumoasă) doamnele care se ocupă de educația nonformală din Minister. Îmi place modul în care mulți dintre noi am înțeles că educația nonformală vine in completarea (armonioasă) a celei formale, și că una fără cealaltă nu se poate. Îmi place alternativa de timp liber pe care o oferă Palatul Copiilor.

Ce se întâmplă in interiorul acestei instituții?

Educație cu dragoste. Și Palatele copiilor sunt tot instituții de învățământ dar nonformal, care oferă activități extrașcolare, în cadrul cărora se desfășoară acțiuni instructiv-educative specifice, prin care se aprofundează și se diversifică cunoștințe, se formează, se dezvoltă și se exersează competențe potrivit vocației și opțiunii copiilor și se valorifică timpul liber al copiilor prin implicarea lor în diferite proiecte educative. Colegii mei sunt tot profesori, trecuți prin examene de titularizare, grade didactice, formări, etc. Activitatea din palat se află în completarea celei din școli, venind cu multe părți practice. Un soi de ”școala altfel” permanent. Oferta Palatelor copiilor este foarte variată: de la cunoscutele cercuri artistice (de dansuri moderne, populare, muzică și instrumente muzicale, artă decorativă, pictură, desen, teatru) la cercuri sportive și turistice (judo, karate, gimnastică, orientare turistică), cercuri de șah, dezbateri, jurnalism, cetățenie democratică, cercuri de limbi străine, cercuri dedicate ecologiei și mediului la cercuri mai tehnice (electronică, robotică, informatică). Si acestea sunt doar câteva exemple. Toate activitățile sunt gratuite, noi nu punem note, evaluarea se face prin participarea la concursuri, simpozioane, expoziții. Elevii vin de bună voie și rămân, unii făcând din ceea ce învață în Palat o  opțiune de carieră mai târziu.

Sunteți un bun reper în sistemul educațional. Cu ce argumente ați veni în fața generației de azi să o îndrumați să se îndrepte spre a îmbrățișa meseria de profesor?

Nu știu dacă sunt un bun reper. Știu că tinerii sunt nemulțumiți de modul în care este organizată societatea românească, de cei care ne conduc, de cum se face educație. Nici noi, adulții nu suntem foarte mulțumiți. Ce le spun tuturor este că dacă vor o schimbare, să se implice să o facă! Nu e suficient să fii nemulțumit, oferă o alternativă! Împreună putem schimba ceva, inclusiv în educație, iar prin educație de calitate putem schimba lumea. În plus a fi profesor e mereu frumos și provocator. Iar a fi profesor, a modela suflete tinere, inocente, e cel mai frumos lucru pe care poți să îl faci.

Fiecare avem valori și bune considerente după care ne ghidăm. Guvernăm în jurul unor principii. Cu ce ați dori să plece elevii dumneavoastră în viață?

Îmi doresc elevi și adulți mai empatici și mai toleranți.  Să învețe că atunci când pot să întindă o mână de ajutor, chiar să o facă. Mă sperie acești adulți care, atunci când văd un accident/un incident, în loc să se ofere să ajute sau să intervină, încep să filmeze. Și țin foarte mult la corectitudine și asumare, asta le repet de fiecare dată: toți greșim, e omenesc; ne asumăm și încercăm să corectăm.  Apoi eu cred în voluntariat. Le povestesc despre asta deseori, merg cu ei la activități de voluntariat, le arăt cât e de fain să dăruiești din timpul tău, din energia ta, din cunoștințele tale și câți prieteni își pot face astfel, dintre tinerii cu aceleași valori. Și a avea un prieten bun, ”de cursă lungă” este un deziderat. Pentru că cea mai eficientă formă de educație este exemplul personal.

Ce le transmiteți zilnic și să ia fiecare aminte?

Îmi doresc să vadă și să înțeleagă cât de importantă este educația, că pe termen lung doar prin educație vom avea parte de o schimbare reală. Le spun mereu că mințile noastre sunt ca niște motoare, care, pentru a fi funcționale, au nevoie să fie mereu unse, în cazul nostru cu informații corecte și complexe, din domenii cât mai diferite. Altfel, ruginesc. Și le reamintesc zilnic cât de important e cel de lângă noi.  Așa că, ei vă pot confirma, țin foarte mult la respect- față de propria persoană (să fie curați, îngrijiți) dar și față de ceilalți: la salut, la politețe în relațiile interumane. Pot ierta o lecție neînvățată, nu voi trece cu vederea un moment de impolitețe, nici față de mine nici între ei. Pentru că eu le arăt respect, nu încalc nici eu regulile pe care le impun lor. Ar fi minunat dacă după anii de școală, ar reuși să vadă dincolo de ambalajul strălucitor, dincolo de aparențe.

În copilărie, învățătoarea Liliana Anghel a cochetat cu ideea de a se dedica oamenilor din rolul de asistentă medicală. Tot a oamenilor este în prezent toată, dar a oamenilor mici. A îmbrățișat meseria de dascăl și poartă o mare pasiune acesteia. Nici măcar sintagma „ca să primiți un post, ne uităm și la culoarea pielii” nu a îndepărtat-o de copii.

Acum, este învățătoare, profesor metodist pentru învățământul primar și bursier în cadrul programului pentru profesori Teach for Romania. Acest program reprezintă o altă etapă fabuloasă din viața sa profesională, de aceea îi ofer dreptul de a reda mai multe despre sentimentele fidele pe care le poartă frumoasei sale profesii.

Doamna învățătoare, cum v-a găsit acest an școlar? Cu același entuziasm ați pășit în școală, cel pe care l-ați purtat și cu 30 de ani în urmă, la începuturile dumneavoastră în învățământ?

„Dacă vrem o lume mai bună trebuie să contribuim la crearea ei” spunea Mahatma Gandhi. O școală mai bună nu se face privind de departe. Trebuie să ne implicăm, să facem tot ce ne stă în putință să transformăm școală într-un loc în care elevii să vină cu plăcere, să fie motivați, implicați, activi , să conștientizeze importanța educației în viața lor. Eu îmi doresc o lume mai bună și o școală mai bună așa că, de peste 30 de ani, fiecare început de an școlar mă găsește cu emoții, entuziasm și recunoștință că Dumnezeu mi-a îndrumat calea să am una dintre cele mai frumoase meserii.

Ați fost acea fetiță care se juca „de-a școala” și care, ajunsă la maturitate, în fața unei decizii de a urma o școală, ați ales-o pe cea cu profil pedagogic?

Nicidecum. Când eram mică, discuția era să devin asistenta medicală. La serbarea din clasa I am spus eu o poezie despre asistente, iar tatăl meu a spus: asistentă te fac. De atunci, așa a rămas, că o să mă fac asistentă. Până la sfârșitul clasei a VIII-a eu am tot învățat cu gândul acesta. A venit clasa a VIII-a, am dat examen la Liceul sanitar și, din păcate, nu am luat o notă care să îmi asigure un loc la acel liceu.  Am plâns zile întregi, dar nu pentru că pierdusem șansa de a deveni asistentă cat mai degrabă de rușine că am luat notă mică la examen. Ce îmi aduc bine aminte atunci este că părinții mei nu m-au certat deloc. Au fost alături de mine și m-au încurajat că o să fie bine. M-am dus la Liceul Agricol Fundulea și, când am terminat, în 1991, m-am angajat ca profesor suplinitor de matematică. Am constatat că îmi place foarte mult ceea ce fac. Chiar dacă era o diferență de doar 4-5 ani între mine și elevii de clasa a VIII-a, aceștia mă respectau foarte mult, lucram cu drag iar directorul școlii mă încuraja mereu. În anul următor m-am înscris la Colegiul de Institutori din cadrul Universității Spiru Haret. Nu a trecut mult timp până ce toate acestea s-au transformat într-o mare pasiune. Pur și simplu îi iubeam pe copii, știam că nu puteam să fac altceva decât să fiu învățătoare. Am simțit  că aici e nevoie de mine, că aici pot să fiu varianta mea cea mai bună. Cu aceeași pasiune fac asta de peste 30 de ani.

Cine v-a insuflat dragostea pentru carte, pentru copii, pentru educație? Cu toții avem modelepe care le luăm ca reper. Dumneavoastră pe cine ați avut ca punct de referință pe plan profesional?

Dragostea pentru carte mi-au insuflat-o părinții mei. Și-au dorit foarte mult să învăț  și m-au încurajat tot timpul. Îmi spuneau : tu ești deșteaptă, poți să înveți să ai un serviciu ușor, să nu te chinui ca noi. ”Lasă fata să învețe!„ auzeam  foarte des de la părinții mei. Apoi, la școală, eu am simțit că toți profesorii mă iubeau. Mi-au dat foarte mult curaj, m-au sprijinit tot timpul. Când eram la facultate, ca să nu mai cheltui banii pe cărți , foștii profesori îmi împrumutau cărțile dumnealor de metodică, mă ajutau cu diferite materiale. Îmi aduc aminte că unul dintre învățători, deși nu îmi predase niciodată, mi-a dat caietul dumnealui cu notițe din liceu. Doamne, l-am, păstrat ca pe o Biblie.

Dar, cred că cel mai puternic stimulent a fost dorința părinților mei ca eu să ajung cineva în viață. Deși își doreau foarte mult să învăț, niciodată nu au pus presiune, nu au fost amenințări de genul ,,dacă nu iei premiul întâi nu mai primești ceva” și nici promisiuni ,,dacă iei premiul întâi îți luăm bicicletă”. Nici nu ar fi putut să facă astfel de promisiuni pentru că nu aveau bani. Pur și simplu au fost consecvenți, i-am simțit alături de mine pe tot parcursul meu educațional. Asta m-a ajutat foarte mult. Cred că asta ar trebui să facă orice părinte. Dacă tu, ca părinte nu ,,vezi” ce face copilul tău un an de zile pentru că ești ,,ocupat” să asiguri ,,premiul” de la sfârșitul anului, nu te aștepta să aibă rezultate prea grozave. Dacă acestea există, sunt cazuri speciale. Majoritatea copiilor au nevoie de atenția părinților lor, de implicarea lor nu de stimulente materiale.

Dacă ar fi să faceți o retrospectivă a anilor în învățământ, cum ați defini traseul profesional? A fost unul liniar sau sinuos?

A fost și ușor și greu, dar frumos.  În primii ani de predat, când nevoia de sprijin era enormă, directorul școlii a fost omul pe care eu m-am bazat cel mai mult. Un OM de o calitate rar întâlnită, de la care am învățat enorm . Deși eram la început și nu știam prea multe, dumnealui mă încuraja și mă îndruma. Niciodată nu mi-a reproșat că nu știu anumite lucruri. Orice aveam nevoie să știu, nu mă sfiam să îl întreb.

Am fost și la altă școală, un singur an dar a făcut cât zece,  unde directorul mă desconsidera și îmi arăta asta în fiecare zi. Peste ani, a venit la școala unde eu eram director adjunct. Când a aflat, a rămas pur și simplu șocat.

Însă, peste toate acestea, eu zic că a fost un drum frumos. Preocuparea mea principală a fost să învăț, să mă dezvolt, să reușesc să fiu un profesor bun, să fiu un profesor  care aduce în clasă acea garanție că fiecare elev e ajutat să devină varianta lui cea mai bună. Și cred că am reușit.

„Ca să primiți un post, ne uităm și la culoarea pielii”. Ce însemnă această afirmație? Ce mărturisiri îmi puteți face?

A fost o experiență pe care nu cred că o voi uita vreodată în viața mea.  Au fost multe momente când m-am simțit nedreptățită, dar acela a fost cel mai crunt pentru că era pentru prima dată când venea de la un adult. Apoi, m-am obișnuit. Mă doare și acum, dar le suport altfel. Am înțeles că nu e o vină să ai pielea închisă la culoare, important e ceea ce faci tu ca om. Și cred că fac destule, că sunt un exemplu bun pentru cei din jurul meu.  Cum am spus mai sus , după ce am terminat liceul, m-am angajat ca profesor suplinitor de matematică. Însă, în vara aceea eu am participat la concurs pentru un post de învățători. Deși am luat o notă destul de mare, 9,65 refuzau să îmi dea post. Inițial, au invocat motivul că nu o să mă prezint la post. Ghinionul meu a fost că doamna directoare de la școala la care eu am solicitat post era în sala și a spus clar că nu mă primește pentru că ”știu eu cum sunteți voi, nu o să vă prezentați la post ”. De fapt , voia să vină altcineva care luase o notă mai mică decât mine. Eu nu țineam morțiș la școala aceea, voiam oriunde doar să pot face naveta. În acel moment a început aventura: mi-au cerut să fac o împărțire, nerelevantă pentru ce se întâmpla acolo dar, probabil, ca să tragă de timp, apoi  a trebuit să dau o declarație că o mă prezint la post. După ce am scris declarația, unul dintre inspectori a citit-o cu mare atenție, poate găsea vreo greșeală. Nu a găsit și atunci, m-a săgetat cu privirea, avea niște ochi albaștri, înfiorători, și mi-a spus pe un ton zeflemitor ,,credeți că posturile de dau așa oricui, se mai ia și după culoarea la față”. Știu că nu e scris corect gramatical dar am vrut să redau exact cum a spus dumnealui. În tot acest timp, posturile se ocupau, s-a ocupat și cel solicitat de mine, spre bucuria doamnei directoare. În final mi-au dat un post pe care nu îl voia nimeni, foarte departe de casa mea. Pentru că era imposibil să stau cu chirie, a doua zi tatăl meu s-a dus la inspectorat să vadă poate se găsește o soluție. Atunci i s-a spus așa ”doamne, uite, am văzut că fata dumitale știe matematică și o să îi dăm un post de matematică la Aprozi”. Aici puteam să fac naveta, mergeam 30 de minute cu trenul apoi 5 km pe jos. Am acceptat dar m-am dus cu inima strânsă având în vedere experiența trăită. Din fericire, directorul m-a primit cu brațele deschise.

Un om este construit din mulțumiri sufletești, din tristeți, din provocări pe care le depășește. Care să fi fost provocarea cea mai mare în învățământ? Etichetele, poate?

Eu consider că provocarea cea mai mare o reprezintă faptul că nu mergem toți în aceeași direcție: profesori, părinți, comunitate. Nu înțelegem că acești copii sunt ai noștri, că doar împreună reușim să îi ajutăm. Se caută mereu vinovații  și nu soluțiile. Profesorii spun că elevii nu învață, părinții spun că profesorii nu își fac datoria, comunitatea, nepăsătoare la nevoile elevilor, dă vina pe elevi, părinți, profesori. Aici nu mă refer la comunitatea din care vin eu, ci în general se întâmplă asta.

Vorbind de discriminare, de etichete, acestea au existat și există. Deși se vorbește tot timpul despre nondiscriminare, se fac cursuri peste cursuri, evenimente, simt discriminarea în jurul meu. Am simțit-o ca elevă din partea colegilor, ca profesor, ca cetățean al acestei țări. Asta e, e în firea unor oameni  să judece. Judecă orice, nu doar etnia. Spun în firea unor oameni pentru că nu e normal să generalizăm, nu toți oamenii sunt rasiști. Soțul meu nu este de etnie, prietena mea cea mai bună nu este de etnie. Am foarte mulți prieteni, oameni care mă admiră, mă respectă și nu sunt de etnie rromă. Dar este clar că cei de etnie, oricare ar fie ea, nu pleacă cu același start. Eu am simțit că a trebuit să muncesc mai mult, să demonstrez ce capacități am față alții care au obținut mult mai ușor anumite lucruri.

Dar mulțumirea cea mai mare pe care o purtați în inimă?

Deși drumul meu în viață nu a fost unul tocmai ușor, port multe bucurii în inimă.

Pe plan personal, cea mai mare bucurie este fiul meu. El este tot ce mi-aș fi dorit de la viață, tot ce ar putea o mama să viseze . Este sprijinul și mândria vieții mele. Îi mulțumesc lui Dumnezeu în fiecare zi pentru familia pe care mi-a dat-o.

Pe plan profesional bucuria mea cea mai mare este că am avut impact asupra multor copii. Într-o vară, un părinte a venit să își înscrie copilul la școală. A spus că nu vrea să dea copilul la altă doamnă decât la mine pentru ca eu ”l-am făcut om”. Și nu este singurul părinte care a dorit ca și copiii lor să învețe tot la mine. Mă întâlnesc cu foști elevi  care erau clasa a VIII-a în 1991 și îmi spun Sărut mana, doamna!

Ce roluri îmbrățișați în societate în prezent? Sunteți în continuare pe funcția de director al școlii, sau metodist? Ce-mi puteți spune?

De-a lungul timpului am purtat multe pălării. Mi-au plăcut toate pentru că au contribuit la dezvoltarea mea, la ceea ce sunt acum. Am fost director adjunct 10 ani, sunt profesor metodist din 2013, am fost implicată în diferite proiecte în cadrul școlii (ERASMUS, POCU) .

Acum, sunt învățătoare, profesor metodist pentru învățământul primar și bursier în cadrul programului pentru profesori Teach for Romania. Acest program reprezintă o altă etapă fabuloasă din viața mea profesională. Este un program intensiv de leadership ce vizează dezvoltarea unor competențe transferabile, critice pentru un profesor care vrea să faciliteze învățare de tip transformațional. Oricât de multe știam despre acest program, nu m-am gândit   că o să fie cu atât de multă învățare, că o să mă redescopăr, că o să reflectez atât de mult la CINE SUNT EU? A fost locul unde , pentru prima dată, am reușit să îmi asum etnia cu adevărat, să vorbesc deschis fără să fiu judecată. Dimpotrivă eram încurajată să fac asta. De anul acesta sunt și mentor în cadrul programului Teach for Romania și m-am bucurat enorm când am văzut cât de mult am reușit dau celorlalți profesori din experiența mea.

O altă pălărie care îmi place enorm și pe care o port cu mândrie este cea de fondatoare a Asociației SPER – Speranță, Performanță, Educație, Respect. Pentru că mi-am dorit să duc impactul dincolo de sala de clasă, făceam asta și înainte dar la un nivel mic, am reușit să înființez această asociație prin intermediul căreia să ajutăm cât mai mulți copii, părinți și oameni aflați în dificultate.  Eu știu cel mai bine ce înseamnă să primești o mână de ajutor atunci când ai nevoie, ce înseamnă ca cineva să îți dea curaj, să creadă în tine. Asta îmi doresc să fac pentru copiii din Budești, să le dau încredere în ei, să fiu acolo pentru ei , să îi fac să înțeleagă importanța educației. Eu sunt unul dintre exemplele că poți să reușești în viață dacă ai ambiție, dacă tu crezi în tine, în ciuda tuturor dificultăților. Iar fiul meu a înțeles misiunea și este alături de mine în această călătorie. Are job-ul lui dar mă ajută foarte mult la asociație.

Cum sunt generațiile de azi față de generațiile de pe vremea noastră?

Consider că nu putem compara generațiile de copii. Predau de 32 de ani, am avut atâtea generații și nu am putut niciodată să spun „generația trecută era într-un fel față de cea prezentă”. Fiecare are farmecul ei, frumusețea ei, specificul ei. Depinde de noi, adulții cum reușim să ne conectăm cu ei. Consider că cel mai important e ca noi să intrăm în lumea lor, să îi cunoaștem, să le aflăm pasiunile, să îi înțelegem . Doar așa reușim să ne adaptăm fiecărei generații. Se spune despre copiii de azi că s-au născut cu telefonul în mână, în sensul că știu să îl folosească foarte bine de la o vârstă foarte mică. Noi ce facem? Le interzicem telefoanele. Nu spun să folosim exclusiv tehnologia dar nici să o interzicem pe motiv că ”le strică creierul copiilor”. Aud foarte des asta. Eu consider că ne ajută foarte mult. Mă duc în lumea copilului,  mă folosesc de ceea ce  îi place lui și produc învățare mult mai ușor. În felul acesta îi învățăm și pe copii să utilizeze tehnologia în scop educațional. Nu mică le e mirarea când descoperă că pot folosi telefonul în învățare.

Dacă ar fi să faceți portretul copiilor dumneavoastră de la clasă, cum l-ați scrie în câteva rânduri aici, public?

Doamne, îi iubesc de nu mai pot. Sunt copii crescuți în modestie , dar cu inima cât un munte. Sunt copii isteți, curajoși și puternici. Ei chiar au înțeles ce înseamnă să ne respectăm între noi, să ne ajutăm între noi, să fim buni oriunde am merge. Au hotărât să se numească „Clasa prietenilor fericiți” . Și chiar așa sunt.

Ce sentimente purtați școlii care v-a făcut „om mare”? Ce sentimente purtați școlii în care vă exercitați meseria?

Școala care m-a făcut ”om mare” este aceeași scoală unde sunt acum.  Sunt recunoscătoare tuturor care au fost mereu alături de mine , care au crezut în mine, care mi-au dat o mână de ajutor atunci când am avut nevoie. Sunt recunoscătoare și celorlalți pentru că m-au ambiționat să le demonstrez contrariul a ceea ce credeau despre mine și asta m-a determinat să muncesc mai mult, implicit să mă dezvolt mai mult.  Am fost director adjunct 10 ani, timp în care am muncit enorm. Nu regret nicio secundă pentru că mi-a adus multe satisfacții. Respectul copiilor și al părinților arată că mi-am făcut treaba. Continui să muncesc cu aceeași pasiune pentru că îmi pasă de fiecare copil.

Azi se încheie primele două săptămâni de școală.

Se încheie ,,adaptarea”.

Tare bine ar fi să ne așezăm lângă copiii noștri și să le spunem:

,,Știu, știu că nu a fost floare la ureche să pășești din vacanță în clasă. Pare că e doar un pas, însă este o străduință și apreciez lucrul acesta!”

