Elevii Liceului Pedagogic Ortodox „Anastasia Popescu” din Capitală au continuat o tradiție mai veche și s-au reunit și anul acesta, pentru a depune o ghirlandă de garoafe roșii pe umerii statuii lui Mihai Eminescu de la Ateneul Român. Cum a făcut-o adesea, li s-a alăturat și poeta Ana Blandiana, cea care a povestit în scrierile sale despre această tradiție, instituită de scriitorii români în anii sumbri ai comunismului.

„Faptul că acești copii, faptul că profesorii lor, citind despre această tradiție și inițiativă, au preluat-o și, de 10 ani, vin, în 15 ianuarie, de ziua lui Eminescu, și fac același lucru mi se pare cu adevărat extraordinar. Mi se pare foarte încurajator, în primul rând pentru noi, cei care vedem ideile și iubirile noastre continuându-se”, a declarat poeta pentru Trinitas TV.

„Dar ce mi se pare mai important este faptul că protestul de atunci împotriva nelibertății a devenit acum un protest împotriva formelor în care libertatea are tendința să dea cultura la o parte. Ceea ce trebuie să înțelegem este că nu suntem una din cele mai mari țări de pe pământ, dar suntem o țară care prin cultura ei contează.”

„Liceul Pedagogic «Anastasia Popescu» are, de pe când era încă în școală generală, această tradiție, pentru că am citit împreună cu copiii la clasele a V-a fragmente din «Fals tratat de manipulare» al doamnei Ana Blandiana și am descoperit această tradiție pe care deja scriitorii o instituiseră, ca, în luna ianuarie, să aducă spre statuia de la Ateneu a poetului Mihai Eminescu o ghirlandă de garoafe roșii”, a explicat prof. dr. Monica Șerbănescu, fondatoarea și directoarea liceului.

I-am întrebat pe copii dacă sunt de acord să preluăm ideea acestei ofrande și ei s-au bucurat foarte mult atunci. Am făcut un grup mai mic, fiindcă eram și noi mai mici, iar cu anii am stabilit o tradiție: clasele a V-a să vină an de an la Ateneu.”

Depunerea ghirlandei a fost însoțită de un moment poetic susținut de elevii claselor a V-a, precum și de liceeni. Andrada Anastasiu, elevă în Clasa a IX-a „Prof. Angela Vasiliu” la Liceul Pedagogic Ortodox „Anastasia Popescu” a citit Odă (în metru antic) și Mai am un singur dor de Mihai Eminescu, iar corul a interpretat Imnul liceului, pe versurile poemului „Rugăciune”.

Acțiunea omagială s-a încheiat cu vizitarea Ateneului Român. „Era important pentru ei să cunoască și clădirea Ateneului, fiind ziua Culturii Naționale, legătura aceasta între un poet foarte important cum este Eminescu și Ateneul Român, care este un simbol al culturii noastre”, a spus prof. dr. Monica Șerbănescu.

Gestul depunerii ghirlandei de garoafe roșii la statuia Poetului Național din fața Ateneului Român din Capitală a fost inițiat de un grup de scriitori, printre care Geo Bogza și Ana Blandiana, în anii 1980.

Foto credit: Liceul Pedagogic Ortodox „Anastasia Popescu”

I-am cunoscut în cadrul unui eveniment caritabil, la care erau prezenți pentru a dărui poezia lor.

Atenți și manierați, curioși și emoționați, febrili și sensibili.

Așa i-am perceput noi pe adolescenții minunați ce au făcut o sală întreagă să vibreze, în timp ce le asculta versurile!

Și ne-am dorit să știm ce este cu ei… Cum de scriu versuri și cum de recită atât de frumos și cum de au puterea de a își pune sufletul pe tavă!

,,De multe ori mă simt ca într-un labirint cu idei,

Cu multe gânduri și sentimente în care mă pierd”. (Ilinca Goga)

,,Dar ce-mi place mie la oameni?

Îmi place onestitatea,

Faptul că pot avea încredere în ei…” (Ștefan Antonie) 

,,Pragul te oprește, te doboară,

Dar pe tine nu trebuie să te doară.

Să te ridici, să îl învingi

Ăsta-i scopul pe care trebuie să îl atingi…” (David Bratu)

În clasa a X-a, în pedagogia Waldorf, își face apariția Epoca de Poetică.

Adolescenții sunt îndrumați spre cărările lăuntrice, acolo unde sălășluiește împărăția versurilor. Își cheamă emoțiile, le întâlnesc, se împrietenesc cu ele. Le iau apoi de mână și le împletesc în cuvânt.