,,Să știi că și anul acesta școlar te vor cuprinde toate emoțiile: și cele plăcute și cele neplăcute! Cu unele e tare bine și cu unele e destul de greu… Însă toate emoțiile sunt bune. Va crește încrederea în tine când vei ști că dincolo de orice trăire, oricum ar fi ea, soarele tot o să răsară!”

,,Uite, eu știu că deși nu toate lucrurile au ieșit ca la carte de când a început școala, (da- te-ai trezit și mai greu, ai și întârziat, ai uitat și desenul acasă) tu poți face toate aceste lucruri-și multe altele- bine, mult mai bine! Suntem aici să te susținem când ai nevoie de noi!

Chiar dacă uneori ai rostit cuvinte nu neapărat plăcute, apreciez că ai dorit să îndrepți greșeala. Este important să dorești să repari. Tuturor li se poate întâmpla să greșească”.

,,Să știi că este foarte important pentru mine să te văd jucându-te, să te văd alături de prietenii tăi, să te văd construind, desenând, alergând și intrând în roluri. Da, este important să înveți, să te pregătești pentru școală și este la fel de important să ai timpul liber pe care îl dorești.”

,,Uite, sunt aici, te ascult: ți-a fost greu, înțeleg. Uneori este greu. Sunt momente vesele și fericite în viață și uneori momente pe care le resimțim grele și apăsătoare. Însă este în regulă, important este că treci mereu peste ele și știi cum să le primești data viitoare.”

,,Vreau să reții că este foarte important să îți asculți corpul. Să îți dai seama când ceva nu este în regulă. Și să ne spui asta. Ascultă-ți simțurile, și gustul, și mirosul și auzul și văzul și senzația de pe piele. Nu te îndoi de ceea ce simți și comunică lucrurile acestea.”

,,Uite, cum ar fi să ai o listă cu lucrurile pentru care ești recunoscător? Într-o zi poți să scrii 3 lucruri, alteori unul singur. Însă este bine să analizăm, la final de zi, lucrurile pentru care suntem recunoscători. Ne vom dărui stare de bine, știi?”

,,Ce gest de prietenie ai dăruit azi, ai primit azi? Prietenii buni sunt unul dintre lucrurile cu adevărat importante în viață. Fii unul! Primește prieteni lângă tine!”

,,Te iubesc! Și nu doar atât; îmi place de tine! Te plac pentru că ești vesel, glumeț, darnic, atent, te cațeri ca nimeni altul pe spaliere, ajuți melcii care traversează poteca, pui grăunțe pentru păsărele și aduni castane cu grijă. Ohhh…și sunt atât de multe alte lucruri pentru care te plac…”

Și câte și mai câte poți spune după primele două săptămâni de școală! Lista e lungă, iar fiica ta și fiul tău așteaptă cu inima laaaarg deschisă să primească vorbele tale calde și pline de încredere. Vă las acum. Știu că vreți să stați de vorbă….

Datoria morală a unui cadru didactic este aceea de a contribui la conturarea personalității a celor a căror destine îi sunt încredințate. Ioana Stegariu a îmbrățișat de tânără această responsabilitate frumoasă și prețioasă, dorindu-și chiar de mică să fie unul dintre pilonii importanți din viața copiilor. Se pare că planurile de atunci, din vremea copilăriei sale, coincid cu cele de acum.

A fost inspirată de propria învățătoare pe care a avut-o și care a reușit, prin exemplu, să îi insufle iubirea pentru tot ce înseamnă sistemul educațional. A plecat în călătoria sa academică cu valori și convingeri bine închegate transmise în interiorul familiei sale care, cred cu tărie, au ajutat la formarea și creșterea dezvoltării sale. I-a venit rândul să împărtășească. Nu o face oricum, ci cu multă dăruire și dragoste sinceră față de toți copiii, mai ales față de cei din mediul rural, unde se cunoaște că șansele din comunitățile rurale sunt mai mici.

Ioana e omul care face bine societății. Redă portretul clar și concis al unui dascăl tânăr care și-a găsit un vector în viață.

Ioana, ce este un profesor pasionat în accepțiunea ta?

Pentru mine, profesorul pasionat este acel om care nu doar transmite un set de informații, ci inspiră elevii și colegii profesori, cultivând dorința pentru învățare, înțelege și de ce crește ca individ.  Un profesor pasionat este acel educator care se dedică cu inima și sufletul meseriei de a învăța și de a ghida elevii.

În accepțiunea mea, un profesor pasionat trebuie să aibă anumite trăsături definitorii: entuziasm contagios (atât în raport cu elevii, cât și cu profesorii), dedicare și devotament, înțelegere profundă a rolului pe care îl deține vizavi de viitorul elevilor, empatie și susținere, comunicare asertivă, inspirare și modelare a caracterului, flexibilitate și adaptabilitate.

Tânără, dar cu viziuni mărețe. Ce planuri ai pentru tine?

În ansamblu, planurile mele implică creștere continuă, dezvoltare personală și contribuție la dezvoltarea comunității în care trăiesc. Sunt hotărâtă să aduc schimbări pozitive și să îmi urmez planurile cu pasiune și determinare.

Ce valori dorești să le insufli elevilor tăi?

Caut să insuflu elevilor mei valori care să nu-i ajute doar în sala de clasă, ci care să îi ajute să devină indivizi echilibrați și etici, niște cetățeni activi și contributivi în societate: curiozitate, respect, empatie, responsabilitate, colaborare, autodisciplină, confidență, perseverență.

Ce valori ai primit la rândul tău în interiorul familiei tale? Cu ce povețe ai plecat în viață insuflate de ai tăi părinți?

Valorile pe care un copil le primește de la părinți joacă un rol important în dezvoltarea sa personală și își găsesc ecoul și îndrumarea în întreaga viață. La fel este și în cazul meu. Le sunt foarte recunoscătoare părinților în primul rând pentru iubirea și suportul necondiționat. Ei mi-au insuflat dragostea pentru școală, sădindu-mi astfel dorința de învățare, m-au învățat ce este empatia, înțelegerea, respectul și toleranța. M-au ajutat să-mi dezvolt încrederea în propriile forțe și să devin un adult echilibrat din toate punctele de vedere.

Ce dorințe avea fetița Ioana când era mică legate de meseria pe care o va alege în viață? Coincid planurile de atunci cu cele de acum?

Am vrut să fiu învățătoare încă din copilărie. Am fost inspirată de propria mea învățătoare. Dincolo de conținuturi m-a învățat cum să învăț eficient, ceea ce mi-a fost un real ajutor ulterior în parcursul academic.

Planurile mele din copilărie, de a ghida elevi în procesul de învățare, s-au materializat. Sper să aduc lumină în mintea și sufletul meu, așa cum am primit la rândul meu.

Cum sună frumoasa ta escapadă academică?

Totul a început în satul natal, Vânători, unde am învățat de la grădiniță și până la finalul ciclului gimnazial. Am continuat studiile liceale la Pașcani, unde am făcut naveta zilnic.

Am făcut Facultatea de Psihologie și Științe ale Educației, specializarea PIPP la UAIC Iași, după care m-am angajat. Cu încredere și hotărâre am ales să continui cu un masterat în domeniu, Diadactici aplicate pentru învățământul primar, în cadrul aceleiași facultăți.

De când faci parte din programul Teach For Romania și ce ți-ai luat frumos pentru suflet în acest timp?

După doi ani la catedră mi-am spus că am nevoie de noi provocări și contexte care să mă ajute să-mi dezvolt competențele. Fac parte din programul Teach for Romania de un an, timp în care am reușit să creez conexiuni profunde cu oamenii din comunitatea Teach, am învățat să gestionez provocările cu încredere, să văd impactul acțiunilor mele. În acest program am fost încurajată să învăț constant și să-mi dezvolt abilitățile de predare, gestionare a clasei și comunicare. Am participat la numeroase ateliere metodice care mi-au arătat să mereu este loc pentru mai bine.

De ce ai ales să faci parte din această organizație și să îți dedici toată dragostea și cunoștințele față de copiii din mediul rural?

Sunt la bază un copil din mediul rural. Mi-am dorit dintotdeauna să mă întorc în mediul rural și să produc un impact pozitiv prin activitatea mea. Cred cu tărie în puterea educației de a schimba vieți. Am văzut mereu învățarea ca pe o cale de eliberare și am simțit că pot aduce o schimbare reală în viața copiilor prin oferirea accesului la educație de calitate.

Experiențele mele personale m-au învățat că fiecare copil are un potențial uriaș, indiferent de contextul socio-economic sau familial din care provine. Deseori, copiii din comunitățile rurale nu au aceleași oportunități ca ceilalți, prin urmare, văd învățarea ca pe o modalitate de a deschide uși și oferi șanse pentru un viitor mai bun.

Decizia de a preda în mediul rural nu a avut o legătură directă cu organizația. Ceea ce m-a condus de fapt spre Teach for Romania a fost faptul  am simțit că pot aduce propriile mele abilități și resurse în acest efort colectiv de a transforma sistemul de învățământ și de a oferi șanse egale tuturor copiilor.

În final, aleg să-mi dedic dragostea și cunoștințele față de copiii din mediul rural pentru că sunt de părere că fiecare  copil merită să fie încurajat, susținut și ghidat să își atingă potențialul maxim.

Ioana, ce ai învățat de la copii? Se spune că și noi, oamenii mari, învățăm de la cei mici la rândul nostru.

Am învățat multe lucruri importante de la copii în ultimii trei ani, însă cea mai importantă lecție e legată de bucuria din lucrurile simple. Fie că este vorba de un joc nou, de o metodă nouă, o reușită sau un material didactic copiii se bucură sincer. Ei găsesc bucurie în cele mai mici si simple lucruri. Acum apreciez frumusețea din momentele cotidiene și să nu neglijez micile bucurii ale vieții.

Dacă ar fi să faci un exercițiu de imaginație, unde te-ai vedea peste zece ani?

Peste 10 ani m-aș vedea într-un punct al vieții caracterizat de dezvoltare personală și realizări profesionale semnificative. Dar, indiferent de cum vor evolua lucrurile mă văd încă alături de copii, sprijinindu-i în procesul lor de învățare și dezvoltare. Indiferent de direcția în care se îndreaptă lucrurile în viitor, angajamentul meu față de educație și față de copii rămâne neschimbat. Vreau să continui să inspir și să ajut noile generații să își atingă potențialul maxim, să descopere lumea înconjurătoare și să devină cetățeni responsabili și bine pregătiți pentru viață.

Șahul este o pasiune pe care o insufli și copiilor?

Da, șahul este o pasiune pe care o insuflu copiilor pentru că o consider o activitate extrem de benefică pentru dezvoltarea lor. Șahul nu doar dezvoltă abilități logice și strategice, ci are și o serie de beneficii cognitive, emoționale și sociale. Pe lângă timpul alocat acestui sport la școală, o parte dintre elevii mei participă în weekend la antrenamente organizate de Asociația Club Sportiv „Pionii Regelui” și concursuri lunare.

Încerc să transmit și colegilor profesori din toată țara importanța practicării acestui sport la vârstele mici, prin intermediul rolului de formator în cadrul proiectului național „Educație prin șah” furnizat de CCD Ialomița în parteneriat cu Federația Română de Șah.

Când ai descoperit jocul minții?

Am descoperit șahul în copilărie, ghidată de tatăl meu. Încă de mică știam să joc șah, dar nu înțelegeam pe deplin valoarea sa. Cu toate acestea, în urmă cu patru ani am avut o revelație în ceea ce privește impactul său, în momentul în care am intrat în contact cu Pionii Regelui. Mai exact când am cunoscut copiii care practică acest sport. Acest club mi-a arătat cât de profund poate influența dezvoltarea abilităților cognitive și a gândirii strategice și m-a inspirat să explorez mai mult această lume.

De atunci am devenit pasionată de șah și am început să împărtășesc beneficiile sale cu alții, copii și adulți, în speranța că vor experimenta valoarea extraordinară a acestui joc minunat cât mai mulți copii.

Șahul este o pasiune sau a devenit un mod de viață având în vedere că o parte din familia afiliată datorită căsătoriei tale a fondat Pionii Regelui? Ce poți împărtăși cu noi? Ce rol ai?

În ceea ce privește legătura mea cu șahul și implicarea în clubul Pionii Regelui, pot să împărtășesc cu voi că pentru mine, șahul nu este doar o pasiune, ci un mod de viață și o sursă constantă de inspirație. Îmi place să văd cum acest joc complex îi învață pe oameni să gândească strategic, să ia decizii înțelepte și să dezvolte calități precum răbdarea și concentrarea.

Alexandru și Vlad Stegariu au pus bazele clubului Pionii Regelui cu dorința sinceră de a aduce beneficiile acestui sport comunității. Împărtășesc această viziune și m-am angajat să contribui la dezvoltarea clubului prin promovarea valorilor și beneficiilor jocului de șah. În calitate de voluntar, am avut ocazia de a interacționa cu mulți copii talentați și pasionați de șah.

Am avut bucuria de a-i cunoaște și de a-i ajuta pe numeroși copii care au trecut pragul clubului Pionii Regelui. Prin lecțiile de șah și activitățile organizate, am fost martorul evoluției lor pe tabla de șah, dar și în dezvoltarea lor personală. Am văzut cum șahul îi învață să-și canalizeze creativitatea în strategii de joc, să-și dezvolte abilitățile de rezolvare a problemelor și să-și construiască încrederea în sine.

Faptul că acești copii au venit la club și au luat parte la activitățile noastre a demonstrat că șahul are puterea de a aduce împreună oameni cu interese similare și de a construi comunități solide. În calitate de învățătoare și voluntar, am fost mândră să îi susțin pe acești tineri jucători în călătoria lor de a deveni mai buni atât în jocul de șah, cât și în viață.

În încheiere, am învățat că șahul nu este doar un joc, ci o călătorie de autodescoperire și dezvoltare personală, iar prin clubul Pionii Regelui, am avut șansa să împărtășesc această călătorie cu mulți copii minunați și să îi încurajez să-și urmeze pasiunea pentru șah și să crească învățând din fiecare mutare.

Sistemul educațional este mult mai bogat odată cu implicarea nefragmentată a educatoarei Florentina Romanescu. Dascăl premiat Merito în acest an școlar, formează caractere frumoase și își asumă responsabilitatea cu inima deschisă față de cele mai nobile suflete, copiii.

De peste trei decenii se află printre ei. În mijlocul lor, crede că tărie că se simte cel mai bine. Se menține vie datorită profesiei alese. Ceea ce face reprezintă motorul unei vieți încărcate doar cu gânduri senine și pozitive. Găsește zilnic resurse pentru a contribui la o viață cât mai calitativă a copiilor. Se îngrijește cu dragoste de ei, îi educă cu blândețe și-i învață să transforme bucuriile mici în bucurii mari pentru sufletul lor. Să o cunoaștem!

Să facem un exercițiu: cum e Florentina-omul? Cum e Florentina-omul de la catedră?

Florentina – omul este sensibilă, emotivă, uneori anxioasă, energică, dornică de perfecționare, punctuală, repezită, protectoare, generoasă, sinceră și cu  o mare încredere în oameni.

Florentina – omul de la catedră (în Step nu există catedră, totul este de la egal la egal), educatoarea este curioasă, neliniștită, este tot timpul în căutare de idei de a face lucrurile  interesante pentru copii, nu aleargă după  hârtii, diplome, lucrează în echipă, tratează cu respect copiii și părinții și pe fiecare membru al grădiniței, se frământă pentru fiecare copil, spune îmi pare rău, își ține promisiunile făcute.\

Cea dintâi educație o primim în sânul familiei. Cu ce convingeri ați plecat la drum însușite în interiorul familiei dvs.?

Eu am crescut într-o familie de oameni simpli care cumpărau cărți (cele bune care se obțineau greu) și nu mi-a lipsit nicio carte în toți anii de școală. Adormeam, mică fiind, pe poezia lui  George Coșbuc, ,,Mama” pe care mi-o recita tata și pe care nu am uitat-o nici astăzi. (Care Floruța să ți-o spun, zicea tata! Și George nu mai vine, răspundeam eu!)

Am plecat cu respectul pentru muncă și profesie, m-au educat să fiu un om responsabil și corect, mi-au zis că totul se obține prin muncă și eu am văzut pe pielea mea acest lucru;  tot ceea ce am obținut a fost cu efort, nopți nedormite și muncit peste program.

De unde pasiunea și dragostea sinceră pentru copii?

Sunt copil unic și toată copilăria mea am tânjit după un frate sau o soră, îmi plăcea să am grijă de verișorii mai mici, finii și copiii de pe stradă, am suferit chiar dacă am fost înconjurată de dragostea și atenția tuturor, îmi lipsea  cu cine să vorbesc, să  mă consult,  să fac șotii, nu că n-aș fi făcut, dar cred că au alt farmec în doi. Și acum îmi este greu…

La școală, în vacanțe, îmi făceam cataloage și ascultam și puneam note. Eram fascinată de doamna mea învățătoare, Valentina Buzoi, eram prima  ei generație și știam că a fost șefă de promoție. Mi-am iubit dascălii, doamna mea educatoare cu care am avut ocazia să fim colege, nu de grădiniță, a venit în grupa mea și le povestea copiilor mei cum am fost eu, stăteau toți cu ochii mari și atenți fascinați de ceea ce povestea despre doamna lor când a fost la grădiniță.

Ce se visa să devină micuța Florentina? Cât de des vă închipuiați că sunteți în fața copiilor și le predați, ori le citeați povești?

Am frânturi de amintiri din copilăria timpurie, dar știu sigur că îmi doream tare mult o profesie legată de copii și cărți. De citit, exersam în fața păpușilor și cu cei mai mici cu care mă jucam.

Ce fel de copilărie ați avut? Sunteți singura din familie care a ales meseria aceasta?

Am avut o copilărie  senină și lipsită de grijă cu părinți implicați care aveau încredere în mine. Părinții mei proveneau din familii numeroase, șase, respectiv opt frați, poate, și de aceea au ales să fiu doar eu. Și-au ajutat frații să își termine școlile, în casă eram mereu cu o mătușă sau un unchi care trebuiau să mă ia de la creșă, cămin,  atunci când nu puteau ai mei și eram tare răsfățată, dar ascultătoare de altfel. Am o singură mătușă, sora mamei care a fost educatoare și cu care, la începutul carierei mele, mă consultam și o fac și acum, când vorbim la telefon,  o vedeam cum își  pregătea  materialele, cum învăța pentru examene. Mi se părea fascinantă munca ei, era educatoare într-un sat și îmi plăcea atmosfera unei grădinițe cu toate lucrurile în miniatură.

Ce sentimente vă încearcă atunci când vă gândiți la începuturile carierei?  

Primul meu de învățâmânt a fost la o casă de copii, Casa de Copii cu Deficiențe, unde plângeam în fiecare zi când vedeam copiii aceea neajutorați, ai nimănui, veșnic flămânzi cu nasul murdar, tunși zero și pictați cu albastru de metil peste tot. M-am îndrăgostit iremediabil de un pici blond cu ochi albaștri, ca un înger, Cristian, căruia i-am oferit toată grija și iubirea mea. Îl aduceam acasă, îl vizitam la spital, căci în urma unei neglijențe, a fost opărit de o infirmieră. Îi spuneau ,,Mototolul lui d-na Flori.” Acolo am înțeles că nu poți face această profesie dacă nu iubești copiii, era atâta nevoie de iubire acolo și  personalului nedidactic îi lipsea acest lucru. Am avut sentimentul acela de  durere și neputință, la vremea aceea, că nu am putut schimba mentalitatea celor care lucrau acolo. Eu și colege mele educatoare, cât am lucrat acolo, le-am oferit toată  dragostea .

Din ce an vă aflați printre copii?

Din anul 1990.

Ce înseamnă a fi educator? Ce înseamnă să fii educator Stepy By Step?

Pentru mine, a fi educatoare, este o bucurie, este cea mai nobilă profesie din lume. Nu cred că te poți încărca cu energie, tinerețe, frumusețe decât în mijlocul copiilor. Chiar dacă te simți stors de energie, dar nu din cauza lor, ci a comisiilor, hârtiilor care, după umila mea părere, au fost introduse pentru a ne bloca creativitatea.  Eu așa simt.  Copiii sunt cei care te împing să înveți zi de zi. Pentru că ei au o mulțime de întrebări care așteaptă răspuns. Ce înseamnă…. ? mi se pune întrebarea aceasta zilnic.

Să fiu educatoare Step by Step a fost o alegere. Mi-a plăcut tare când am vizitat această grădiniță. Veneam după ani și ani de învățământ tradițional, unde nu m-aș mai întoarce niciodată. O educatoare step by step respectă diversitatea, face  individualizare și promovează principiile democratice în educația copiilor. Copiii nu sunt puși în situația de a concura, jocurile sunt de cooperare, evaluarea  este continuă, copilul învață prin descoperire și interacționează mult cu mediul, iar familia și comunitatea sunt încurajate să fie parte din acest proces. Consider că relația cu părintele este cea mai importantă și ne diferențiază de tradițional. Părintele este partenerul nostru egal în educație și participă la activități ca voluntar, în sala de grupă, este prezent la venirea și plecarea copilului. Întâlnirile cu părinții sunt interactive și au tematici diverse.

Care este povestea Step by Step? Cum ați ajuns să fiți unul dintre pedagogii care implementează această metodă? Povestiți-mi în câteva idei despre perfecționarea dvs. pe această alternativă educațională.

Totul a început în anul 2004, pe când lucram la Grădinița Armatei din Tulcea, ca educatoare, apoi ca director și care în urma reorganizării, a restructurării armatei s-a  considerat că trebuie desființate niște funcții și au ales grădinița care avea foarte mulți copii pentru două grupe. Probabil, a fost inspectoratul  școlar  care nu a dorit să ne preia și așa s-a distrus o unitate de învățământ. A fost o suferință pentru mine, dar și un pas înainte în activitatea mea.

M-am trezit pe 4 octombrie, după începerea anului școlar, în aer. Sigur că loc liber era la o creșă ce aparținea atunci de Grădinița cu PP nr. 3 Step by Step. Așa am început călătoria cunoașterii acestei alternative educaționale. Eram fascinată de grădiniță, de mediul educațional, de cadrele didactice, de atmosfera caldă și primitoare, de munca de echipă.  Am urmat  toate module de formare cu oameni de excepție ai Centrului Step by Step: doamna director executiv – Carmen Lică, Ioana Herseni, Carmen Anghelescu, Cristiana Boca, dar și colege formatoare din grădinița model de training din vremea aceea: doamna director Ana Pantea, Marilena Peiciu, Ghenciu Agafia, Caramilea Elisabeta, Porfiriu Daniela.

După ce am urmat modulele de step, am participat la concursul de titularizare și din anul 2007 sunt profesor  titular în această grădiniță.

Preșcolarii cresc armonios și în echilibru alături de dvs. sub îndrumarea Step by Step. De ce să se îndrepte părinții către această alternativă?

Așa înclin să cred, mă onorează și mă obligă acest lucru. Mi s-a confirmat încă o dată că mă iubesc copiii, părinții mă respectă și că facem o echipă bună împreună. Părinții caută omul din instituție, nu instituția în sine, pe de o parte.

Pe de altă parte, suntem o grădiniță cu tradiție, cu valori cu rezultate deosebite, în centrul orașului, cu o curte generoasă cu clase frumoase, cu o echipă de oameni care sunt într-o formare profesională continuă și care tratează părinții ca parteneri egali în educație. Părinții vorbesc în parc despre ceea ce se întâmplă la grădiniță și compară. Dacă au avut un copil, îl aduc aduc și pe al doilea, al treilea, chiar vin cu prieteni, rude. Am impresia că toată lumea se cunoaște cu toată lumea. Rezultatele copiilor din grădinița noastră, la ciclul primar și gimnazial, ne situează pe primele locuri.

Pe ce principii se bazează această alternativă? Cu ce este diferit sistemul acesta față de cel tradițional?

Educația individualizată.  În alternativa Step by Step cadrele didactice caută să se asigure că orice copil achiziționează și dezvoltă aptitudini fizice, cognitive, emoționale, etico-morale, artistice, teoretice, sociale și practice pentru a participa la o societate democratică.

Cooperarea și colaborarea au drept scop verificarea demersurilor și experiențelor individuale de descoperire a lumii și valorizarea lor. Predarea este orientată în funcție de necesitățile copilului. Învățărea se produce prin descoperire, acceptându-se și încurajându-se moduri personale de-a înainta în formarea deprinderilor și în cunoaștere (exemple: scrisul cu mâna stângă, moduri individuale de exprimare și cunoaștere, încurajarea experimentelor de descoperire, etc)

În alternativa Step by Step, învățarea se face în ritmul propriu al copilului. Când e vorba de ritmul de dezvoltare al copiilor, este esențială respectarea stadiului individual al dezvoltării fiecărui copil, al atenției de care e capabil fiecare copil pentru achiziția corectă, și înțelegerea completă a sarcinilor și a modalităților de rezolvare a lor.

Individualizarea este facilitată și de organizarea clasei în centre de activitate. Step by Step îl încurajează pe copil a învăța și a înțelege.

Centrele de activitate

Organizarea sălii de grupă sau clasă Step by Step este un element esențial în individualizarea educației. Copiii învață în Centre de activitate – zone delimitate ale sălii, dotate cu material didactic specific fiecărei activități, în care un număr mic de copii rezolvă, individual sau în grup, sarcini adecvate nivelului lor de dezvoltare. Într-o clasă, există un centru de Alfabetizare / de Știință, de Matematică, de Artă (și centru de Audiții) de Construcții, Nisip și apă. Există aici un ,,Scaun al Autorului” pe care fiecare copil devine personajul principal, locul de unde își prezintă ideile și rezultatele și, apoi, le discută cu ceilalți, primind observațiile și sugestiile acestora.

Participarea părinților

Alternativa Step by Step consideră părinții ca primii educatori  ai copilului, parte din procesul de învățare. Părinții sunt invitați să participe efectiv la grupă, la procesul de educație în colaborare cu cadrul didactic. Prezența unui părinte un fapt firesc, nici festiv, nici perturbator. Proiectele tematice în care un părinte aduce elemente din sfera lui de activitate îl transformă în personaj principal în educație.  Învâțământul tradițional desparte principial educația școlară de cea din familie, părinții fiind simpli supraveghetori ai îndeplinirii lecțiilor și se comunică doar rezultatele unor evaluări – adesea din perspectivă unilaterală.

Formarea continuă

Centrul Step by Step oferă periodic sesiuni de formare și perfecționare pentru cei implicați în acest proces: în primul rând, cadrelor didactice, dar și directorilor, inspectorilor și părinților. Centrul Step by Step acordă asistență tehnică permanentă școlilor, cadrelor didactice și părinților din alternativa Step by Step.

Învață altceva copilul față decât ar învăța într-o clasă obișnuită?

Urmăm  aceeași programă, doar că diferența constă în metoda de formare a acestora care derivă din principiile Step by Step. Cu toate că stilul de lucru într-o clasă Step by Step pare mai tolerant, democratic  având în centru motivarea copilului pentru descoperire, cultivarea responsabilității personale și a capacității de-a decide, insuflăm valori copiilor ca: încrederea în sine și încrederea în propriul talent, curiozitatea, ascultarea, gândirea critică, expresia de sine, creativitatea, respectarea diversității, bucuria și responsabilitatea.

Se spune că ce sădești, culegi. Evident că munca, pasiunea și efortul și-au spus cuvântul și s-au făcut vizibile. Ce le transmiteți tuturor generațiilor pe care le-ați avut și copiilor?

Fiecărei generații în parte, le-am transmis cu sufletul, ochii și brațele, cât sunt de importanți pentru mine, la momentul respectiv. I-am iubit ca pe copilul meu, mai mult timp am petrecut cu ei, decât cu fiul meu, chiar și numele – l-am ales după unul dintre copii. Fiecare are loc lui în inima mea și chiar dacă m-au uitat, (primele generații, poate,  dar nu contează, eu îmi aduc aminte de fiecare, le mai țin minte și numele în proporție de 80%, și anul. Știu că au crescut frumos, sunt mândră de ei, sper să fi contribuit și eu la formarea lor ca oameni și le mulțumesc pentru toți acești ani. Ei m-au ales să le fiu educatoare, am crescut și am învățat împreună, m-au provocat să fiu mai bună ca ieri și să mă schimb eu cu fiecare generație.

,,Aș vrea să nu uite să viseze, să nu renunțe de la primul obstacol, să își  asculte inima și să își  facă  părinții, mândri de ei… Dar cel mai important este ca ei să fie mândri de realizările lor, convinși că au făcut tot ce le-a stat în putere pentru a reuși, că au fost și sunt corecți, inimoși și buni pentru a aduce o schimbare în bine în lume.

Mulțumesc, copiii mei, pentru momentele speciale petrecute împreună, pentru surprizele făcute, pentru că m-ați lăsat să intru în mintea și în sufletul vostru, pentru că am copilărit alături de voi, am râs, am plâns, ne-am susținut, ne-am încurajat, ne-am jucat, am descoperit, am învățat, am evoluat!”

Într-o lume în continuă evoluție și schimbare, discuțiile despre meseriile trecutului și prezentului pot aduce în prim-plan inovațiile aduse de tehnologie. Cu toate acestea, ne punem întrebarea: care sunt meseriile viitorului? Cum se vor transforma domeniile de activitate și cine va deține puterea asupra lor? În evenimentul organizat în data de 9 Mai de către comunitatea CUIB, am explorat aceste întrebări alături de patru tineri ce se pregătesc pentru domenii diferite. Maria Stanca, Luca Onică, Alexandru Rădulescu și Theodor Proca.

Acest eveniment a fost moderat de Monica Mocanu, profesor și co-fondator al Teleskop, această discuție își propune să aducă în fața noastră perspectivele și cunoștințele a patru invitați excepționali. Fiecare dintre ei aduce cu sine o experiență unică și o perspectivă diferită asupra meseriilor viitorului.

Haideți să o cunoaștem pe doamna Monica Mocanu, profesor de matematică și instructor de debate, cu o pasiune remarcabilă pentru educație și dezbateri publice. Fondatoarea aplicației Teleskop și inițiatoarea proiectului „Romania Publică”, ea își dedică timpul pentru a inspira elevii și studenții să-și dezvolte abilitățile de gândire critică și comunicare. Prin inovație și creativitate, ea a adus schimbări semnificative în procesul educațional, fiind recunoscută pentru contribuția sa prin nominalizarea la Gala Merito.

Cine este Monica Mocanu?

Deși jobul meu de bază este cel de profesor de liceu, aș putea spune că îl împart în lista de importanță cu alte preocupări. Am fost implicată mulți ani în mișcarea de debate, am condus asociația națională de profil și am inițiat cluburi de debate în școlile unde am lucrat. Poate unul din lucrurile cu care mă mândresc cel mai mult este faptul că am contribuit, alături de colegii mei, la introducerea materiei de dezbateri și argumentare în școli, ca materie opțională. Ca profesor, încerc să țin un ochi deschis la elevii mei și altul la felul în care pot să pun la treabă priceperile acumulate de-a lungul celor aproape 30 de ani de activitate ca profesor. Așa că de câțiva ani am fondat un start-up în zona Edutech (Teleskop) alături de o echipă curajoasă, prin care aducem feedback-ul dar și analizele de date calitative mai aproape de deciziile din școli și din clase. Sunt interesată de mecanismele prin care societatea se poate moderniza sănătos și de ingredientele necesare acestor procese. Având deja o perioadă mai mare în care am observat și am participat la dezbateri publice (educaționale sau din societatea civilă) pot să remarc diverse modificări/creșteri/descreșteri, și pot spune că în această perioadă calitatea dezbaterilor de la noi nu e deloc satisfăcătoare și asta se vede și în slăbirea democrației din ultimii ani. (măsuri legislative luate pentru interese de grup, slabă consultare publică, lipsa dezbaterilor publice din campaniile electorale, lipsa conceptului de asumare politică a unor decizii). Ca să concluzionez, sunt un profesor pasionat de dezbateri și de felul în care putem lua în școli decizii/politici educaționale bazate pe dovezi. Sunt în același timp antreprenor în zona de edutech. Și da, sunt pasionată și de politică.

Părerea dumneavoastră despre evenimentul organizat de comunitatea CUIB, este necesar să cunoaștem această latură a inteligenței artificiale?

Evenimente cum a fost seria de dezbateri de la Cuib ar trebui să reprezinte normalitatea. Din păcate, se întâmplă în societatea noastră din ce în ce mai rar. Îi felicit pe organizatori atât pentru modul în care au propus și organizat această serie referitoare la meserii și provocările asociate, cât și pentru felul în care au strâns în jur această comunitate de prieteni inimoși și deschiși la dialog. Dialogul despre AI este unul absolut necesar, atât datorită felului în care automatizarea/tehnologizarea/AI au în ultimii ani impact puternic asupra mersului societății (simplificând, prin dispariția unor joburi și apariția altora), cât și datorită felului în care previziunile atenționează asupra unor accelerări majore a schimbărilor din societate. Întâlnirea în care am dialogat amical despre AI este un lucru sănătos, așadar, pentru mica noastră comunitate.

Cum credeți că tehnologia AI va influența procesul de predare și învățare în educație și care sunt cele mai importante beneficii și provocări ale acestei schimbări?

În educație, în acest moment, impactul este la început. Mai precis, sunt mulți elevi care încă nu au aflat, însă sunt și elevi și profesori care folosesc sisteme de tip ChatGpt, aceste „motoare” care se antrenează pe date imense și pe tipuri diverse de respondenți pentru a genera răspunsuri precise și a dialoga cu subiecți umani. În toată lumea, universitățile și centrele de cercetare își pun problema despre cum să administreze acest gen de „producție intelectuală” și dacă ea se încadrează sau nu în sistemul clasic de plagiat. Discuțiile sunt în toi și pentru moment sunt universități care au introdus deja reglementări specifice, altele care au schimbat sistemele de examinare pentru a reduce impactul unor denaturări ale unor proiecte scrise cu acest tip de ajutor. În opinia mea, ChatGPT are deja impact, care desigur poate ușura munca profesorilor (dacă aceștia aleg să-și ușureze munca folosind la proiecte), dar poate îngreuna anumite decizii de tip evaluare. Suntem, aș putea zice, chiar în mijlocul taifunului, dar sunt sigură că vom trece cumva peste prin acțiuni de reglementare legală dar și de practică.

Ce impact ar putea avea tehnologia AI asupra carierei și dezvoltării profesionale a educatorilor și cum ar putea aceștia să se pregătească pentru această schimbare?

Aici cred că, pentru început (în România cel puțin), nu văd un impact prea mare, în afară de o pregătire mai ingenioasă pentru examene. Pe de altă parte, eu personal sunt adeptul utilizării cu măsură a tehnologiei/digitalului în procesul de predare/evaluare, măcar pentru faptul că lucrurile importante de la clasă sunt în sistem clasic (și la noi în România încă nu au intrat încă în rutina comună a profesorilor. Mă refer la oferirea de feedback individual fiecărui elev, la evaluările sumative (fără note) care ar merita să fie făcute mai des, la procesul de reflecție care ar merita încurajat în clasă și în afara ei, la întărirea autonomiei în învățare și a metodelor, dar și la renunțarea la diverse practici cum ar fi sancționarea prin notă a indisciplinei, ca să dau un simplu exemplu). Mai precis, cred că au fost de-a lungul ultimilor 10-15 ani tot felul de valuri de introducere a tehnologiei/digitalului în școli, viziunea mea este că, dacă acestea fac viața ușoară profesorilor, atunci merită accesate, fără să se renunțe la lucrurile de bază care țin de felul în care putem face învățarea mai relevantă. În plus, impactul unor anumite schimbări nu se poate măsura decât după o anumită perioadă de timp. Noi nu am măsurat încă ce s-a produs datorită pandemiei și, în general, nu suntem obișnuiți să măsurăm lucrurile importante. Profit de ocazie ca să menționez că Teleskop, la care lucrez alături de colegii mei, începe deja să facă asta, pe indicatori de învățare și analize de date calitative.

Ne puteți da un exemplu când AI v-a ajutat sau nu a putut să facă acest lucru?

Eu folosesc ChatGpt pentru diverse interogări (de pildă, am aflat cum arată sistemul de plată după performanță, denumit și Pay Merit în alte sisteme educaționale, pentru a fi mai bine pregătită pentru un debate cu un coleg). De asemenea, la Teleskop, pilotăm acum un sistem prin care AI poate genera niște pattern-uri ale unor serii de răspunsuri mai ample (sute sau mii de răspunsuri) pe anumite tipuri de formulare. Mai precis, platformele digitale încep să testeze tipul de sprijin pe care AI îl poate oferi tocmai prin administrarea rapidă a unor volume mari de informații/date.

Un sfat pentru cei tineri!

Rutine sănătoase, standarde înalte, prieteni cu care vă puteți contrazice cu inimă deschisă, oameni de încredere în preajma, ajutor pentru cei care nu se pot apăra singuri, umor. Cine muncește, lumea te vede, vorba domnului Hagi, proaspăt campion cu echipa lui.

Pentru unii, catalogul este un instrument de nelipsit din mână, dar pentru dascălul Cătălin Zaman este un obiect de care, de cele mai multe ori, se lipsește în fața elevilor săi. Chiar și de metodele de predare cu care a fost obișnuit în anii de generală ai săi, atunci când educația era puternic ancorată în comunism.

A fost profesor premiat Merito în 2021 după ce, la Evaluarea Națională, patru dintre elevii săi au obținut nota 10 la limba română, disciplina pe care o predă, și alți 10 elevi au luat note peste 9. Crede cu tărie că munca sa trebuie continuată, chiar și îmbunătățită.

Este împământenit în satul Clondiru, satul unde s-a născut. Cea mai mare satisfacție pe lângă familia pe care și-a întemeiat-o alături de soția sa, tot cadru didactic, este cea în care își exercită meseria și își urmează drumul profesional chiar în locul natal. Școala în care predă, văzută prin ochii și sufletul său, este spațiul pe care-l numește „acasă”, cel mai frumos loc din lume. Să facem cunoștință cu profesorul Cătălin Zaman!

Sunteți bucată din sistemul educațional românesc. Ați dorit să fiți un altfel de profesor. Datorită profesorilor pe care i-ați avut la rând sau din cauză?

O foarte mică și neînsemnată bucată. Am dorit încă de pe băncile facutății să reprezint altceva pentru elevii mei, orele să arate altfel, relația profesor-elev să fie altfel, actul de predare să fie altfel. M-am gândit că dacă elevul vine cu drag și fără teama de a fi sancționat, se va schimba totul. N-a fost chiar așa, iar lucrurile concrete de care m-am lovit au fost adevărate ziduri pe care a trebuit să le escaladez împreună cu elevii mei.

Am fost elev de generală în anii `90, educația era puternic ancorată în comunism. Cred că lipsa comunicării între elevi și profesori a fost dintotdeauna un minus al sistemului. Chiar și astăzi se mai întâmplă asta, deși îmi place să cred că în cazuri izolate. În facultate, în schimb, am găsit un mediu modern care m-a pregătit, m-a șlefuit și m-a format cu adevărat, mi-a întărit toate aspirațiile pe care le aveam și am înțeles că acesta este drumul meu pe care trebuie să-l urmez cu consecvență.

Dascălul Cătălin Zaman se lipsește de catalog, de predarea rigidă, de memorarea materiei. Ce v-a determinat să personalizați metodele de predare-învățare?

Sunt un dascăl care recunoaște că a învățat zi de zi de la elevii săi. Am privit permanent evaluarea ca pe un feedback, așa cum și este, de altfel. În momentul în care rezultatele nu au fost corespunzătoare, am schimbat imediat ceva la mine. Nu sunt genul de profesor care să dea vina pe elevii săi și să-și asume merite doar când rezultatele sunt bune. Câștigăm sau pierdem împreună, pentru că acolo, între acei patru pereți noi trebuie să armonizăm cumva totul. Și, în plus, sunt efectiv mâhnit să aud că încă se mai practică metoda dictării, 50 de minute de dictare doar ca să treacă timpul. Nu ne putem plânge că avem elevi analfabeți funcțional, o bună parte din vină este la noi.  Ca să vă răspund la obiect, copiii, ei m-au determinat și mă determină permanent să adaptez, să schimb, să revin atunci când simt că ceva nu este cum trebuie.

Ați fost declarat profesor Merito în 2021. Nu ați dorit acest titlu, pur și simplu s-a întâmplat. Pe merite, evident. Cu ce a mai venit acest titlu? Poate și mai multă responsabilitate față de elevi?

După episodul Evaluării Naționale 2020, am simțit că  viața a fost infinit de bună cu mine, iar cariera mi-a oferit satisfacții la care nici nu visam. Vorbeam cu soția, cadru didactic și ea, sfătuitorul meu în orice problemă, și îi spuneam că nu cred că voi mai trăi emoții și sentimente ca acelea din ziua rezultatelor. Și în două săptămâni a sunat telefonul de la Merito. Gala Merito a fost un moment unic, efectiv și acum resimt emoțiile și cât de special m-am simțit în acea seară.

Desigur, a fost un premiu care a arătat că am făcut bine ceea ce am făcut, că munca mea a fost apreciată, dar trebuie continuată și, obligatoriu, îmbunătățită. Am resimțit cumva o presiune o perioadă, însă m-am regrupat și mi-am spus că nu trebuie să fac decât ceea ce fac în mod obișnuit. Așteptările au fost mai mari, atât din partea elevilor, cât și din partea comunității.

Titlul acesta m-a adus, însă, într-o rețea de profesori extraordinari, cu care am legat prietenii și de la care învăț permanent. Este o comunitate de învățare extraordinară care îți oferă resurse nebănuite.

Cu ce gând intrați zilnic la clasă?

În cariera unui dascăl cel mai mare pericol cred că este autosuficiența, gândul că ai realizat multe și că este suficient asta. Îmi repet zilnic că n-am realizat nimic și încerc zilnic să mă motivez să fiu un profesor mai bun, un profesor altfel, de care elevii noștri au atât de multă nevoie. Îmi doresc zilnic să fiu mai bun decât cel care am fost ieri, iar lecțiile mele să fie mai bune decât cele din anii trecuți. De aceea, niciodată nu folosesc aceleași fișe de lucru de la un an la celălalt, niciodată nu folosesc aceleași teste, niciodată nu abordez aceleași metode. Încerc mereu să reinventez și să mă reinventez.

Cât de importantă a fost triada elev-profesor-familie în decursul acestor ani? Cât de important este parteneriatul cu familia, dar și cu comunitatea?

Nici nu este posibilă o educație de calitate dacă eliminăm această triadă. Elevii sunt oglinda noastră, a profesorilor. Oricât de tare doare asta, sunt și momente în care conștientizez că am eșuat, însă caut soluții, permanent. Am avut parte de o comunicare specială, mulți dintre foștii mei elevi îmi sunt astăzi prieteni, ei și familiile lor. Pentru că relația mea cu ei nu se încheie la capătul celor patru ani de gimnaziu. Și să știți că este foarte motivant să știi că ai susținerea părinților.