Tinerii pe care i-am cunoscut sunt liceeni Waldorf. Cei mai mulți dintre ei sunt împreună în această școală mică și liniștită, Liceul Teoretic Waldorf București, încă de pe vremea clasei pregătitoare.

Au crescut împreună, s-au înălțat împreună și se susțin zi de zi.

,,Eu sunt lumina unei dimineți de iarnă,

Apusul într-o seară de vară,

Bătaia vântului de toamnă,

Mugurii primăverii”. (Gabriel-Cristian Roșu)

,,Dar între sesiuni cu munți de teorie,

O să te uiți în trecut cu bucurie

La zilele în care cel mai mare stres era să scrii o poezie…” (Tudor Pavelescu)

,,Ce caut în mine?

Ce caut în tine?

Caut răbdare,

Caut înțelegere,

Caut iubire”. (Catinca Popa)

,,Oamenii care îmi plac se țin de cuvânt

Și nu se dau bătuți

Și te ajută fără să aștepte ceva.

Și nu-și plâng de milă

Și- mai ales- nu judecă!

Aș merge cu ei pân’ la capătul lumii!” (David Onică)

Epoca de Poetică durează trei săptămâni. În zilele acestea, în care poezia e lipită de inimă, adolescenții își lasă imaginația să zboare, cunosc creațiile poeților din toate timpurile, se ascultă unii pe ceilalți, caută surse de inspirație și permit radiografie pe suflet de câteva ori pe săptămână.

,,Îmi plac oamenii care se aventurează,

Oamenii care adoră adierea vântului de primăvară,

Oamenii care privesc cerul și se întreabă:

Ce e dincolo de tot?” (Rosemarie Benciu)

,,Lumina mea este ca soarele de dimineață,

Strălucind puternic, aducând speranță.

Întunericul meu este ca noaptea fără stele,

Un loc de adăpost pentru tristețe”. (Ilinca Ioniță)

,,Îmi doresc să primesc mereu lumina ca pe un dar

Și să îmi încarce întreg corpul cu veselie și căldură”. (Mihai Banoti)

,,Deși am citit de atâtea ori creațiile lor, de fiecare dată mă emoționează versurile autentice și profunde. Mă bucur mult că am împărtășit bucuria noastră cu oamenii speciali ai evenimentului” ne spune profesorul lor de limba și literatura română, Roxana Duțan.

,,Sunt o combinație de sentimente,

Așa cum e amestecul de afine, zmeură, mure… (Anastasia Aron)

,,Îmi plac oamenii care se opresc și te așteaptă când rămâi în spate.

Oamenii care nu simt mereu nevoia să spună ceva.

Oamenii în compania cărora poți sta în liniște cu orele fără să te simți stingherit.

Oamenii pe care îi poți numi <<acasă>>”. (Eva Hanganu)

,,Sper să îmbătrânim împreună

Și chiar să avem o familie,

Dar până atunci voi reveni în lumea mea

Și la visurile mele…” (Radu Cozmincă)

,,Este foarte greu să descrii tot ce simți când emoțiile sunt copleșitoare!
Bucurie, duioșie, mândrie, uimire… Pe toate le simți lângă acești tineri!
Stau și mă întreb, iar și iar, de unde vine această profunzime în copiii aceștia minunați, profunzime pe care eu o descopăr zi de zi…” (profesorul-diriginte Cătălin Ion Voinea)

,,Îmi caut scopul, menirea în această lume.

Îmi caut visul care nu mă lasă să dorm.

Caut răspunsul la întrebările ce nu mi le-am pus încă”. (Antonio Marinache)

,,În ceilalți caut o sursă de inspirație,

Perspective diferite, idei ce mă provoacă…” (Andrei Rotaru)

,,Ce caut în mine însămi?

Îmi caut inima ce arde.

Caut povestea demult deșirată.

Caut vocea firavă, tremurată…” (Yasmin Saban)

,,Colindele se aud în colțuri de stradă,

În timp ce oamenii se adună și cântă cu bucurie și dragoste neîncetată”. (Daria Popescu)

,,Îmi plac oamenii direcți,

Pentru că ei nu fac risipă de cuvinte…

Îmi plac oamenii care plâng des,

Pentru că aceia vor deveni cei mai puternici…” (Bianca Rusu)

,,Crezul meu e unul singur,

Trei litere îl formează.