Cum este școala în care predați și ce înseamnă pentru dumneavoastră?

Școala în care predau…Este Humuleștiul sufletului meu. Eu sunt acasă, acolo am crescut, am fost elevul școlii. M-am întors după 8 ani de pauză să încerc să îi ajut pe copiii de acolo, din satul meu natal, poate cel mai frumos loc din lume pentru mine. Pentru că acolo mă simt acasă. De aceea mi-a fost greu și să plec de acolo, este singurul meu loc de muncă, am refuzat constant să plec și tot constant am realizat că am ales soluția corectă. Am fost un încăpățânat și am crezut în copiii mei până la capăt. Sunt 18 ani de muncă și nu știu dacă mă credeți, dar îmi știu toți elevii cu nume, prenume, locul în care erau în bancă, nota de la Evaluare, ce sunt astăzi și multe alte aspecte. Nu am încetat să mă interesez de ei, pentru că fiecare are locul său în inima mea.

Ce sentimente vă poartă având în vedere că vă întâlniți zilnic cu soția în cancelarie?

Între timp s-au mai schimbat lucrurile. Soția s-a transferat la o școală din oraș, dar nu a fost rău cât am fost împreună. Vorbim mult despre școală, despre copii, nu ne rupem de mediul în care lucrăm, pentru că școala înseamnă enorm pentru amândoi. Am ales meseria asta din toată inima și încercăm să o facem amintindu-ne zilnic de motivele care ne-au adus aici. Soția mea este cel mai bun profesor pe care îl cunosc eu.

Sunt valori pe care dorim prin propriul exemplu, prin îndemnuri să le transmitem copiilor mereu. Care sunt cele pe care doriți la rând să le dați mai departe elevilor de la clase? Ce le spuneți mai mereu și credeți că e necesar să țină cont în viață?

Le spun mereu să aibă încredere în ei și să-și urmeze visul, indiferent care este acela și cât de departe poate fi  într-un anumit moment. Să nu renunțe nici în momentele grele și să creadă în forțele lor. Pentru mine e o onoare să lucrez cu copiii, iar la final de gimnaziu, le spun chiar și asta, că a fost o onoare să lucrez cu ei. Indiferent de meseria pe care o vor alege, să fie cei mai buni, pentru că așa le va fi bine. Fie că vor ajunge intelectuali sau muncitori, să fie cei mai buni, să fie căutați, să nu fie superficiali, să fie corecți, onești și, dacă viața le oferă mult, să nu uite să-și împartă celor care nu au avut norocul acesta. E un sentiment incredibil să poți să-l ajuți pe cel de lângă tine. Le mai spun să rămână modești, indiferent unde îi va duce viața și să-și amintească că acolo, în acele patru săli de clasă, este un om mărunt și neînsemnat care se gândește la ei și pe care îi așteaptă oricând pot ei să se întoarcă.

Dar fiicei dumneavoastră?

Beca este visul sufletului meu. Eu sunt, poate, un tată atipic, mi-am dorit fetiță cu toată ființa mea. Și când mă gândeam cum va fi fata mea, exact ca Beca arăta, exact ca Beca se comporta. Îi spun că oriunde plec, mă voi întoarce la ea. Oricât aș fi de ocupat, seara avem momentul nostru, spunem povești, pe care trebuie să le inventez conform dorinței ei…gen: „Spune-mi povestea cu fluturașul, căprioara și tăietorul de lemne!”.

Apropo de ea, a fost Rebeca, poate, un stimulent care a contribuit la schimbarea perspectivei dumneavoastră de a preda și de a vă apropia de elevi?

Întotdeauna am fost apropiat de elevii mei. Dar Beca, da, m-a făcut poate să fiu mult mai înțelegător, să-i privesc prin ochi de părinte. Este clar o diferență. Și Beca m-a învățat multe, așa cum m-a învățat fiecare elev pe care l-am avut. Aș vrea, ca peste ani, când privește către mine, să fie mândră de ceea ce am realizat, chiar dacă fiecare realizare la școală înseamnă, din păcate, timp mai puțin cu ea. Dar Beca este prezentă în fiecare activitate a mea, fie că vorbim de timp liber sau de timp pentru școală. Corectez cu ea alături, proiectez cu ea alături, vorbesc foarte mult cu ea și ea mă întreabă foarte multe, fiind foarte curioasă.

Aveți emoții la Evaluarea Națională sau sunteți statornic pe elevi și pe potențialul lor cognitiv?

Mult mai multe decât elevii mei. Oricum sunt un emotiv de fel, în ciuda tuturor cunoștințelor pe care le transmit elevilor, știu că rezultatul poate depinde de atât de multe lucruri care pot părea nesemnificative, de la emoții la inspirația de moment, de la concentrare la starea de sănătate. Îmi place să-i pregătesc pe elevi și pentru toate aspectele care nu țin neapărat de ceea ce scriu pe foaie. Și am emoții, pentru că mi-aș dori ca fiecare să-și atingă potențialul maxim și să fie mulțumit cu nota pe care o obține.

Unde ar trebui să fie schimbarea în educație în accepțiunea dumneavoastră? La nivel macro sau micro?

Sunt schimbări care ar trebui să vină de peste tot. Și tot vorbim despre ele de 30 de ani și ele tot nu apar. E aceeași Mărie, dar cu altă pălărie. Și este păcat, pentru că există calitate în Educație, există oameni care se implică, există familii implicate, elevi cu o disponibilitate mare de a învăța…Trebuie și instrumente. Dacă aș răspunde la întrebarea aceasta, ne mai trebuie două numere de-ale revistei.

În general se vorbește foarte bine despre Finlanda. Este renumită pentru sistemul revoluționar din învățământ și este luată drept bun reper. România aderă la un sistem atât de bine închegat, cu o didactică nordică care îi pregătește pe elevi atât din punct de vedere școlar, dar și pentru viață.

Greta Predoi, directoarea Școlii Generale Butea din Iași, a făcut strigare la metodele finlandezilor de când a fost plecată cu o bursă Erasmus. Timpul a demonstrat că și copiii din România pot fi educați în armonie, într-o atmosferă care are scopul de a alunga presiunea pusă pe umerii elevilor și de a-i învăța să se bucure la școală. „Am văzut că nu exista sonerie, ci muzica anunța pauza. Pe holuri erau băncuțe, fotolii unde elevii ascultau muzică, citeau, priveau filmulețe educative. Aceste preocupări îi determinau pe elevi să fie foarte liniștiți, calmi, să nu alerge, să nu se bată. Atunci mi-am promis mie că nu voi ieși la pensie până nu voi reuși să aduc aceste dotări și în școala mea.” De aici a plecat schimbarea. Să o cunoaștem!

Cine este Greta Predoi atunci când se dezbracă de „hainele școlare”?

Am fost și sunt o persoană cu capul pe umeri, uneori rece și cel mai adesea cerebrală. Am avut dese momente în viață când a trebuit să fiu foarte puternică și să mă încăpățânez să  fac față clipelor neplăcute.

Care sunt coordonatele după care vă ghidați zilnic?

Zilnic fac apel la echilibru, responsabilitate și  creativitate.

În jurul cărei devize vă învârtiți atât în viața personală, cât și profesională?

Trăiește în așa fel încât fiecare zi să conteze.

Haideți să vorbim puțin și despre escapada dumneavoastră academică. Ce ați studiat și de când sunteți parte din sistemul educațional?

Am absolvit Facultatea de Tehmologie Chimică, profilul chimie-fizică la Universitatea Tehnică „Gheorghe Asachi” din Iași, promoția 1989. De la absolvire și până în prezent am lucrat la Școala Gimnazială Butea din județul Iași. Din martie 1998 sunt și directoarea acestei școli.

A fost o dorință ticluită în minte de când erați copilă să fiți dascăl sau gândul acesta a crescut odată cu înaintarea în ani?

De mic copil mi-am dorit să devin învățătoare. Modelul meu a fost doamna mea din copilărie , pe care o port în suflet mereu.

Ce înseamnă pentru sufletul dumneavoastră să fiți printre copii? Ce vă luați frumos de la ei?

Să ții în palmă sufletul unui copil este un privilegiu. Să fii important în viața unui copil este un dar divin. Zilnic mă încarc cu energie pozitivă, învăț lucruri noi, caut soluții potrivite provocărilor.

Ce doriți să le insuflați la rând?

Îmi doresc ca toți elevii noștri să ajungă oameni responsabili, cetățeni implicați activ în viața comunității din care provin.

Cu ce atribuții vine funcția de director?

Directorul exercită conducerea executivă a unității de învățământ.

Merită să fii dascăl sau director? Unde ați găsit satisfacțiile cele mai mari având în vedere vechimea în învățământ?

Merită să fii dascăl, dar dacă te preocupă soarta tuturor copiilor poți face lucruri importante pentru toți doar din poziția de director. Pentru că eu de 25 de ani sunt director din această funcție mi-am adunat satisfacțiile.

Ce-mi puteți mărturisi despre școala pe care o coordonați? Cum ați găsit-o și la ce nivel ați ridicat-o?

Sunt mândră de școala în care muncesc. E una din mediul rural unde ne străduim ca elevii și angajații să se simtă foarte bine și să dea tot ce au mai bun. Avem aproape toate condițiile existente la nivel european, de noi depinde valorizarea la maxim a acestora. Școala aceasta s-a transformat radical de-a lungul timpului. Îmi aduc aminte prima mea zi de școală, când  le-am văzut pe doamnele profesoare, învățătoare încălțate cu cizme de cauciuc, cu perii de sârmă în mână cum frecau podelele, apoi le tratau cu motorină.

Cu ce provocări v-ați întâlnit pe parcurs?

Provocările școlilor din rural au fost întotdeauna destul de mari, de la lipsă de personal la lipsă de fonduri.

Un om este construit atât din mulțumiri, cât și din tristeți. Care este mulțumirea dumneavoastră cea mai mare legată de meseria aleasă?

Mă bucur că am reușit, împreună cu reprezentanții comunității, să le oferim copiilor o școală normală.

Dar aveți și gânduri care vă apasă? Sunt obstacole cu care ați dat nas și nu le-ați depășit?

Mereu trebuie să căutăm soluții pentru a asigura resursele materiale, consumabilele necesare desfășurării activităților didactice deoarece finațarea pe elev nu ne poate asigura fondurile necesare. Cu fondurile insuficiente m-am luptat toată cariera.

Ce proiecte ticluiți în prezent în școala pe care o manageriați?

În prezent implementăm proiectul „Stop bullying – Vocea mea contează”, proiect scris cu elevii din bordul elevilor din Teach, căutăm soluții pentru a crește motivația de învățare pentru toți elevii din gimnaziu. Am demarat deja un proiect de meditații online la limba română și matematică cu ajutorul voluntarilor Teach, punem la cale vizite de studiu care să fie oportunități de învățare autentică și altele.

O școală fără clopoțel. O școală cu muzică din timpurile noastre. Cum de? De unde această idee?

Într-un proiect Erasmus am vizitat o școală din Finlanda unde am văzut că nu exista sonerie, ci muzica anunța pauza. Pe holuri erau băncuțe, fotolii unde elevii ascultau muzică, citeau, priveau filmulețe educative. Aceste preocupări îî determinau pe elevi să fie foarte liniștiți, calmi, să nu alerge, să nu se bată. Atunci mi-am promis mie că nu voi ieși la pensie până nu voi reuși să aduc aceste dotări și în școala mea. Și timpul a demonstrat că se poate și la noi să fie aceeași atmosferă pe care am văzut-o eu în Finlanda.

De unde ar trebui să plece schimbarea, doamna director?

Schimbarea pleacă de la noi toți. Fiecare dintre noi cei din școală și din societate trebuie să conștientizăm că dacă vom dori doar să ne plângem că nu avem, că nu ni se dă  nu vom progresa.

Și familia este un pilon în educarea copiilor. Cum rezumați colaborarea cu acestea?

A fost anevoioasă colaborarea cu familia de-a lungul timpului. Din fericire părinții încep să fie din ce în ce mai deschiși față de școală. Mai este mult de lucru, dar suntem pe drumul  cel bun.

Este educația instrumentul cel mai sigur cu care pot dăinui în viață copiii?

Totdeauna le spun copiilor, mai mari sau mai mici, că educația este pașaportul spre succes.

Cu ce gând plecați de acasă zilnic?

Când mă îndrept spre ușa, deja, în mintea mea se creionează noi strategii prin care să aduc în școală și alte oportunități de dezvoltare pentru copiii noștri.

Nicoleta Gavrilă este dascăl de trei decenii și niciodată nu și-a practicat meseria stând cu mâinile la spate. Mărturisește că merită să fii dascăl dacă ai vocație, dacă intri cu bucurie interioară în sala de clasă. Dacă nu, te îndeamnă să o iei pe alt drum și să te reorientezi profesional. A fost declarată Profesorul Anului din mediul rural în ediția 2023 la categoria prevenirea abandonului școlar și nu se va opri din a-și da toate resursele pentru elevii săi.

Dacă în primii 15 ani ai săi de când este bucată din sistemul educațional, obiectivul era urmarea unei facultăți la școala din Arad, la școala din Valea Mănăstirii luptă ca elevii să nu abandoneze studiile și să aibă o cât mai mare frecvență la ore. Vine și cu stimulente de ordin material, dar nu înainte de a le fi mamă, confidentă, psiholog, prietenă.

Copiii din clasă sunt 100% de etnie rromă, dar asta nu-i face să fie diferiți de ceilalți copii, spune învățătoarea. Acești copii, din păcate, se confruntă cu lipsuri de toate felurile. Unii sunt din familii monoparentale, ba au părinții plecați în străinătate, ba nu au venituri financiare, dar cu toate acestea Nicoleta a observat că se bucură de fiecare clipă a existenței lor. Pentru ea, asta este o lecție adevărată. A îmbrățișat ideea datorită elevilor că nu contează cât de bogat sau de sărac ești, că lucrurile mici pot deveni mari și că fiecare moment merită prețuit. Mai multe despre învățămintele pe care le primește zilnic în rândurile de mai jos!

Credeți că profesorii sunt cei mai importanți piloni în sistemul de educație? De la ei ar trebui să plece schimbarea?

Sistemul educațional românesc, după părerea mea, nu este pregătit pentru generația actuală, este un sistem bazat pe memorarea unui volum mare de informații. În zilele noastre o informație o găsești foarte ușor printr-o singură căutare pe Google, deci nu reținerea informației este importantă, ci filtrarea și înțelegerea ei. Aici consider că trebuie să intervenim noi profesorii. Cu puținele mijloace tehnice pe care le avem, trebuie să-l facem pe elev să înțeleagă materia predată, nu să-l obligăm să memoreze pagini întregi din manual, transformându-l în analfabet funcțional.

Schimbarea trebuie să plece de la noi toți: profesori, părinți, societate. Dacă dorim să avem o țară puternică și respectată în lume trebuie să avem oameni educați și sănătoși. Pilonii de bază ai unei societăți sunt educația și sănătatea.

Merită să fii dascăl? Unde ați găsit satisfacțiile cele mai mari având în vedere cei peste trei decenii petrecute în învățământ?

Da, merită să fii dascăl dacă ai vocație pentru această meserie, dacă nu, meseria de dascăl devine o corvoadă, devii apatic, dezinteresat, iar toate acestea se răsfrâng asupra copiilor. Meseria de dascăl nu este un job. Un dascăl nu trebuie să lase cartea din mână, tot timpul trebuie să se pregătească, să urmeze cursuri și să fie într-o permanentă transformare, iar toate acestea costă timp și bani.

Dacă atunci când intri la clasă și vezi copiii în bănci și nu simți o bucurie interioară, ar fi bine să renunți și să o iei de la capăt în alt domeniu.

În cei 30 de ani am lucrat în două medii diferite, într-o școală din jud. Arad și școala actuală din Valea Mănăstirii, comuna Țițești, jud. Argeș. Pentru mine copiii sunt la fel, standardele sunt diferite, dacă la Arad obiectivul era urmarea unei facultăți, în Valea Mănăstirii lupt ca acești copii să nu abandoneze școala.

În accepțiunea dumneavoastră educația este arma cu care putem dobândi în viață?

Dacă toți cetățenii unei țări ar reuși în viață prin educație, am fi o societate perfectă. Da, prin perseverență, prin cei cu care ne înconjurăm, prin renunțări, printr-o educație sănătoasă se poate reuși în viață.

Ce a stat la baza motivației dumneavoastră de a fi bucată din sistemul educațional? A fost dorință proprie, joc ticluit al vieții sau o îndrumare venită din partea familiei?

Totul a venit de la sine, de mică am simțit că trebuie să fiu ca doamna educatoare pe care o sorbeam din ochi. Acasă jucam rolul de educatoare, iar păpușile le transformam în elevi.

Fiecare dintre noi ne naștem cu o vocație pentru un anumit domeniu, important este să-l descoperim și să-l dezvoltăm. Foarte important, tinerii trebuie lăsați să-și găsească singuri drumul în viață, noi doar să-i observăm și să-i sfătuim acolo unde credem că greșesc.

Care este frumoasa poveste a escapadei dumneavoastră academice?

După finalizarea studiilor, mi-am urmat soțul la Arad, un oraș frumos, dar total necunoscut. Eram doi tineri pierduți în lume. Primul nostru ghid, care ne-a purtat și mult noroc, a fost taximetristul care ne-a luat de  la gară și aflând că nu suntem din oraș, ne-a plimbat peste tot arătându-ne toate obiectivele importante printre care și Inspectoratul Școlar.

Fără să stau prea mult pe gânduri, oricum nu aveam nimic de pierdut, am intrat în clădire și prima persoană cu care m-am întâlnit a fost chiar doamna inspector de la învățământul primar. Practic acela a fost debutul meu în învățământ. Timp de 15 ani am profesat în jud. Arad unde mi-am desăvârșit pregătirea pedagogică.

În acești 15 ani, ultima generație de copii a fost cea mai frumoasă, cea mai emoționantă, deoarece printre elevii mei s-a aflat și propriul meu copil.

Când credeam că nimic nu mă va face să plec din Arad, aveam tot ce îmi doream, o familie frumoasă cu doi băieți minunați, Robert și Radu, am primit vestea că soțul trebuie să se mute cu serviciul în Argeș. Așa am ajuns în actuala școală, cu copii total diferiți față de cei de la Arad, dar, TOTUȘI LA FEL.

Dar a traseului profesional? De cât timp vă aflați în școala în care predați în prezent?

De când mă știu, viața mea a fost legată de activitatea didactică, pedagogică. Nu mă văd făcând altceva. Mai mult, de când activez la Valea Mănăstiri am descoperit că pe lângă profesia de dascăl, trebuie să fii și părinte pentru copiii din clasă, să suplinești părintele biologic pentru a putea să intri în sufletul micuților, să le cunoști problemele, să-i faci să aibă încredere în tine, să te iubească, să-i faci să-și dorească să vină la școală.

Școala de la Valea Mănăstirii m-a primit cu multe provocări. Eram obișnuită cu copii din familii din mediu favorizat, care lăsau viitorul copiilor lor în mâinile mele.

La Valea Mânăstirii am găsit copiii în an terminal care nici măcar nu aveau caiete, creioane, manuale. Practic am ajuns într-o altă emisferă a învățământului românesc.

Văzând acea clasă, nu ai cum să nu plângi, dar ajută la ceva? Lacrimile sunt suficiente ca pe băncile clasei să apară caiete, creioane și cărți? Școala pe care am urmat-o, gradele didactice, cursurile pe care le-am urmat sunt oare suficiente să pot face ca acei copii să învețe să citească și să socotească? NU!

Mi-a trebuit multă răbdare, vocație, dar cel mai important a fost să reușesc să-i privesc pe acei copii ca pe propriii mei copii. Să-i apropii, să-i înțeleg și să-i îmbrățișez atunci când au nevoie. Uneori, o bucățică de ciocolată face minuni. Așa a luat ființă dulapul cu bunătăți.

Ce-mi puteți spune despre școala în care predați?

Școala nu este diferită față de școlile din România, pot spune chiar că, pe alocuri, beneficiază de dotări superioare multor școli din mediul rural, din acest punct de vedere pot să spun că mă simt norocoasă.

Mai mult, pe parcursul acestor 15 ani, am reușit, în parteneriat cu Universitatea de Stat din Pitești să înființăm o mică bibliotecă. Împreună cu Asociația Dăruim Zâmbete – Zâmbete Colorate cu sediul în Pitești am organizat evenimente în urma cărora copii au primit haine, încălțăminte, rechizite, jucării și dulciuri. Foarte mulți oameni cu suflet mare m-au ajutat să achiziționez diferite materiale didactice.

În acest moment, în ultimele o 100 de zile împreună, am inițiat un concurs în urma căruia elevul care nu lipsește nicio zi de la școală până la finalul anului, primește de la o familie din Câmpulung un calculator. Omul sfințește locul.

Care este profilul elevilor de la clasa dumneavoastră?

Copiii din clasă sunt 100% de etnie rromă, dar asta nu-i face să fie diferiți de ceilalți copii. Cu toate neajunsurile și acești copii au acces la informație, problema este filtrarea ei. Ca orice copil și cel de etnie rromă nu iubește învățarea mecanică, nu suportă să-i torni informația cu polonicul. Dacă folosești metode moderne de predare-învățare, să-i dai informația cu lingurița, dându-i timp pentru sedimentare, atunci ai rezultate.

Dacă pasiunea pentru meseria ta este superioară altor dorințe, creezi un profil al clasei cel puțin egal cu profilul altor clase din medii favorizate.

Ce ați învățat de la copii? Ce v-ați luat frumos pentru suflet?

Este foarte greu sau chiar imposibil să schimbi obiceiurile unei clase de copii 100% rromi într-o clasă așa cum o știam eu, predând la altă școală. Și atunci am încercat să mă schimb eu, deoarece era imperios necesar să-i înțeleg. Acești copii, din păcate, au probleme, unii sunt monoparentali, au părinții plecați în străinătate, nu au venituri financiare etc, dar cu toate acestea trăiesc și se bucură de fiecare clipă a existenței lor.

Pentru mine asta este o lecție, nu contează cât de bogat sau de sărac ești, iubește viața așa cum este ea și bucură-te de fiecare clipă pe care o trăiești. ,,Fă rai din ce ai!,,

Cea mai mare provocare a fost să-i determinați să vină la școală. Cum ați reușit?

Absenteismul este un flagel care s-a așternut destul de mult peste școlile din România, iar în școlile din mediu defavorizat a crescut alarmant. Școala noastră nu face excepție. Ce am făcut? Simplu, le-am aflat nevoile, iar ulterior le-am acoperit. Sunt foarte puțini copii din zone defavorizate care vin la școală din nevoia de a învăța.

Pentru a-i aduce la școală, am încercat să transform clasa într-un mediu plăcut, superior condițiilor lor de trai. Am folosit metode de predare – învățare bazate pe joc, i-am implicat în cât mai multe activități extrașcolare la nivel local cât și județean, iar sala de clasă am transformat-o într-o sală de basm ori de câte ori a fost nevoie.

Toate activitățile de la clasă sunt publice, pe pagina mea de Facebook, prin aceasta încercând să realizez o legătură și mai bună cu părinții în ideea de a-i lăsa să vină la școală.

Elevii au fost implicați în diferite proiecte: „FRDS-Școala face diferența”, POCU „Școala după școală” și „Masă caldă în școli”. Aceste proiecte au contribuit decisiv la prevenirea abandonului școlar. Ei știu că dacă vin la școală au posibilitatea să servească o masă, pot să îmbrace o haină sau să primească o jucărie.

Dar cât de mare a fost bucuria după?

Este greu de exprimat în cuvinte ce simt atunci când intru în clasă și văd toate băncile pline. Mă simt împlinită, practic nu am venit degeaba la școală, parcă și lecțiile sunt mult mai ușoare. Sunt și zile, când vremea nu ne ajută, prezența este mai scăzută, dar este de înțeles, sunt copii care stau departe, pe dealuri, iar drumul până la asfalt este impracticabil.

Ce mesaje primiți zilnic de la copii?

Mesajele copiilor sunt ca un pansament pentru mine. Dragostea pe care o văd în ochii lor îmi confirmă faptul că venirea la școală nu este o corvoadă, din contră, o fac din plăcere, parcă vor să evadeze în lumea poveștilor. Nu este zi în care să nu primesc bilețele cu inimioare și mulțumiri.

Îmbrățișarea colectivă, la plecare, a devenit un ritual zilnic.

Cu ce alte provocări v-ați mai întâlnit de-a lungul anilor?

Cea mai mare provocare, pe lângă dorința de a nu abandona școala, a fost să particip cu copii din clasă la concursuri școlare și olimpiade.

De asemenea, am reușit să-i fac să-și înțeleagă obiceiurile și tradițiile lor înființând un ansamblu de dansuri țigănești cu care particip la diferite evenimente ,,Steluțele rromilor din muscel”, ,,Ziua comunei Țițești” și multe alte concursuri.

Ce signifiantă are pentru dumneavoastră titlul primit în cadrul Galei Profesorilor? Cât de mult v-a onorat?

Titlul primit la GALA PROFESORUL ANULUI DIN MEDIUL RURAL EDIȚIA 2023, CATEGORIA: PREVENIREA ABANDONULUI ȘCOLAR  a fost pentru mine o încununare a celor 15 ani de activitate și de luptă împotriva abandonului școlar într-o școală dintr-un mediu defavorizat.

Nicio clipă nu am lăsat garda jos, au fost zile când am fost epuizată psihic, dar nu am renunțat. Acest titlu mă onorează, dar mă și obligă în aceeași măsură. Simt că pot să fac mai mult pentru această comunitate. Educația este singura cale ca tinerii din Valea Mănăstirii să reușească în viață, să aibă un loc de muncă și să-și câștige existența.

Nu este ușor să profesezi într-o asemenea școală unde performanța se măsoară prin numărul celor care nu abandonează școala, dar îi încurajez pe colegii care predau în asemenea școli să nu se dea bătuți, să persevereze, iar pe dumneavoastră media, să-i descoperiți, să-i faceți cunoscuți și să-i încurajați în demersul lor.

Ce proiecte ticluiți în perioada următoare?

Deoarece elevii mei sunt la finalul clasei a IV-a, urmează să organizez, cu sprijinul unui om cu suflet mare, o reuniune de absolvire.

De asemenea, cu ajutorul Asociației Dăruim Zâmbete-Zâmbete Colorate, școala noastră va fi dotată cu 6 videoproiectoare și vom organiza diferite activități de  „Ziua Copilului”.

Un alt proiect de suflet va fi reamenajarea clasei și achiziționarea de rechizite pentru o nouă generație de copii. Acest lucru este posibil cu ajutorul financiar oferit de Teach for Romania.

Ziua unui expert în matematică nu este scurtă, ci se termină după 12 h de muncă, dar profesoara care pregătește elevii pentru admitere în străinătate, Georgiana Popovici, nu se plânge. Din contră, este mulțumită căci este bucată din sistemul educațional și aduce contribuție în viața elevilor cu aspirații de a studia peste hotare, lucru pe care și l-a dorit încă din vremea pe când era, la rându-i, elevă.

Profesoara oferă meditații pe baza bonului fiscal, deci legal în propriul centru, Excellence in Education Centre. Nu a fost un scop la început de a face business din orele suplimentare, dar recomandările au curs și astfel are din ce în ce mai mulți elevi care doresc ore de matematică și statistică cu ea ca să fie cât mai pregătiți pentru bacalaureatul internațional. Singura din familie care a străbătut calea profesoratului, sprijinită din toate părțile, de mică a sacrificat timp pentru joacă în detrimentul studiului științei care o fascina.

Țelul de a ieși de pe mâna sa generații de matematicieni foarte buni și l-a atins. Face parte din învățământul privat, deși s-a construit ca dascăl în cel de stat. Crede cu tărie că matematica este utilă zilnic, dăm peste ea chiar și în întâmplările cotidiene ale fiecăruia dintre noi, deci vine cu multe suprapuneri în realitate.

Să o cunoaștem pe profesoara Georgiana Popovici, cea care prezintă această disciplină ca fiind bazată pe gândire critică, nu pe teorie!

Care este frumoasa poveste a escapadei dumneavoastră academice?

Am început să predau Matematică & Statistică imediat ce am absolvit Facultatea de Matematică, Universitatea din București, pe când eram studentă la Master, în 2002. Am fost angajată preparator în perioada 2002 – 2005, apoi, între 2005 – 2016 am fost Asistent la aceeași facultate. Din 2005 am lucrat, în paralel, în sistemul privat, la diverse școli din București. Din 2008, sunt doctor în Matematică.

Când v-ați dat prima întâlnire „oficială” cu disciplina pe care o predați? Din ce an vă aflați la catedră?

Din 2002 predau, deci sunt 21 de ani. Vai, ce mulți sunt!

Și totuși, o iubeați de când erați, poate, elevă și v-ați făcut un obiectiv de a ajunge profesoară de pe vremea respectivă?

Pasiunea mea pentru matematică este una timpurie, din clasa a 5-a îmi doresc să fiu profesoară de matematică, însă dragostea pentru numere rămâne eternă. Încă de la primele probleme rezolvate a izvorât din mine dorința de a decoda și de a aprofunda misterele acestei arte a logicii și a cunoașterii.

Ce vă aduceți aminte din vremurile acelea? Cum erați ca școlăriță?

Perioada copilăriei este, poate, cea mai frumoasă parte din viață noastră. Eu, personal, devin nostalgică când mă gândesc la acea etapă. Am amintiri deosebit de frumoase, cu oameni de suflet, cu zone pitorești, cu mirosuri îmbietoare, cu liniște și pace în suflet, cu bucurie, cu dragoste, cu dorințe și idealuri. Când mă gândesc la copilărie, parcă toate simțurile mi se ascut peste măsură și retrăiesc, atât în suflet, cât și mental, cu duioșie clipe unice din viața mea. Și le simt tactil, vizual, olfactiv, auditiv, emoțional…mă identific cu frumusețea și cu puritatea energetică a locului natal, cu sărbătorile celebrate în armonie și cu fast în familie, cu bucățele aburinde pregătite cu dragoste de mama. Niște vremuri pe care le ador, pur și simplu.

Iar pe școlărița Georgiana Popovici o revăd blândă, bună, cuminte, respectuoasă, poate ușor timidă, harnică și foarte determinată încă de mică să facă performanță. Am fost și pasionată, ce-i drept, de matematică, însă și dorința de a fi cea mai bună a contribuit la atingerea acestui deziderat, motiv pentru care încă de mică am sacrificat tot ca să îmi ating țelul.

V-a insuflat cineva din familie plăcerea și iubirea pentru matematică sau sunteți singura din familie care a îmbrățișat această meserie?

Sunt singura din familie care a îmbrățișat această meserie, dar părinții mei m-au susținut foarte mult în alegerea făcută.

Vorbiți despre matematică zilnic. Știu că aveți un program foarte încărcat. Cum arată o zi din viața unui profesor expert în științele exacte?

Lucrez în prima parte a zilei, de la 8:30 – 15:30, la o școală particulară din București, apoi de la 16:30 – 18:00 la o altă școală particulară și de la 19:00 – 21:00 la Centrul meu de meditații. Practic, muncesc 12 ore pe zi.

Predați și oferiți meditații elevilor care se pregătesc pentru a da bacalaureatul britanic, respectiv american. Simțiți că numărul elevilor care au dorința de a face studiile universitare peste hotarele noastre crește?

Da, tot mai mult. Elevii sunt puși în situația analizării propriei munci, discuțiile între elevi și profesori sunt încurajate, iar feedback-ul este o unealtă de bază în aceste sisteme. Gândirea creativă este și ea încurajată, ideile originale fiind apreciate. Astfel, când vei termina școala, vei fi pregătit (ă) pentru nivelul academic competitiv ce se regăsește în universitățile de top din întreaga lume.

V-ați lăsat amprenta și în sistemul de învățământ de stat? Ce vă dă sistemul privat și nu v-a dat cel de stat?

Am fost preparator din 2002 până în 2005, apoi Asistent în perioada 2005 – 2016 la Catedra de Probabilități, Statistică și Cercetări Operaționale a Facultății de Matematică și Informatică, Universitatea din București. Din 2005, m-am îndreptat, în paralel, spre sistemul privat.

Din punct de vedere al carierei, pentru mine așa a fost parcursul: am început cu sistemul de stat și am continuat în cel privat. De altfel, debutul nu-l poți face decât în cel de stat, unde m-am și format. Adică bazele cunoștințelor sunt fondate în perioada sistemului de stat. Cel privat a venit ca o continuare firească, o altă etapă a vieții mele științifice. Nu aș vrea să critic acum ceva anume, sunt până la urmă două platforme de funcționare educaționale care nici nu se exclud și fiecare are părțile bune.

Cel mai important, cred eu, este să-ți găsești calea care te împlinește în viață, așa cum le spun de fiecare dată și elevilor. Și poate și mai important este că atunci când observi că nu te mai regăsești într-un loc anume, să fii dispus să faci schimbările necesare. Chiar și asta am făcut în carieră atunci când n-am mai vibrat cu mediul în care mă manifestam. Și mă felicit pentru deciziile luate. Așa cum le sunt recunoscătoare și le mulțumesc tuturor acelora care m-au însoțit și mi-au fost alături pe fiecare drum în parte din parcursul meu, și de ce nu, uneori chiar ei m-au ajutat, mi-au deschis ochii și am realizat că, de fapt, îmi doream să abandonez drumul acela pe care mergeam împreună.

Meditații cu chitanță și factură. Se poate spune că v-ați făcut un business din meditații?

Da, este o mare nevoie ca profesorii să facă meditații ”la lumină”, legal și oficial. A face pregătire suplimentară nu este o rușine pentru elev sau pentru profesor, atâta timp cât se realizează într-un cadru demn și corect pentru ambele părți.

A fost o ideea născută din necesitate, din cererile multe venite indirect din partea elevilor sau a fost o dorință ticluită cu mult timp înainte și v-ați promovat?

Nu știu dacă am plănuit ceva de la începutul drumului. Pasiunea a dictat calea și urmând-o, dorești să devii cea mai bună versiune a ta. Apoi, numele meu a ajuns de la elev la elev. Au spus că am o metodă inedită, că explic foarte bine.

Ce vă luați frumos din relația cu elevii dumneavoastră? Pe ce se bazează ea?

Eu sunt un profesor exigent tocmai pentru că am, în primul rând, standarde proprii de a mă autoevalua, acesta fiind un reper în toate evaluările – nu pot să mă dezic de aceste repere. Însă am darul să îmbin această exigență cu faptul că le sunt apropiată elevilor. Am foarte multă empatie și capacitatea de a detecta unde se pierde elevul. De acolo îl iau, mă poziționez la nivelul lui, nu am aere de superioritate în relația elev – profesor. Le sunt apropiată copiilor, glumesc cu ei. Construiesc o relație cu elevii, de aceea mă iubesc și vin cu și de drag la orele mele. Le face plăcere să-mi fie în preajmă deoarece între noi se leagă o conexiune grație căreia transferul de informație se face eficient, atât calitativ, cât și cantitativ. În această relație pornim de la o probabilitate pe care o transformăm în certitudine, cu alte cuvinte, cât investești, atât ai. Aș spune că este o relație deschisă, în care este important să asculți și să fii ascultat.

Ce gând le transmiteți zilnic?

Folosesc un citat al lui Mark Twain din care fiecare va înțelege: „O carte de succes nu-i făcută din ceea ce este în ea, ci din ce-a fost lăsat în afara ei”.

Doamna Popovici, unde ar trebui să fie schimbarea în educație în accepțiunea dumneavoastră?

La noi, din păcate, matematica este predată ca o colecție de metode de aplicat pentru rezolvarea unor probleme, având ca scop luarea unui examen. Matematica are menirea să dezvolte gândirea critică: ar trebui să se pună mai mult accentul pe raționament decât pe tehnică.

Este dascălul pilonul cel mai important din învățământ?

Apariția și existența unui mentor în viețile noastre este esențială, definitorie, marcantă în sensul pozitiv. Din această perspectivă, dascălul are rolul de mentor în viața elevului. Îl ghidează, nu numai la nivel științific, ci îl poate ajuta să-și dilate mintea, descoperindu-i valențe și capacități nebănuite.

Pe lângă rolul de observator sau evaluator, profesorul are capacitatea să-și îndrume elevul de clasa a 5-a în concordanță cu capacitatea acestuia. Aș spune chiar, cu cât mai mic este elevul, cu atât mai bine să aibă această întâlnire prețioasă cu profesorul.

Aș vrea să dau contraexemplul clasic al oamenilor care, din pricina că nu au parte de acest ghidaj niciodată în viața lor, sfârșesc poate să facă meserii care nu-i inspiră, nu le oferă satisfacție și ajung pe un drum care nu este al lor. Și ca să înlătur perspectiva mercantilă la care mulți se pot gândi, aș vrea să adaug că această întâlnire cu profesorul este una sacră. Adică perspectiva financiară cade în derizoriu când vorbim de întâlnirea cu persoana care te poate ajuta să îți desenezi viața așa cum îți dorești.

Copiii pot întâmpina probleme de adaptare la mediu, la profesori noi, se pierde informație prețioasă în clasă. Orele de susținere pot consolida acele goluri care, în ani de zile, pot deveni vitale pentru a accede la un liceu foarte bun național și internațional.

Ca dascăl ar trebui, în primul rând, să-ți cunoști bine materia și să-și placă și ceea ce faci, pentru că întotdeauna copiii simt aceste lucruri.

Mihaela Purcaru se apleacă copiilor din medii vulnerabile unde își depășește rolul de învățătoare și le devine unora mama de la școală, prietenă, confidentă, psiholog. Pentru familiile lor, este omul de bază care îi ajută să-și facă dosare pentru burse și ajutoare sociale. Dacă stă în atribuțiile sale, cunoaștem deja răspunsul, dar Mihaela nu a îmbrățișat meseria, ci copiii și astfel își pune toată inima, timpul și efortul numai să le fie lor bine.

Nu doar că predă lecția bunătății, dar ne-a prezentat-o și pe cea a curajului în momentul când a decis să se reorienteze profesional. A părăsit mediul corporatist unde, culmea, urca profesional de la an la an și a devenit o bucățică din sistemul educațional. A știut că această meserie nu se practică cu mâinile la spate, ci trebuie să adaugi zilnic un strop mare de dragoste, să mângâi suflete ca să reușești mai apoi să reduci la zero abandonul școlar. Și a reușit. Este, câteodată, singurul pilon care se luptă să-și educe elevii asigurându-i că educația este singura armă pentru a reuși în societatea noastră civilă, căci sunt cazuri când părinții elevilor lipsesc cu desăvârșire din acest proces.

Pe Ștefan l-a dus la stomatolog, pe Valentina, mama a doi băieți, a însoțit-o pe holurile de la oncologie. Pe Ștefania o susține să finalizeze școala, deși vârsta din buletin îi arată vârsta majoratului. Acestea sunt doar o parte din faptele de bine pe care le face învățătoarea Mihaela Purcaru! Să o cunoaștem!

Ce înseamnă pentru tine meseria pe care ai îmbrățișat-o?

Alegerea de a fi azi profesor reprezintă (înseamnă) o consecință a deciziei de a căuta contribuție și sens în modul în care îmi trăiesc viața. Totodată înseamnă responsabilitate și multă recunoștință. Alături de copii sunt mereu într-o permanentă evoluție. Nu am îmbrățișat o meserie, ci am îmbrățișat copiii. Am ales să pun inima, timpul și efortul la o schimbare în care am crezut. Alături de oameni care la rândul lor au crezut și cred. Poate părea abstract și oarecum neclar, dar așa a fost pentru mine acest drum.

Ușoară sau grea a fost schimbarea mediului de lucru?

Ușor sau greu, procesul schimbării a devenit relativ, chiar și pentru mine. În urmă cu șapte ani eram eclipsată de greutățile pe care le descopeream în viețile elevilor și nu mi-am dat voie să simt că era nou și greu totul. Acum, am zile când este firesc totul, ca o binecuvântare, dar și zile în care apare iarăși greul. Un greu pe care acum îl simt și deseori, îl împart. Atât eu cât și elevii am învățat să cerem ajutorul și mai ales să îl oferim, cu toată inima, când ne este solicitat.

Ce a stat la baza deciziei de a părăsi corporația și de a fi o bucată din sistemul de educație românesc?

Sunt două decizii. Prima decizie, a fost ieșirea din sistemul corporatist. Această decizie a fost independentă de cea de a păși în sistemul educațional. Prima decizie s-a produs la vârsta la care am simțit că vreau de la mine altceva: un crez mai puternic, în care să simt că merită investite cele 12 ore de muncă. Nu știam clar ce domeniu să abordez și mi-am dat voie să testez. Decizia de a intra în educație am gândit-o inițial în mediul universitar. M-am întors în ASE printr-un doctorat și cu dorința de a aduce studenților din experiențele mele anterioare (invitați, resurse actualizate și entuziasmul vârstei).

Și pentru că aveam timp și nu eram obișnuită cu așa-ceva J, am descoperit proiectul Teach for România și am ales să le fac împreună. La acel moment, fără vreo intenție de a deveni profesor sau a rămâne după terminarea celor 2 ani.

Ce ți-ai luat frumos pentru suflet din mediul corporatist?

Corporația mi-a adus structură și competențe pe care și azi le folosesc, dar ceva frumos, demn de menționat ar fi lecțiile de viață și câțiva prieteni de suflet. Fie că mă raportez la echipă, clienți, parteneri, furnizori, am crescut de la 18 ani printre oameni pregătiți, iar interacțiunile mi-au influențat puternic devenirea.

Ce diferențe ai găsit între cele două domenii în care ai activat?

Diferențele majore pe care le-am trăit din perspectiva mea, au fost cele legate de procesul de muncă. Eram obișnuită să văd mai repede rezultatele muncii mele sau să pot estima destul de precis timpii, să evaluez, să măsor. Aici abia dacă puteam gestiona modul în care se comportau copiii. A fost nevoie să mă readaptez și să învăț răbdarea și multe altele. Nu am menționat banii, nu pentru că nu fac diferența, ci pentru că îi consider un rezultat al unei alegeri, care, evident, are costul său de oportunitate. Banii au fost și rămân o provocare la care lucrez.

Crezi, cu mâna pe inimă, că schimbarea pe care ai făcut-o în viața ta a fost cea mai bună?

Schimbarea am devenit eu. M-am schimbat și sunt în continuă schimbare. Alături de copii m-am regăsit emoțional și am întâlnit oameni minunați, care acum fac parte din viața noastră. Iubeam de mică copiii, dar nu am luat niciodată în calcul să lucrez cu ei. Sunt foarte recunoscătoare și nu găsesc nici urmă de regret în ce am ales.