Însuși Domnul îl comandă,

Lumea-ntreagă îl urmează” (Felician Pintilie)

Adolescenta este o perioadă cu mult tumult, plină de descoperiri și schimbări; actul de a scrie poezie devine o cale expresivă esențială în acest drum al autocunoașterii. Prin versuri, adolescenții explorează și își articulează emoțiile complexe, transformând trăirea interioară într-o formă de artă. Scriind poezie, ei devin arhitecții propriilor lor gânduri și sentimente, folosindu-și vocea într-un mod creativ. Acest proces al creației nu numai că îi ajută să se elibereze de povara emoțională, ci îi și motivează să-și dezvolte gândirea critică. Poezia devine un refugiu în care adolescenții se pot exprima liber și autentic, construindu-și identitatea și înțelegând mai profund lumea din jurul lor.

,,Ce este iubirea?

Ce enigmă ea ascunde?

Dar ce mare e uimirea!

Și ce bine ea se vinde…” (Hande Koramaz)

,,Am uitat de amor,

Am uitat de dor,

Devin folclor,

Odată-n popor

Și parcă mor” (Daniela Crăciun)

,,Stau oarecum pitit

De lume, vorbe și bârfit,

Mă simt singur, luat de soartă și trântit

Și sper ca mâine să fie o nouă zi.

O zi.

O zi?

Nu, că ar fi la fel de trist.” (Caterina Dumitrescu)

,,Noaptea pare secretoasă, întunecată și misterioasă,

Dar de îndată ce apar stelele, întunericul se destramă alene…” (Adriana Hobjilă)

,,Piatra mea, dacă eram, lumea altfel o vedeam…

Lumea-i uneori afonă, afonă și monotonă” (Octavian Onu)

În zile ca acestea, în care întâlnești astfel de tineri, te întărești și simți că viitorul este unul luminos, plin de speranță.

Și dacă stai să te întrebi: dar oare se mai simte poezie, se mai citește poezie, se mai recită poezie?- răspunsul este: în București, pe strada Soldat Savu Marin numărul 29, da!

A ales să se înscrie la Liceul Pedagogic atunci când vârsta din buletin i-a permis și să dea probele vocaționale. Tată îl dorea pădurar, el a vrut să fie învățător. Inspirat sau nu de alt membru din familia sa care deja studia la liceul cu profil pedagogic, cert e că de la acel moment până în clipa prezentă sunt patru decenii distanță de când învățătorul Cîrlig Marian se află în mijlocul elevilor. Este al lor cu același entuziasm cu care a început cariera didactică.

Distins cu premiul Merito pentru metodele pe care le-a îmbrățișat la clasă, pentru știința pe care a adus-o mai aproape de elevi și pentru adaptarea de care a dovedit de-a lungul experienței profesionale, nu se vede în alt loc considerând că meseria sa este o menire. Să-l cunoaștem!

Cu ce sentimente sau gânduri intrați în fiecare zi în clasă?

În fiecare zi, clasa îmi oferă lumea mea: o lume a inocenței, a unor suflete ce vin la școală cu drag și așteaptă ca școala să le ofere învățare și să le descopere minunile pe care ei le aduc zi de zi. Profesorii noștri ne spuneau că în momentul în care intri în clasă lași la ușa clasei toate problemele tale. Nu este simplu. Sunt, poate, puțin egoist. Am învățat să las totul la ușa clasei și să mă hrănesc și eu din exuberanța și fericirea lor. Am timp să mă gândesc la ale mele seara când ajung acasă. Am învățat că nu trebuie să-i atragem pe copii în visele și problemele noastre. Dacă ești un dascăl adevărat, încerci să te duci tu în visele lor (parafrazare din profesor universitar Dumitru Borțun).

Și noi, oamenii mari, învățăm de la cei mici, nu doar invers. Ce v-ați luat frumos pentru suflet de la ei? Pe ce se ghidează relația dumneavoastră cu elevii pe care îi ghidați?

Parafrazez iar, Dacă nu este dragoste și empatie, nu este nimic. Copiii pe care îi avem zi de zi în sala de clasă sunt adulții viitorului. Ce sădim, vom culege. Am învățat că nu sunt un mic „Dumnezeu” în sala de clasă. Copiii mei învață de la mine și eu învăț de la ei. Sunt doar un om ce o perioadă de timp le îndrumă pașii. Fiecare dintre elevii noștri poartă în sufletul lor o parte din noi (bună și constructivă sau o parte întunecată ce nu construiește).

Eu m-am schimbat după fiecare generație de elevi). Fiecare generație m-a făcut mai bun. Când spun mai bun, mă refer la suflet. De aici a venit și partea de update profesional. A fost un gest de respect și de recunoștință față de ei și o parte de construcție umană și profesională pentru mine. Când mă reîntâlnesc cu foștii ei elevi, văd părți frumoase din trecutul meu. Am învățat că un profesor nu predă doar conținuturi. Am învățat că alături de conținuturi se predă pe sine. Am învățat că elevii mei vor fi ceea ce sunt eu.