Cu ce gânduri ai intrat în învățământ, ce resurse te aduc zilnic la catedră și când s-a întâmplat asta?

Am intrat cu gândul de a face voluntariat în educație, maxim 2 ani.  Sunt de 7 ani aici, de 5 ani profesor titular și tare îmi place dimineața să merg să văd ce ochișori apar și ce povești poartă. Dar cel mai mult mă mână nevoia: sunt încă multe de făcut pentru ca acești copii să vină la școală.

Ce semnificație are pentru tine faptul că faci parte din Teach for Romania?

Faptul că am pornit la drum din Teach for România mă ajută să nu uit cine mi-a spus prima dată că nu e cel mai important câtă metodică știu, ci faptul că iubesc copiii atât de mult încât voi fi învățat tot ce e nevoie să pot fi lângă ei.

Te dedici copiilor din medii defavorizate. Ce valori dorești să le insufli?

Sunt un om spiritual și nu mă dezic de latura credinței mele ortodoxe. Îmi doresc să nu le vorbesc despre asta prin cuvinte, ci doar să știe și ei care este ancora faptelor mele. În procesul educațional aduc des în discuție: bunătatea transpusă prin prietenie. Respectul transpus prin empatie. Autocontrolul și mai ales iubirea și convingerea că sunt iubiți și plini de iubire.

La rândul lor, ce ai învățat tu de la ei?

Autenticitatea este corolarul care definește cel mai bine relația noastră. L-am primit și îl primesc zilnic. Învățăm împreună în fiecare zi. De la cum să ne exprimăm emoțiile, la cum să ne cerem scuze și să ne iertăm, să ne jucăm serios și să învățăm prin joacă. Învățarea în sine e un proces. Iar eu mai am multe de învățat.

Ai întâlnit copii cu părinții plecați în străinătate, ba copii care cresc doar cu un părinte, alții care au lipsuri de ordin financiar acasă. Te doboară poveștile lor de viață?

Am întâlnit și astfel de povești. Dar și povești cu părinți plecați în închisoare, sau chiar plecați la cer. Copii orfani, copii din centrele de plasament. Poveștile în sine nu mă doboară, altfel nu aș fi putut lucra printre ele. Îmi asum încă de la început că le sunt alături și mă implic atât cât pot. Au știut încă de la început că prietenia noastră are un singur scop: copiii să fie la școală. Neputința de a interveni sau de a accepta că nu trebuie să intervin, alături de cazurile medicale ce presupun dureri, au fost și rămân cele mai grele și mistuitoare momente din acest proces.

Cum e școala în care lucrezi?

Școala în care lucrez e un univers aparte: o lume a binelui. Are atât clase mici, cu mulți dintre elevi cu situații vulnerabile, dar are și clase de liceu, în care activitățile extrașcolare sunt la ele acasă. Are un director care iubește copiii și își dorește ca toți să aibă șanse. Are profesori care au devenit familie, dăruindu-și timpul personal aceluiași ideal-școală. Are, ca orice organizație, aspecte de îmbunătățit. Poate cel mai important, școala unde lucrez are o misiune vie, trăită și simțită de fiecare suflet care ajunge în ea.

Până în ce punct te-ai implicat oferindu-le ajutor?

M-am implicat diferit. Până în ce punct nu aș ști să răspund, dar limite au fost mereu. Fie au fost ale mele și atunci le-am prezentat din start, fie ale lor și le-am conștientizat împreună. Cu siguranța de ascultat, am ascultat cu inima deschisă orice situație, de mers pe teren, am mers de câte ori am putut și a fost nevoie. Am fost și înțeleaptă și mai puțin înțeleaptă. Dar nu mi-am pierdut încrederea. Nici în mine, nici în ei.

Ce planuri ai pentru tine și copiii tăi de la școală?

Planurile țin de creșterea și dezvoltarea potențialului fiecărui copil. Totodată ,vizez și programe de nutriție, sport și sănătate, pe care mai apoi ei să le promoveze în comunitate. Îmi doresc să îi susțin și mai mult cu activități extracurriculare, în funcție de talentele și abilitățile lor. Am în minte programe dedicate copiilor cu cerințe educaționale speciale, precum și pentru cei care după terminarea claselor a VIII-a au nevoie de suport în alegerea și învățarea unei meserii.

Cu ce îndrumare ai putea veni pentru cei care vor să facă o schimbare, dar au temeri?

Pentru cei care își doresc să facă o schimbare, m-aș întoarce la gândul că opusul iubirii este frica. Deci dacă există iubire, de copii, de învățare, de o nouă devenire, atunci frica merită trăită și învinsă. Eu las la finalul acestui interviu și invitația de a fi contactată (telefonic/email/RSO), dacă sunt cititori care consideră că expertiza mea le poate fi de folos sau care vor să caute și alte răspunsuri înainte de a o schimbare.

Acum copiii care învață la Școala Gimnazială ”Cornel Regman” din Daneș (jud Mureș) pot numi ”acasă” școala recent renovată de către Asociația BookLand, partenerii săi și autoritățile locale. Împreună au investit și au schimbat condițiile în care învățau copiii, influențând în bine destinele a mii de copii care-i vor trece pragul de acum încolo.

Prin programul asociației de ”Renovare școli în mediul rural”, sub motto-ul Împreună CONSTRUIM oameni, în 2020-2022, 67 de școli din satele României au devenit locuri în care peste 15.000 de copii merg cu plăcere să învețe. Iar anul acesta pe lista de renovare au fost adăugate încă 9 școli situate în ultimele 8 județe rămase neacoperite (Alba, Bihor, Covasna, Dâmbovița, Harghita, Satu Mare, Sălaj și Timiș). BookLand a reușit acest lucru fără granturi europene, pur și simplu mobilizând sute de companii să contribuie cu bani, produse sau servicii (prin redirecționarea celor 20% din impozitul pe profit/venit conform Legii Sponsorizării nr. 32/1994), dar și motivând autoritățile și comunitatea locală să se implice. Astfel se vede puterea și determinarea mediului de afaceri privat în a schimba lucrurile în domeniul educației, iar asta într-un timp record și de zeci de ori mai eficient în ceea ce privește cheltuielile.

„Sunt directorul acestei școli din anul 2013 și am încercat mereu să aduc în școală starea de bine pentru elevii noștri. Dacă elevii se simt bine la școală și vin cu plăcere, munca noastră este mai ușoară. Școala este pentru copil a doua casă, este locul unde își petrece o mare parte a zilei și, așa cum acasă ne dorim să avem cele mai bune condiții, și la școală ne dorim pentru elevii noștri condiții cât mai bune! Uneori visele devin realitate, iar la noi în școală au devenit realitate datorită Asociației BookLand. Acum copiii știu că la școală se pot bucura de un loc primitor, curat și călduros. Dacă pentru fiecare vis ar exista cineva ca BookLand, nu ar mai fi vise neîndeplinite, școli fără condiții, copii nemulțumiți… Iar școala ar putea fi numita acasă!” – Minodora Răileanu, Director Școala Gimnazială ”Cornel Regman” din Daneș.

„Dacă marele Cornel Regman ar mai fi fost în viață azi, credem că i-ar fi plăcut și lui ce-am realizat ÎMPREUNĂ cu comunitatea lui dragă! Școala arată acum impecabil atât la interior, cât și la exterior. În luna octombrie am început șantierul: am reparat și tencuit soclul școlii, apoi am trecut la rașchetat și lăcuit nouă săli de clasă, căci nu puteam să nu-i dăm o șansă parchetului din lemn masiv… acum arată ca nou! Iar la final, am trecut la holul și toaleta școlii. La suprafață se văd gresia și faianța nouă, obiectele și accesoriile sanitare noi, însă s-a intervenit și asupra instalației (țevi, coturi, mufe, robineți etc) și pereților. Ne-a plăcut remarca doamnei învățătoare Medeșan: ‚Toaleta zici că-i de hotel!’. Am dotat sălile de clasă cu mobilier nou, iar sala de sport, cu care se mândreau și înainte de sosirea noastră, a primit și ea cadou un set de articole sportive cu care elevii să-și accesorizeze orele de educație fizică.” – Mădălina Mocanu, Director Marketing & Comunicare Asociația BookLand

Transformarea Școlii Gimnaziale Cornel Regman a fost posibilă în principal datorită Primăriei Daneș care a contribuit la renovarea acestei școli prin acoperirea integrală a costurilor de manoperă. Autorității locale i s-au alăturat companii care cred în tineri și într-o Românie mai bună prin educație: Sykes România (Partenerul principal în renovarea acestei școli), Cesarom, Sanotechnik, Instal Impex, Porta Doors, Lotus Impex, Decathlon, Policolor, Sipex Company, Turbo-Trans, Masterplast, Atip Design, Misavan, Marvicon. Asociația BookLand le mulțumește și partenerilor loiali care susțin necondiționat întregul demers educațional: Unicredit Consumer Financing, Leroy Merlin România, Titan Machinery România, Turbomecanica, Arkema, Profi, Viva Credit, Rehau România, Arcomedia.

În România secolului 21, elevii din mediul rural sunt condamnați să învețe în spații insalubre care, de cele mai multe ori, le pun sănătatea sau chiar viața în pericol atât lor, cât și profesorilor. Iar acolo unde autoritățile nu pot sau nu vor să facă ceva în acest sens, norocul vine din partea Asociației BookLand care militează pentru dreptul la educație al copiilor renovându-le școlile. Și pentru că BookLand își dorește să vină cu un pachet complet de servicii educaționale (inclusiv metodă de predare și conținut), începând din această toamnă se va concentra și pe construcția primului Campus Preuniversitar Profesional Dual din mediul rural cu ciclurile primar-gimnazial-liceal-postliceal. Va asigura inclusiv profesorii care vor preda după o curriculă comparabilă cu cea occidentală. O școală 100% modernă (cu cantină, bibliotecă, laboratoare, ateliere de lucru, sală spectacole, facilități sportive, spații relaxare, livadă, dar și solar în care vor fi crescute propriile legume) pusă GRATUIT la dispoziția copiilor din satele și comunele României, asigurându-le la final un loc de muncă în cadrul companiilor cu care se vor derula programe de învățământ profesional dual.

Toți cei care le împărtășesc viziunea se pot alătura demersului Asociației BookLand completând Formularul 230, donând 2 euro lunar printr-un SMS cu cuvântul CONSTRUIM la 8845 sau achiziționând Șoricelul BookLand.

De 12 ani BookLand contribuie la sublinierea importanței educației & dezvoltării personale prin Întâlnirile BookLand Evolution care facilitează tinerilor dialogul cu varii personalități, prin Taberele Coolturale BookLand care le oferă un mix echilibrat de activități educaționale & distractive în mijlocul naturii, dar mai ales prin Renovarea & Dotarea școlilor, inițiativă care acordă copiilor defavorizați din mediul rural o șansă reală la o educație de calitate! Adio igrasie și mucegai, băncuțe rupte, uși/ferestre/pardoseli deteriorate, acoperișuri și tavane prin care plouă, curți pline de noroi, sobe în sălile de clasă și WC în spatele școlii! Cu 67 școli renovate și încă 9 în plan, Asociația BookLand se pregătește de cel mai amplu proiect educațional în mediul rural: primul Campus Preuniversitar în sistem Dual, inaugurabil în 2024, cu scopul de a forma specialiștii de care România are atâta nevoie în producție și servicii.

Răzvan Vișan este un tânăr profesor de geografie, cu puțini ani de experiență, dar care vrea să fie unul dintre pilonii de la care să plece schimbarea. Mărturisește că meseria pe care a îmbrățișat-o i-a dat sens. De la bucuria elevilor atunci când îi asculți, de la familia sa care nu-și mai încape de bucurie pentru ceea ce întreprinde, până la respectul primit în societate nu a fost decât o dorință aruncată către Univers și, poate, vreo 80 de capitale ale statelor învățate cu ajutorul tatălui în joacă pe când era mic.

Răzvan este dovada clară a faptului că, deși ești în primii ani de activitate, poți să te faci auzit în fața elevilor, a părinților sau a comunității din care faci parte, numai să nu stai cu mâinile la spate, să predai tradițional și să dai teste de evaluare. Anii puțini în învățământ ai profesorului nici nu se cunosc, mai ales că, la inițiativa lui și sprijinit de directorul școlii, a pus bazele unui proiect interactiv „Citește și dăruiește”. Beneficiari au fost elevii care s-au arătat a fi foarte curioși și dornici să se hrănească cu informații pe care le pot însuși dincolo de băncile școlii. Proiectul, sub egida profesorului de geografie, s-a desfășurat în 10 locații, în două municipii de județ, orașe si comune. A fost primul proiect educațional care a reușit să umple o Sală Filarmonică (Pitești). Să cunoaștem omul dedicat din spatele acestei inițiative!

Ce înseamnă pentru tine, Răzvan, meseria pe care ai îmbrățișat-o?

Este mai mult decât o meserie. Plăcerea de a lucra cu elevii, de a descoperi lucruri noi în fiecare zi și știind că ai contribuit la formarea unor caractere, înseamnă enorm de mult pentru mine. Școala, pentru mine, nu este doar o sursă de venit. Dacă ar fi fost așa, probabil lucram în alt domeniu.

Ce ți-ai luat frumos pentru suflet în acești ani de când ești la catedră?

O grămadă de lucruri. Au fost cei mai frumoși ani din viața mea, de la bucuria elevilor atunci când îi asculți, până la respectul pe care l-am primit, dar și faptul că mi-am făcut familia mândră de mine. În același timp, ca să fac și o glumă pentru cei care spun că profesorii „stau numai în vacanță”. Da, îmi plac și vacanțele, dar nu le pierd. Este un bun prilej pentru documentare. În acești ani, am văzut foarte multe caractere ale unor oameni, colegi sau din funcții de conducere, dincolo de cele afișate la catedră. Unii m-au surprins plăcut, alții, mai puțin.

Elevii învață de la adulți, asta știm, dar eu cred cu tărie că și adulții își iau învățăminte de la elevi. Pe tine ce te-au învățat ai tăi elevi?

Da. Întotdeauna, la primul contact cu ei, le spun că noi, profesorii, nu le știm pe toate și învățăm unii de la ceilalți. Dacă te apropii de ei, vor fi deschiși cu tine și vei învăța foarte multe. Mereu mă surprind în privința asta, fie cu chestiuni cotidiene, dar și de specialitate. Dar, poate cel mai important, înveți cum să coabitezi cu o multitudine de caractere. Nu toți suntem la fel. Iar asta este un avantaj enorm pentru profesori.

Ce valori dorești să le insufli?

Curajul. Cel mai tare am de lucru cu ei atunci când îi văd timorați. Deși, știu răspunsuri bune, le este teama să ridice mâna și să spună. Mă văd pe mine în clasele de gimnaziu, când aveam profesori care mă certau că vorbeam. Dar la noi este o aiureală: dacă greșești, primești notă mică, dacă greșești, ești sancționat. Coca cola s-a descoperit din greșeală. Cauciucul, la fel. Le dau exemple pe astea două. Vreau să fiu profesorul pe care eu mi l-aș fi dorit să îl am. Și atunci le spun că dacă vor pune întrebări mai multe, vor ști mai mult. O altă valoare este tradiția, pe care o consider importantă în societatea actuală.

Care este frumoasa poveste a escapadei tale academice?

În anul 2012 am terminat liceul sportiv, apoi în 2013 am plecat în Belgia împreună cu părinții. M-am întors să mă înscriu la facultate, în același an. Am fost prin curtea Universității Valahia, neștiind ce să aleg. Eram debusolat total, un domn profesor mi-a zis: „hai la geografie”. Și așa am urmat geografia, de care nu eram chiar străin, iar în 2016 am terminat. Ulterior, în anul 2019 am terminat școala de asistent medical generalist, iar în vara lui 2019 am intrat în sistemul de învățământ ca profesor de geografie.

Coincid planurile tale de când erai mic, cele pe care ți le proiectai în minte prin joc și imaginație, cu cele de acum?

Nu. Credeam că voi ajunge fotbalist. Am crescut cu fotbalul în casă, și am un mic regret că nu am putut ajunge fotbalist. La mine au fost lucrurile spontane. Nu am visat la ceva anume, iar asta nu este bine.

Cine ți-a insuflat plăcerea pentru geografie? De ce această specializare?

Tatăl meu. În clasa a IV-a mă învățase deja cam 80 de capitale. Ne jucam cu geografia de când eram mic, îmi plăcea să mă documentez și nu aveam atâtea surse ca și acum. Mai ales că îmi plăcea și fotbalul, anumite capitale le-am învățat făcând conexiunea cu echipele de fotbal: exemplu: Ajax Amsterdam (capitala Țărilor de Jos), Arsenal Londra, Ac Milan, Real Madrid etc.

Care a fost noutatea din anul ce tocmai a trecut? Cu ce te mândrești?

Au fost multe noutăți anul trecut pentru mine. A fost un an extraordinar. În primul rând, mă mândresc cu faptul că mi-am învins teama și am reușit să vorbesc în fața mulțimii. Eu am fost o persoană timidă, dar mereu am avut abilitatea de a ascunde această timiditate. Oamenii imediat caută sa îți vadă defectele, și te atacă fix acolo. Când vedeam persoane pe scenă, ziceam „doamne, dar cât curaj poți avea să spui lucrurilor pe nume în fața atâtor persoane.” Ei bine, am reușit să vorbesc în fața a 400 de persoane, am fost aplaudat, am condus evenimente. Iar asta m-a făcut să devin mai puternic. Să nu uităm că cei mai puternici oameni, au fost și cei mai buni oratori. Iar pentru mine cel mai bun exemplu este Abraham Lincoln. Am reușit să particip la emisiuni, din nou mi-am înfrânt teama de a vorbi în fața camerei. I-am încurajat pe alți elevi și copii să vorbească deschis, practic i-am promovat, și dacă cineva m-ar fi ajutat și pe mine să depășesc anumite bariere, probabil eram mult mai departe. Dar am învățat să fac asta singur. Iar în decembrie a venit reportajul la Kanal D, o știre strict pe educație, fără scandal sau show biz, care a adunat în 20 de zile, peste 140.000 vizualizări.

Ce înseamnă „Citește și dăruiește”? Cum s-a născut ideea acestei inițiative în rândul elevilor?

S-a născut din dorința de a schimba ceva. Efectiv, din nimic. La fel ca universul. Am văzut lacunele sistemului de învățământ și am zis că avem nevoie și de altceva. Iar titlul este sugestiv: citim, ne informăm, și dăruim mai departe informații esențiale. Pe lângă asta oferim și cărți și rechizite, cu bunăvoința unei librării care ne-a ajutat enorm, pro bono, Librăria Dialar. Aici, vreau să le mulțumesc și prietenilor mei Claudiu Dumitrache și Cornel  Mărculescu care au crezut în această idee și am reușit să transpunem, dar și Televiziunii Columna care a fost cu noi de la început și ne-a ajutat enorm, fără a percepe vreun cost. De asemenea, școala la care activez, Școala Atlas din București mă susține necontenit în toate demersurile pe care le inițiez.

Cum s-a desfășurat acest proiect? Dă-ne mai multe detalii.

S-a desfășurat în 10 locații. În două municipii de județ, orașe si comune. A fost primul proiect educațional care a reușit să umple o Sală Filarmonica (Pitești). Elevii pun niște întrebări, iar, în funcție de aceste întrebări, caut specialiști în domeniul respectiv să le răspundă. Sunt și momente de divertisment în care promovăm tinere talente, elevi care scriu cărți, poezii, cântă sau fac magie. Cele mai bune întrebări sunt premiate. Este un show practic.

Toți credem în proiecții. Tu ce ți-ai propus în acest an? Ce vei ticlui?

Anul acesta proiectul va ajunge în București, chiar în prima parte a anului, făcut în colaborare cu Școala Atlas și alte licee din București. Pe lângă asta, îmi propun să ajungem în cât mai multe județe. Vreau să organizez și alte evenimente importante, nu pot da nume momentan și nu știu ce mai apare. De obicei, sunt spontan. De asemenea, vreau să reușesc și pe plan politic, pentru că este necesar și prin politică și educație putem schimba societatea.

Dacă e să faci un exercițiu de imaginație și să te vezi pe tine peste două decenii, tot la catedră te vezi?

Ce întrebare grea. Nu știu, sincer. Îmi e greu să merg atât de departe. Poate reușesc și ajung ministru și fac un sistem așa cum îmi doresc, sau poate o dau în bară și ajung șomer. Vreau multe. Sper să reușesc, iar strada pe care stau să se numească Răzvan Vișan.

Cu ce sfat ai putea veni către tinerii care sunt pe punctul de a da la o facultate și nu știu încă specializarea pe care vor să o urmeze?

Asta mi-a lipsit mie în adolescență. Să facă, în primul rând, ceea ce le place, pentru că făcând ceea ce îți place nu mai este nevoie să muncești. O faci din pasiune. În același timp, să se gândească și la partea financiară pentru că este destul de importantă, chiar dacă ne mai confruntăm cu o ipocrizie de genul: nu muncesc pentru bani. Aiurea. Toți muncim și pentru bani. Consider că banii îți conferă puterea în ziua de azi. Dacă n-ai bani, nu poți să te întreții, să te îmbraci acceptabil etc.

Cu ce îndrumare vii către profesorii debutanți?

Să creadă în ei și în elevii pe care îi au în fața lor. Fiecare persoană este extraordinară și poate mult mai mult decât crede. Să se documenteze zilnic și să încerce toate nebuniile pe care le are în cap, chiar dacă greșește. Până la urmă, greșelile sunt necesare, și din ele învățăm. Nu trebuie să uităm că viitorul este în mâinile noastre.

Tânărul profesor Mădălin Ghiuler a intrat în învățământ imediat după ce a terminat facultatea. Emoțiile nu le-a cunoscut. Era pregătit de ce urma să îmbrățișeze. De la exclamația elevilor de pe holurile școlii „bă, cu ăsta o să facem matematică”, a ajuns profesor premiat Merito în acest an școlar.

Pe când era el elev, străbătea pe jos km buni ca să ajungă la ore. A învățat într-un sistem simultan unde, în fiecare an, i se schimba învățătorul. De la ideea aceasta ar dori să se producă și schimbarea în educație, pentru a nu trăi elevii săi aceeași soartă.  Să-i cunoaștem traseul profesoral!

Cine este profesorul Mădălin Ghiuler în fața elevilor?

Mădălin în fața elevilor este domnu’ de mate, care se străduiește să facă din fiecare oră, sau măcar aproape din fiecare, să fie „filmulețul” pe care oricare dintre ei și-ar dori să-l vizioneze. Pe de altă parte, este profesorul care notează riguros și periodic fiecare activitate din cadrul lecțiilor. Dar, să precizez și faptul că, fiecare clasă de elevi pe care am avut-o a fost curajoasă și deschisă pentru solicitări de tipul: film, prăjitură, tabără, idei pentru serbări etc. Deși profesor de matematică, mereu sunt alături de copii în orice activitate, pe orice formă a educației (formală, nonformală, informală) și cred că acest lucru îi face să mai uite de acea ,,exigență’’ de altădată.

Cine este el, dincolo de hainele de profesor?

Dincolo de hainele de profesor, este omul simplu, de la țară, modest și dispus să ajute. M-am integrat foarte bine în fiecare cancelarie, colegii îmi sunt prieteni, chiar și cei cu care activitatea s-a întrerupt în urmă cu 2,3,4 ani. Deseori sunt invitat la reuniunile,, familiei din cancelarie’’.

Cu ce gând pleci la școală în fiecare zi?

Gânduri sunt destul de multe, dar un prim gând este acela de a mai convinge măcar un copil că matematica este o prietenă a noastră, sau cum mai spun eu ,,trebuie să fac cumva să mai câștig și pe elevii x, y, z …’’

Ce semnificație are pentru tine școala în care predai?

Întotdeauna, școala este prima mea casă, nu a doua, căci familia de la școală este foarte numeroasă;  colegi prețioși, mulți copii faini și originalitate de activități, chiar și bucătărit ,,profesor la cratiță’’.

Care este traseul frumoasei tale escapade academice? Ce te recomandă diplomele, Mădălin?

Nu prea cred așa mult în diplome, sunt diplome între diplome. Diploma este un document care te ajută să traversezi o etapă, dar dacă de azi, de când ai primit diploma, nu mai lupți pentru a te dezvolta, pentru a învăța, pentru a cunoaște, ce folos? Există foarte mulți oameni minunați, cu o pregătire ,,uriașă’’ de la care învăț foarte multe lucruri, cred că au una sau două diplome. Nu am simțit musai să fac masteratul, după ce am citit programa și am văzut că în foarte mare parte se reiau noțiunile învățate la licență, dar legea educației nu permite să profesezi la nivel liceal fără studii postuniversitare, și mereu mi-am dorit să predau la liceu.  Din punctul meu de vedere, poate greșesc, traseul perfect sau aproape perfect al activității de la catedră este obținut din doi pași și anume acel har din naștere pe care îl ai, sau nu îl ai, multă dorință de a învăța.

Ce înseamnă pentru tine a fi dascăl?

Așa cum am spus și mai sus, dascăl înseamnă să învăț pe alții într-o formă pe care o consider eu mai potrivită, dar și dispus să învăț de la alții, chiar și de la copii. Mereu avem câte ceva de învățat și de la copii.

Pentru cea mai bună activitate didactică, avem nevoie de cinci tipuri de cunoștințe și anume cunoștințe de specialitate, cunoștințe de pedagogie și metodică, cunoștințe despre elevii cărora ne adresăm, cunoștințe despre noi ca profesori, cunoștințe despre contextual în care se desfășoară activitatea, și la nivelul fiecărei clase, că nu toate clasele sunt la fel, încerc să respect cele cinci tipuri de cunoștințe.

A fost o dorință ticluită de mic în minte să devii profesor sau s-a născut această idee în adolescență, poate, la îndemnul familiei?

Dorința a apărut în clasele a VIII-a și a IX-a, prin motivarea profesoarei de franceză din gimnaziu și a profesoarei de matematică din liceu. Menționez că am ajuns aici datorită omului extraordinar, profesor și prieten, Eugenia Noană, profesoară de matematică pe toată perioada liceului.

Nu pot să nu precizez și faptul că a studia la facultatea de Matematică, din cadrul Universității ,, Vasile Alecsandri’’ din Bacău, înseamnă a-ți dezvolta metodele de predare, acolo unde există profesori deosebiți, care vin în sprijinul studenților cu explicații metodice și științifice, chiar și la materia care nu se face în facultate, dar pe care noi, ca viitori profesori, o vom folosi.

Ce signifianță are pentru tine titlul primit în cadrul Proiectul Merito? Cât de mult te onorează?

Sunt foarte onorat pentru faptul că aici, în familia de profesori Merito, am găsit acei oameni la care visam cândva și anume foarte bine pregătiți, foarte creativi și mereu dispuși să ajute, să ne ajutăm. Nu m-am schimbat cu nimic de la premiere, sunt același Mădălin Ghiuler, dar doar cu mai multe idei de a face lecțiile mai faine și mai bogat sufletește că sunt în mijlocul unor oameni valoroși.

În ce an ai intrat în învățământ? Cât de mari au fost emoțiile? Ce îți aduci aminte din prima zi de profesorat?

Am intrat în învățământ în anul 2017, imediat după ce am terminat facultatea. Nu am avut emoții, doar așteptam ziua de marți pentru a intra la clase și a începe matematică. În prima zi, am fost la Școala Gimnazială din Mircești și îmi amintesc niște sunete din spate, de la copii: ,,bă, cu ăsta vom face mate’’.

Ce lipsuri ai remarcat în sistemul nostru de educație? În accepțiunea ta, de unde ar trebui să înceapă schimbarea?

Aici ar fi foarte, foarte multe se spus. În primul rând, să nu mai fie unii copii chinuiți cu schimbarea profesorilor în fiecare an, aici trebuie regândită modalitatea de fixare pe post a personalului didactic. Cel mai grav este în cazul celor din clasele primare, când li se schimbă învățătorul anual și, mai ales, majoritatea din mediul rural învață simultan, 3 sau 4,5 clase.

Există profesori unii mai buni decât alții? Există profesori unii mai dedicați decât alții? Există unii profesori care au simțul datoriei mai dezvoltat decât al altora? Cred că la această întrebare ar fi imperios necesar să răspundă elevii profesoarei de limba și literatura română Tatiana Cauni, profesor premiat Merito și coordonatoarea unei trupe de teatru intitulată „Masca”.

Tatiana Cauni este de două decenii titulară în Liceul Teoretic „Emil Racoviță” din Baia Mare, dar nu mereu a stat în fața elevilor mari, ci s-a aplecat și asupra preșcolarilor. Doar un an, ce e drept, dar a știut dintotdeauna că vrea să îmbrățișeze meseria de dascăl. „Știu că la întâlnirea de 10 ani, când am terminat liceul, doamna dirigintă ne-a adus scrisorile pe care le-am scris în ultima oră de dirigenție, și am zâmbit. Am scris „Vreau să fiu profesor, dar nu orice fel de profesor, ci unul bun!”, „Am ajuns profesor”.

De la această dorință a plecat în viață. A ajuns mai mult decât un om al sistemului de învățământ. Cu tărie cred că un lucru este comun în relațiile cu elevii. Pune un strop mare de iubire în fiecare legătură pe care o încheagă. Să o descoperim!

Ce rol are pentru sufletul dvs. meseria pe care ați îmbrățișat-o? Ce vă dă frumos pentru suflet?

În ultimii ani am fost întrebată de ce nu fac un doctorat în literatură. Îmi doresc un doctorat, dar nu în literatură pentru că am realizat că nu am devenit profesor pentru că sunt îndrăgostită de literatură, ci am devenit profesor pentru că sunt îndrăgostită de oameni! Literatura este acolo, în sufletul meu, dar cred că e nevoie de mai mult pentru a fi profesor, pentru a ajunge la sufletul celor din fața ta, pentru că azi, adolescenții au nevoie de altceva și când am înțeles acest lucru mi-a fost mai ușor în a preda și literatură în sala de clasă. „Frumosul” meu sunt relațiile pe care le stabilesc cu acești adolescenți și care se transformă în oamenii pe care-i admir mai târziu.

De cât timp sunteți în sistemul de învățământ? Care este frumoasa poveste a escapadei dvs. academice?

În 2000 eram educatoare, în 2001 profesor suplinitor de limba și literatura română, iar în 2002 m-am titularizat prin concursul național, cum se spune, am intrat pe ușa din față, în liceul unde sunt și acum. Nu am terminat pedagogicul, ci o postliceală pedagogic, departe de casă, apoi am urmat Facultatea de Litere, și de la cei mici am trecut la adolescenți. Însă, și acum pășesc cu emoție în grădiniță, când sunt invitată să lucrez cu preșcolarii. Îmi aduc aminte, cu drag, că atunci când eram copilă, îi puneam pe copiii din fața blocului să învețe poezii. Poate intuitiv, mă vedeam profesoară peste ani. Știu că la întâlnirea de 10 ani, când am terminat liceul, doamna dirigintă ne-a adus scrisorile pe care le-am scris în ultima oră de dirigenție, și am zâmbit. Am scris „Vreau să fiu profesor, dar nu orice fel de profesor, ci unul bun!” Am ajuns profesor, nu știu dacă și unul bun! În viață totul e relativ, până și sintagma ”profesor bun”, depinde pe cine întrebi, pe cineva pe care ai supărat sau pe care ai bucurat.

Pe ce considerente și valori se bazează relația cu elevii?

Când îi privesc prima dată pe adolescenți mă gândesc la ce pot deveni ei peste patru, zece ani și cum aș vrea să vorbească atunci cu mine. Înțeleg că nu toți sunt pasionați de literatură, dar îmi doresc să le placă ora de română și să găsească răspuns la întrebările lor în ceea ce citim, în proiectele pe care le facem împreună, în discuțiile purtate în timpul orei sau în afara ei (activitățile extracurriculare). Respectul, sinceritatea, consecvența mă caracterizează în relația cu ei. Nu vreau să fiu alta în fața lor decât T.C., Diri, care se străduiește să-i învețe să facă bine, care-i respectă încearcă și își ține promisiunile de fiecare dată. Uneori nu-mi reușesc toate, dar recunosc acest lucru și o iau de la capăt.

Și noi, adulții, învățăm de la copii la rândul nostru. Ce v-ați însușit de la ei?

Cred că spiritul ludicul din sufletul meu l-am preluat de la ei, îmi notez câte un titlu de carte sau un film despre care vorbesc, abilitățile digitale mi le-am dezvoltat alături de ei, fur câte o idee de ținută de la adolescente, vorbesc despre un meci de tenis sau fotbal cu băieții (mă pun la curent cu ultimele rezultate), și ar mai fi multe.

Lista de activități e plină de concursuri, un club de lectură, excursii în țară și în afară, participări la proiecte care susțin copiii din județ și ai căror părinți au plecat la muncă în străinătate, dar și un teatru înființat. De ce un teatru, cum se desfășoară activități în cadrul lui și unde ați găsit toate resursele potrivite?

Teatrul e o pasiune și am făcut în așa fel încât locul de muncă să devină o pasiune, nu un chin. Așa că acesta nu putea lipsi, e aici, cu mine din primul an de învățământ. Trupa Masca face imediat 23 de ani și parcă a fost ieri! Multe amintiri și mulți adolescenți sunt în Masca! E o trupă de teatru atipică, e ca într-o familie, fiecare își are rolul lui, cineva e la regie tehnică, artistică, cineva e pe scenă, cineva dansează și cântă, cineva se ocupă de Finanțe, plătește impozitul la stat pe spectacol, cineva vinde bilete, cineva trage cortina, cineva cară decorul și toți acești cineva sunt adolescenții, care simt că aparțin unui grup. Nu întotdeauna suntem mulțumiți de toate spectacolele, dar ne gândim la tot ce construim împreună, la cât de mult râdem sau ne agităm, la spectatorii care vin să ne vadă și atunci mergem înainte. Financiar, ne descurcăm singuri, avem o asociație care ne ajută să vindem bilete pentru spectacol, nu e dificil, mai greu este să nu renunțăm, să vedem oportunitățile care vin cu această trupă de teatru: festivaluri, spectacole caritabile, legăm prietenii (e tare fain să vezi că participă în festivalul tău o fostă elevă, devenită profesoară, cu trupa ei de liceu), dezvoltăm abilități (creativitatea, colaborarea, gândirea critică, leadership-ul, comunicarea, etc) și uneori rezolvăm probleme de viață.

Cine v-a fost alături în toate proiectele pe care le-ați ticluit?

Nu e un secret că muncesc tare mult și că fără sprijinul familiei mele nu aș fi putut realiza multe, pentru că la vârsta de 22 de ani eram divorțată, în anul întâi de facultate și cu un copil de un an. Andra e cea care a înțeles cel mai bine ce fac eu și care mi-a fost inspirație, iar fratele meu a fost acolo, ori de câte ori am avut nevoie. Apoi, am avut și am mulți prieteni, care sunt în viața mea și care m-au ajutat să nu mă prăbușesc și să nu renunț. Și da, în ultimii ani, am prins aripi pentru că este și Merito în viața mea. Nu știu unde m-au găsit, de ce m-au premiat, de ce investesc atât de mult în mine (și nu doar în mine), dar a venit în momentul în care eram pe punctul de a renunța.

Cu ce gânduri veniți zilnic la catedră?

În fiecare dimineață întru în clasă cu zâmbetul pe buze, veselă, pentru că îmi place să cred că sunt unde trebuie. Nu am fost niciodată o oportunistă și dacă am renunțat la funcții efemere în educație este pentru că am considerat că încă nu e timpul meu.

Ce simte în suflet un profesor care este vizitat de foștii elevi?

Bucurie, o imensă bucurie. Îi strâng tare în brațe de fiecare dată când îi văd, sunt mulțumită că nu au uitat de unde au plecat și râdem, uneori cu lacrimi, pentru că ne aducem aminte de testele, proiectele de la română sau piesele de teatru cu trupa. Am foști elevi cărora le sunt prietenă, nașă, merg la nunțile lor, le sunt aproape atunci când au nevoie.

Dacă nu ar fi fost azi această meserie, ce se visa adolescenta Tatiana să devină?

Am cochetat cu actoria, psihologia și educația. Am ales să fiu profesor pentru că e un mixt din toate, nu? Nu am nici cel mai mic regret că sunt profesor!

Care este cea mai arzătoare dorință a dvs.? Dar a profesoarei Tatiana?

Îmi doresc să fiu sănătoasă ca să pot aduce zâmbetul pe buze oamenilor dragi din jurul meu. Profa Tatiana își dorește, cândva, să fie un lider într-o școală, actuala sau alta, cine știe!

Ce proiecte ticluiți în prezent?

În ultimul timp am descoperit că-mi place să lucrez și cu profesorii, nu doar să fiu „profa cu părul de foc” din clasă, așa că sunt ancorată destul de mult în tot ce înseamnă intervenții din partea Comunității Merito: webinare, cafenele, școli de vară, ateliere pentru elevi și profesori. Pentru clasele mele caut inspirație în tot ce mă înconjoară, în tot ce citesc pentru a face orele să treacă repede și îi „momesc” cu Visuri în troler, cu Povești împachetate, cu Aripi de poveste, etc.

Ce și-ar dori dascălul Tatiana să vadă schimbat în învățământ? De unde crezi că ar trebui să înceapă schimbarea?

Tare mult mi-aș dori să se recunoască meritele în educație, să primeze competența, să fie apreciați profesorii, să se investească în ei, pentru că dacă un profesor e fericit în sala de clasă, elevul este la fel. Când vorbim despre ….de unde să înceapă schimbarea, e ca și cum ai deschide cutia Pandorei pentru că este relativă, depinde cum te poziționezi. Dacă vrei să-ți fie veselă ziua, atunci faci tot ce poți ca elevii tăi să beneficieze de cea mai bună variantă a ta ca profesor. Însă, dacă aștepți să se schimbe de sus în jos, trec generații de elevi pe lângă tine și te blazezi, preiei formula „e bine și așa, să facă alții”. Cred că ține de alegerea fiecăruia.

Sunt și lucruri care nu vă plac la dvs.?

Eu sunt omul căruia nu i-a ieșit nimic „din prima”. În copilărie și adolescență am fost destul de rebelă, încăpățânată, însă creativă și dornică de a face lucrurile cât mai bine. Nu am reușit acest lucru aproape niciodată (să fac lucrurile perfect): nu am intrat la liceul dorit de părinții mei (Sanitar), nu am luat notele la bac dorite de mine, nu am intrat la facultate în primul an, am ales să fac o postliceală (pedagogic) departe de casă, m-am căsătorit foarte tânără și am eșuat, nu m-am titularizat în primul an și câte aș mai putea scrie. Însă, toate aceste mici eșecuri m-au ajutat să-mi găsesc drumul, așa că am ales filologia la liceu, apoi am terminat Literele, din prima căsătorie am o adolescentă deosebită și în al doilea an m-am titularizat într-un liceu care mi-a adus multe lucruri frumoase. Toți avem regrete în viață, dar am învățat că trebuie să merg mai departe și dacă pot, să nu mai repet greșelile. Uneori reușesc, alteori nu. Important e să nu uit cine sunt.

Care este lucrul cel mai curajos pe care l-ați înfăptuit?

Dacă vă referiți din punct de vedere profesional, a fost atunci când am plecat, cu 30 de copii, singură în Viena. În excursie i-am pus să facă un proiect la miezul nopții ca să-i țin ocupați împreună și să rămână cu ceva din această călătorie. Dacă vă referiți din punct de vedere personal, ar fi multe de spus, dar poate într-o altă „poveste” despre mine.

Dacă ar fi să dați o culoare perioadei din prezent, ce culoare merită? De ce?

Culoarea părului meu, nu? E în ton cu personalitatea mea…caldă, jucăușă, nuanța frunzelor de toamnă…așa ca mine!

Când era mică, cu ajutorul exercițiilor de imaginație, Liliana Chivulescu intra în rolul unui medic. A îmbrățișat și ideea de a lăsa halatul alb pe uniforma de polițistă, tot în folosul comunității să lucreze, dar statura și masa corporală nu au ajutat-o să se înscrie la Academia de poliție. A devenit dascăl pentru copii, dar nu orice dascăl, ci unul care îmbracă hainele bunătății și ale dăruirii, care își fructifică meseria și o practică cu atât de mare dragoste, încât nu se vede făcând altceva, doar dacă sistemul ar forța-o.

Traseul frumoasei sale escapade academice este unul simplu, dar în egală măsură încărcat cu dorința de explorare și cunoaștere. Școala până la liceu a absolvit-o în satul natal, la Picior de Munte. Liceul l-a făcut la Ploiești, patru ani destul de grei, de stat în căminul-internat al liceului. Facultatea în București, simultan cu a fi învățătoare la Picior de Munte. Liliana Chivulescu fugea de la școală la cursuri și se întorcea noaptea târziu sau dimineața devreme din București, ca să fie la școală, cu copiii. Master la Târgoviște și multe-multe cursuri de formare în orice domeniu care a simțit că o pot ajuta profesional. Să o cunoaștem!

Cine este Liliana atunci când se dezbracă de hainele de dascăl?

Când se dezbracă de hainele de dascăl, Liliana este un om obișnuit. Cu familie, casă și gospodărie la țară, deci cu grădină de legume, un pic de livadă, un pic de viță-de-vie, culturi de cereale la câmp, animale de îngrijit. Prin urmare, mult de muncă. Apoi, mentorat pentru învățătorii de la clasa pregătitoare care participă la programul Laborator de literație al Fundației Noi orizonturi, fundație în ale cărei programe sunt implicată pe mai multe „fronturi”: IMPACT, Clubul Meseriilor Rurale, Clubul familiei; parte din echipa de leadership a Comunității Aspire Teachers; participare la diverse evenimente ale Comunității Merito, dar acestea sunt, probabil, tot din hainele de dascăl…. vezi ce greu îmi este să scap de ele? 😊  Și, în puținul timp liber, activități de protejare a mediului împreună cu cei din Asociația de Combatere a Braconajului și Poluării (ANCBP), activități de consiliere educațională și vocațională, plimbări în natură cu prietenii, citit când găsesc clipe de răgaz.

Dar cu ce atuuri iese în față învățătoarea? Ce face ea diferit la clasă față de alți colegi de breaslă?

Deja am mai spus acest lucru în interviul pentru Mediaflux: Fără falsă modestie, chiar cred că nu fac ceva diferit la clasă. Programa școlară îmi este și mie ghid la fel ca tuturor cadrelor didactice. Poate faptul că am avut curiozitatea și interesul să caut la diverse cursuri de formare metode noi; poate faptul că am avut curajul să le aduc în clasă, să le adaptez, să le aplic, să le modific astfel încât să se potrivească elevilor mei; poate faptul că mi-am propus să am răbdare să îl cunosc, să îl înțeleg pe fiecare elev în parte, să îl ajut conform nevoilor lui. Ceva diferit cred că fac în ceea ce privește activitățile extrașcolare, cărora le dedic mult timp și multă importanță. Fiindcă acolo totul este fără granițe, este fără constrângeri de timp ori de note obținute la evaluare. Clubul Meseriilor Rurale oferă posibilitatea descoperirii tradițiilor specifice locului natal; Laboratorul de literație și atelierele de Aventură prin lectură contribuie la dezvoltarea abilităților de literație ale elevilor și le deschide orizonturi noi spre lumea cărților; Clubul IMPACT este posibilitatea de a continua activitățile cu elevii mei și după ce au absolvit clasa a 4-a. Sunt profesori și părinți care le spun copiilor că activitățile de voluntariat, de învățare experiențială prin acțiuni civice în comunitate, desfășurate la Clubul IMPACT reprezintă pierdere de timp. Și că greșesc acordând mai mult interes acestora decât conținuturilor școlare. Dar acolo, la Clubul IMPACT, elevii au ocazia să devină creatori și evaluatori ai propriului parcurs de învățare; își stabilesc propriile obiective, își aleg metodele și activitățile de învățare, sunt responsabili pentru rezultatele obținute și contribuie prin munca individuală la rezultatele echipei. Acolo învățarea este ghidată de valori, este centrată pe dezvoltarea caracterului, pe formarea trăsăturilor pozitive de caracter. Și când stau 3-4 ore la o activitate fără să fie obligați, lăsând deoparte telefoanele, rețelele de socializare…. implicându-se în găsirea de soluții pentru problemele din comunitate, ajutându-i pe alții să își depășească dificultățile…. poți zice oare că e pierdere de timp????

Se spune că ne luăm drept reper ba profesorii pe care i-am avut atunci când, la rândul nostru, eram elevi, ba un dascăl model în familie de dăm înapoi ceea ce am primit. Pe tine cine te-a inspirat?

Eu am fost norocoasă, să am în familie pe mama profesor și pe sora ei, învățătoare. Și am fost norocoasă să am parte de mulți dascăli speciali de-a lungul parcursului meu de învățăcel: educatoarea mea, învățătoarea mea, mare parte din profesorii din gimnaziu, câțiva dintre cei de la liceu, învățătorii care ne-au primit la practica pedagogică în timpul liceului; din păcate, pe măsură ce am crescut, modelele au fost din ce în ce mai puține, dar sunt câțiva profesori din facultate și unul de la master de la care am adăugat câte ceva în ceea ce sunt eu ca dascăl. Și de la cei pe care îi putem încadra la categoria “Așa, NU” mi-am luat lecții. Apoi, mulți dascăli pe care i-am cunoscut învățătoare fiind, oameni întâlniți la cursuri, la simpozioane, la conferințe; formatorii pe care i-am avut la cursurile făcute în pregătirea mea din domeniul psihologiei,  deci chiar am avut multe surse de inspirație!

Ce-ți aduci aminte despre tine când erai elevă? Care sunt amintirile cele mai dragi?

Nu am fost niciodată un copil cuminte, dar am fost un copil bine educat. Am fost un elev-copil cu prea multă energie de consumat; un copil care a primit în educația sa valorile: modestie, respect, plăcere de a învăța.

Prima amintire dragă este una de la început de clasa I: știam să citesc când am intrat la școală, dar nu voiam să par diferită de ceilalți copii. Abecedarul acelor vremuri începea cu imagini din povestea “Capra cu trei iezi”. Într-o zi, când ne-am întors din recreație, am găsit clasa întunecată: draperii grele dintr-un fel de catifea bleumarin acopereau ferestrele; pe peretele din fața clasei, o luminiță; doamna învățătoare ne pregătise un film (diafilm) cu povestea aceasta. Primul cadru: titlul și autorul, pe care le-am citit cu voce tare (mergeam la cinema cu părinții mei duminica, știam despre ce e vorba, dar tot entuziasmată am fost de surpriza din acea oră de curs!). Doamna învățătoare m-a întrebat: Tu știi să citești?; am răspuns scurt și timid: Nu. Mi-a zâmbit complice și a continuat să proiecteze filmul și să ne citească replicile ce apăreau pe peretele-ecran. De atunci am știut că am o învățătoare care nu mă va face să mă simt ciudată, diferită.

Dragi îmi sunt amintirile cu lecții în care învățarea teoriei era combinată cu aplicații practice. Alte amintiri dragi sunt cele de la participările la concursuri extrașcolare, în gimnaziu: olimpiade școlare, Sanitarii pricepuți. Pregătirea pentru aceste concursuri însemna activități în afara orelor de curs, în care învățarea teoriei era combinată cu discuții libere, cu glume și mici jocuri.

Și, pe tot parcursul școlarității mele, dragi îmi sunt amintirile cu colegi-prieteni, colegi-parteneri de învățare, de năzbâtii și de joacă. Amintirile din zilele în care chiuleam de la școală pentru a ne juca pe terenul de sport (în gimnaziu) sau pentru a merge la cinema, la un film nou apărut (în liceu). Sunt atât de multe, încât mi-ar trebui timp pentru a scrie câteva cărți 😊

Dar prin ochii tăi, cum vezi copiii de azi?

Aș răspunde folosind cuvintele unei colege de-ale unei prietene: „De la Ion Creangă încoace, copiii sunt la fel. Părinții s-au schimbat!”. Aș completa eu: și profesorii s-au schimbat. Copiii de azi sunt la fel de dornici de joacă așa cum sunt copiii dintotdeauna. Da, preocupările și jocurile lor sunt diferite, fiindcă sunt deseori crescuți cu telefonul/ tableta/ televizorul sub ochi. Socializează mai greu, fiindcă nu mai sunt obișnuiți să se joace împreună liberi, nesupravegheați de părinți sau de vreo aplicație. Le plac jocurile făcute afară, în natură; le place să facă lucruri împreună, deși e mult de muncit la a-i învăța să lucreze în echipă. La fel cum e mult de muncit la a le educa perseverența, încrederea în sine, toleranța la frustrare.

Pentru că nici eu nu am fost un copil cuminte, pot să îi înțeleg pe cei mai năzdrăvani dintre ei; însă îmi este greu să accept agresivitatea unora dintre ei, verbală și sau/ fizică, lipsa de respect pentru bunurile comune.

Care sunt valorile și convingerile pe care le transmiți și dorești ca elevii tăi să defileze cu ele în viață?

Sunt atât de multe! Nu mi-au ajuns patru ani de învățământ primar, nu îmi ajung nici cei cinci de după introducerea clasei pregătitoare. Unele se formează și pe măsură ce omul se maturizează. Dar, dacă ar fi să fac un top 3, ar fi:

1. Cele ce țin de umanitate: valorizarea relațiilor sănătoase cu alte persoane, amabilitatea, grija, compasiunea; vorba ceea: “a fi om e din născare, a fi OM e lucru mare” sau “a fi domn e o-ntâmplare, a fi om e lucru mare”;
2. Cele care vin din cumpătare: modestia, prudența, atenția și grijă în acțiuni, având în minte și posibilele consecințe, gestionarea sănătoasă a emoțiilor, puterea de a acorda a doua șansă ;
3. Nu în ultimul rând, curaj: a acționa conform propriilor convingeri, cu onestitate, entuziasm și perseverență.

Pe măsură ce cresc și se maturizează, mi-ar plăcea să poarte cu ei în viață optimismul, umorul, recunoștința, echitatea, spiritul de echipă…. Din nou îmi este greu să mă opresc.

Care este frumoasa poveste a escapadei tale academice? Ce diplome te recomandă?

Nu aș spune că mă recomandă diplomele. Mama mă voia premiantă I, tata mă voia fericită. Am fost premiantă în școală, bunicul meu din partea mamei se mândrea cu asta și păstra la loc de cinste toate diplomele mele. Duminica și de fiecare dată când era timpul prielnic, tata mă scotea dintre cărți și teme: la cules de flori de primăvară, la cules de fragi, de cireșe, masă la iarbă verde, cinematograf, cofetărie.

Am participat la concursuri extrașcolare și am luat premii, dar nu diplomele mă bucurau, ci participarea în sine. Îmi amintesc cum doamna Margareta Bădoiu, profesoara de limba română din gimnaziu, ne aștepta cu prăjituri la ieșirea de la olimpiadă; iar mama, profesor de biologie tot în gimnaziu, ne lăsa să mergem la film după concursuri; (ca să înțelegeți contextul: pe vremea aceea copiii de la țară ajungeau rar la oraș!); îmi amintesc cum doamna Tania Georgescu, profesoara de pedagogie din liceu mi-a spus că „nota 6 la olimpiada națională este o notă onorabilă”- fapt care m-a făcut să mă duc la acel concurs cu acel optim motivațional, care mi-a permis să iau premiu. Am avut bursă în facultate, dar nu pot să spun că am învățat pentru bursă, că nu îmi era de mare folos, fiindcă am făcut facultatea în timp ce mi-am păstrat postul de învățător.

Traseul este simplu: grădinița, școala primară, școala gimnazială la Picior de Munte, în satul natal. Liceul la Ploiești, 4 ani destul de grei de stat în căminul-internat al liceului. Facultatea în București, simultan cu a fi învățătoare la Picior de Munte; fugeam de la școală la cursuri și mă întorceam noaptea târziu sau dimineața devreme din București, ca să fiu la școală, cu copiii. Master la Târgoviște și multe-multe cursuri de formare în orice domeniu care am simțit că îmi place, că mi se potrivește, că mă ajută să mă dezvolt. Diplomele și certificatele de participare la diverse activități nici nu le iau întotdeauna, din cauză că s-au strâns multe în 31 de ani, îmi e greu să le arhivez și le cam pierd; simt că nu diplomele spun ceva despre mine, ci ceea ce știu, ceea ce fac, cum fac, atitudinea cu care fac.

Ce rol mai ocupi în societate, pe lângă cel de cadru didactic la clasele primare?

Nu m-am băgat niciodată în politică, deși am fost invitată de multe ori. Probabil că aș face bine la imaginea unora, probabil că ascensiunea mea ar fi fost mai ușoară și mai fulminantă, probabil că aș fi ocupat funcții importante. Dar nu mi-am dorit. Nici mărire, nici funcții, nici să fiu șantajabilă. E inegalabilă și greu de explicat bucuria reușitei prin forțe proprii; e greu de explicat bucuria de a fi împreună cu copiii, de a-i vedea crescând și maturizându-se.

Dar din 2006 sunt formator, fiindcă mergeam la diverse cursuri de formare la care formatorii citeau un material plictisitor, pe care îl puteam citi și acasă. Am participat și la altfel de formări, cu formatori care nu erau din România, unde am descoperit că se poate și diferit: atractiv, cu impact cognitiv și emoțional; lucrez ca formator pentru Ministerul Educației, ISJ, CCD și diverse ONG-uri atunci când sunt programe de formare cu competențe pe care le am și le pot forma participanților; am propus spre avizare diverse programe de formare, pe care le-am susținut la CCD Dâmbovița de-a lungul mai multor ani. Din 2008 mi-am luat atestatul de liberă practică în domeniul Psihologie educațională, consiliere școlară și vocațională și am creat împreună cu un coleg „Ștefan și Chivulescu”, Societate Civilă Profesională de Psihologie. Din 2010 sunt lucrător de tineret și am colaborat cu mai multe asociații în diverse proiecte de tineret, inclusiv în proiectul TineRețea. Fac voluntariat în organizații de educație și de mediu; tot voluntariat este și coordonarea Clubului IMPACT Imbatabilii din Școala gimnazială nr. 2 Picior de Munte, program de acțiune în comunitate, în care elevii fac lucruri concrete în domenii precum protecția mediului, antreprenoriat, educație, implicare civică – ajutându-i să-și crească încrederea, independența, reziliența și compasiunea; sunt co-organizator al Conferinței Internaționale de Educație Nonformală (INEC), într-o echipă cu oameni- profesori dedicați din Universitatea „Lucian Blaga” din Sibiu, din Școala gimnazială Sâncraiu de Mureș.

Ce înseamnă pentru tine să fii în mijlocul copiilor? Pe ce considerente se bazează relația cu ei?

Să fiu în mijlocul copiilor înseamnă bucurie, energie, entuziasm. Înseamnă confirmarea faptului că fac bine ceea ce fac. Relația cu copiii o construiesc pe reciprocitate în ceea ce privește încrederea, respectul, pe ascultare activă, pe comunicare eficientă. O relație îmbunătățită permanent, fiindcă ofer și cer feed-back onest și constructiv. O bună relație cu copiii înseamnă și o bună relație cu părinții, relație care are nevoie să fie construită pas cu pas și îngrijită zilnic.

Ieri seară eram în Kaufland, la Târgoviște, la cumpărături. La o altă casă, peste vreo trei rânduri erau mama și cei doi băieți gemeni de la o școală din Târgoviște, parte dintr-un grup de copii pentru care cei din Clubul IMPACT au organizat o școală de vară de 5 zile, numită “Plantele vindecătoare și poveștile lor”. M-au văzut, ne-am zâmbit, ne-am Salutat. Apoi am simțit o îmbrățișare: cei doi băieți, împreună cu mama lor, au venit la casa la care mă pregăteam să plătesc, m-au îmbrățișat și voiau să stăm la povești. Le-am cerut îngăduința să plătesc, să nu aștepte ceilalți clienți din spatele meu, apoi ne-ar retras spre ieșire și am stat de vorbă. Casiera zâmbea. Cum să nu simți că ești iubit, apreciat, când copiii și părinții lor se poartă așa, chiar dacă nu îmi sunt elevii de zi cu zi!?! Zâmbetul doamnei de la casa de marcat era în ton cu tot ce simțeam și gândeam eu.

Se spune că și adulții învață de la cei mici. Tu ce ai învățat de la ei? Ce ți-ai luat frumos pentru suflet din relația cu aceștia?

Cred că adulții învață de la cei mici doar dacă au deschiderea și înțelepciunea să învețe de la ei. Trebuie priviți, ascultați, provocați să se comunice.

Am învățat să am răbdare, lucru destul de dificil pentru o persoană cu temperamentul meu.

Am învățat să îmi fac timp să le ascult ideile, propunerile și să le ofer timp să le pună în aplicare dacă de acolo pot învăța ceva, chiar dacă proiectarea didactică realizată la început de an școlar, ori la început de unitate de învățare, nu le cuprinde.

Am învățat să mă consult cu ei în luarea unor decizii care îi privesc, fiindcă uneori ei știu cel mai bine ce le-ar fi util, cum le-ar plăcea să se întâmple lucrurile.

Am învățat de la ei când erau mici și învăț de la ei și când cresc: mă întâlnesc uneori cu foști elevi care îmi povestesc despre lucrurile care le-au fost de folos și despre cele care i-au deranjat când erau mici, dar nu au avut curajul să o spună atunci. Mă întreb dacă fac la fel și acum și fac schimbări la mine, dacă este cazul.

Frumos pentru suflet e că oferă atât de multă iubire, că foștii elevi îmi scriu mesaje în care îmi povestesc amintiri dragi, că unii își aduc copiii să le fiu și lor învățătoare.

Ce proiecte au stat sub egida „Liliana Chivulescu” de-a lungul anilor la catedră?

Nu știu să spun dacă proiectele sunt sub egida „Liliana Chivulescu”. Nu sunt o persoană creativă, nu știu să fi avut inițiative fantastice. Dar sunt o persoană de acțiune în echipă. Așa că, de câte ori am găsit o echipă în care să mă simt acceptată și bine primită, m-am alăturat. Am coordonat, cu ani în urmă, echipajele ce participau la concursurile „Sanitarii pricepuți” și „Educație rutieră, educație pentru viață”, ca să duc mai departe tradiția școlii și pentru că, elevă fiind- așa cum am spus- îmi plăceau activitățile extracurriculare. Am pregătit, cu ajutorul surorii mele bibliotecar în comună, elevi care participau la concursurile de interpretare teatrală: recitare, monolog, piese de teatru. Când internetul a ajuns și la noi în comună, prin programul „BiblioNet”, am inițiat proiectul: „Noi și Net-ul la bibliotecă”, unde mergeam cu elevii la sfârșit de săptămână și învățau să folosească un computer plus diverse aplicații pe Internet. Am creat blog-ul „De-ale școlii”, în care împărtășeam din experiențele mele (http://de-ale-scolii.blogspot.com/ ); din păcate, nu am mai avut timp, aproape că am uitat de el. Mulțumesc pentru ocazia de a căuta printre amintiri!

Am creat suportul pentru două cursuri opționale: unul de dezvoltare personală, de autocunoaștere și consiliere educațională pentru clasele I-IV (înainte ca disciplina Dezvoltare personală să fie inclusă în Planul cadru, la clasele Pregătitoare, I și a II-a), celălalt – numit „Natura, prietena mea”, cu o abordare integrată, transdisciplinară.

Când Fundația Noi orizonturi (FNO) mi-a oferit un loc în echipa sa, am început ca formator într-un program numit „Strategii de învățare experiențială” și nu m-am mai dat dusă. Așa s-a născut Clubul IMPACT Imbatabilii, programele „Viața la țară ALTFEL”, „Vânătoarea de comori rurale”, „Laborator de literație”, „Școli cu scLipici”, „Clubul Meseriilor Rurale”, „Clubul familiei”- toate marca F.N.O.

În colaborare cu Asociațiile Think Big și United Way Romania derulăm proiectul „Aventură prin lectură”. Ne ajută mult și cărțile donate de Dedeman, în colaborare cu Proiectul Merito, prin proiectul „Fundație pentru educație. Carte cu carte”.

În 2013 am făcut parte din echipa care a gândit proiectul INEC și, de atunci, contribui la organizarea acestui eveniment. În cadrul Comunității Aspire Teachers am participat la organizarea a trei dintre Caravane, una la Picior de Munte, una la Pucioasa și una la Târgoviște.

Ce proiecte ticluiești și în perioada aceasta?

Nu știu dacă voi avea timp să ticluiesc unele noi. Mi-ar plăcea să pot continua cu Clubul IMPACT Imbatabilii, aici proiectele le propun ei, elevii membri ai Clubului. Momentan suntem, ca la fiecare început de an școlar, în faza de (re)construire a echipei. De asemenea, mi-ar plăcea să continuăm activități și proiecte inspirate de ,,Clubul Meseriilor Rurale”. Am deschis ,,Clubul familiei”, am avut deja două întâlniri. Atelierele de literație vor continua, fiindcă încă sunt elevi care încă au nevoie de activitățile desfășurate acolo.

Mi-ar plăcea să găsesc finanțare și sprijin pentru salvarea uneia dintre școlile din sat care a fost desființată și care se degradează continuu; acolo s-ar putea desfășura activitățile de tip afterschool și cele extracurriculare, pentru care nu avem suficient spațiu, s-ar putea crea un spațiu în care copiii și tinerii din sat să aibă alternative de petrecere a timpului liber în mod plăcut și educative totodată.

Am făcut parte din echipa de scriere a proiectului școlii și am obținut o finanțare importantă prin Programul Național pentru Reducerea Abandonului Școlar (PNRAS), mi-ar plăcea să pot contribui și la implementarea acestui proiect.

Îmi doresc să reluăm în format fizic organizarea INEC, care a făcut o pauză anul acesta, după doi ani de on-line. Comunitățile Aspire Teachers și Merito au o mulțime de proiecte în care mi-ar plăcea să mă pot implica. Aș vrea să organizez un Forum Merito, o Cafenea Merito- cafeneaua  sau, mai bine zis, Ceainăria profilor e o idee cu care cochetez de multă vreme.

În același timp, știu că am nevoie de timp și pentru mine, și pentru familie, deci va fi nevoie să fiu atentă la cum le aleg.

Dacă nu ar fi fost meseria aceasta, ce altă meserie ar fi îmbrățișat Liliana?

Când eram mică, mă jucam de-a doctorul și credeam că vreau să fiu medic, dar până când am mers cu tatăl meu la serviciu și mi-am dat seama că nu aș putea lucra într-un spital. Apoi, a fost perioada când citeam cărți polițiste și mi-ar fi plăcut să lucrez în poliție, dar nu aveam nici înălțimea, nici masa corporală corespunzătoare pentru a fi admisă la Academia de poliție. Fizica a fost o altă pasiune de-a mea, inspirată de profesorii de fizică din gimnaziu și liceu (Valerică Stoica, respectiv Margareta Tudose) și mi-ar fi plăcut să fiu studentă la Facultatea de Fizică atomică, la Măgurele, să pot descoperi, inventa, construi ceva care să ajute omenirea. Dar în ultimele clase de liceu ni s-a schimbat profesorul cu unul din categoria “așa NU” și mi-a fost greu să mă pregătesc singură, fără feedback-ul profesorului de la clasă.

De când numărul elevilor este în scădere și școlile din sat se tot desființează, de când posturile se împuținează și se intră în restrângere de activitate, mă tot gândesc ce altă meserie voi face dacă va fi să rămân fără post (fiindcă rămânerea pe post e pe bază de dosar, dosarul e pe bază de diplome/ certificate/ adeverințe, iar eu, așa cum spuneam, nu prea le colecționez). Încă nu am răspunsul, dar știu că voi putea face aproape orice, fiindcă așa am făcut de când mă știu, fiindcă așa m-au învățat ai mei, să nu mă tem de munca făcută cu seriozitate și cinstită.

Și îmi aduc aminte de vorbele: ,,Dacă faci planuri pe un an, seamănă grâu; dacă faci planuri pe un deceniu, plantează pomi; dacă faci planuri pentru o viață, învață-i și educă-i pe oameni”. (Eu le-am citit pe o carte poștală, nu știu cui aparțin). Plantez grâu, am plantat și pomi, educ oameni…. Viitorul va fi bun, dacă suntem sănătoși.