Ce am învățat? Am învățat inocența și bunătatea lor. Am învățat curiozitatea, creativitatea și gândirea lor critică. Am învățat din spontaneitatea lor. Am învățat să învăț de la copiii mei. Este așa de simplu și de frumos! Numai să ne lăsăm descoperiți puțin și să ne arătăm și noi sufletul așa cum o fac și ei. Copiii noștri ne simt. Simt când mimăm sentimente și profesie.

Dacă ar fi să faceți portretul clasei pe care o aveți în prezent, cum ar fi redat în câteva idei?

Este simplu și aici. Copii fericiți că vin la școală. Copii fericiți că au posibilitatea să întrebe. Copii fericiți că sunt respectați. Copii fericiți că încerc să duc învățarea către ei. 17 băieți și 7 fete. Fiecare cu minunile lui sau ei. Fiecare cu așteptări față de mine. Fiecare cu drag de a veni la școală și a descoperi încet-încet cum este învățarea. Fiecare cu personalitatea lui sau ei. 24 de oameni în devenire, 24 de caractere și un colectiv pe care îl construim. 24 de copii ancorați în gândire critică, în folosirea tehnologiei și resurselor digitale în învățare și în formarea gândirii computaționale (au trecut de la folosirea de resurse digitale la realizarea de resurse digitale).

Esența pentru clasa mea: EI SE PREGĂTESC PENTRU VIITOR.

Ce reprezintă pentru dumneavoastră meseria pe care ați îmbrățișat-o în viață?

La 14 ani, când m-am dus către Liceul Pedagogic (tata mă dorea pădurar), nu știam către ce mă îndrept. A fost un salt în necunoscut pe baza a ceea ce am simțit eu din exemplele pe care mi le dădea familia (impropriu zis exemple; erau discuții despre verișoara mea mult mai mare care era la Liceul Pedagogic).

Liceul Pedagogic mi-a construit temelia. Atunci, pe moment, nu am conștientizat acest aspect. Am descoperit mai târziu când îmi dădeam gradele didactice și eram în fața copiilor mei (elevilor mei). Nu am avut nevoie de mult timp să îmi dau seama că acele minuni ce vin în clasă au așteptări. Atunci mi-am dat seama că eu ajut la formarea lor și ei ajută la formarea mea. Au fost și sunt provocări zi de zi în acești 40 de ani. Au fost momente și sunt momente în care mă uit la ce se întâmplă în învățământul românesc și mă întreb de ce vreau să fiu altfel și nu mă rezum la a semna condica de prezență și atât. În secunda următoare vine instantaneu răspunsul: EI SUN VIITORUL, EI VIN ÎN PRIMA ZI DE ȘCOALĂ CU ATÂTEA AȘTEPTĂRI, EI AȘTEAPTĂ SĂ DUCI ÎNVĂȚAREA CĂTRE EI. EI AȘTEPTĂ DE LA DOMNUL ȚI DE LA DOAMNA (ai mei vorbesc de multe ori cu mine cu TU și îmi place așa de mult!)

Cum vedeți generația de acum prin ochii și inima dumneavoastră?

Fără să vrei (poate uneori chiar în subconștient) faci comparații între generații. Realizez mereu un aspect: fiecare generație este altfel; fiecare generație se formează într-un alt mediu social. Copiii ce vin la școală sunt alții din cinci în cinci ani la ciclul primar. Noi TREBUIE să fim altfel. Aceasta este menirea unui cadru didactic. Reiau ceea ce am mai spus. Nu îi ducem pe copii în visele noastre ci mergem noi în visele lor. Visele noastre nu se intersectează cu visele lor. Ale noastre sunt construcții pe experiențe din trecut și prezent. Visele lor reprezintă viitorul. Hai să mergem și noi către viitor!

Parafrazând din Ken Robinson (O lume ieșită din minți), ar fi o prostie când mergem cu mașina să privim numai în oglinda retrovizoare fără a privi în față prin parbriz și a încerca să ne imaginăm și să ne construim scenarii pentru ceea ce va fi după următoare curbă. Ața și cu demersul didactic și cu învățarea.

Dacă ar fi să mă conduceți spre perioada escapadei academice, cum ar suna povestea?

Escapada mea academică nu a fost o escapadă. A fost o muncă constantă. De fapt, eu mi-am continuat studiile universitare mult după absolvirea Liceului Pedagogic. Am făcut-o în momentul în care am simțit că este nevoie de mai mult decât pregătirea pentru gradele didactice. Am simțit că trebuie să îmi fac un update la tot ceea ce știu pentru că am o mare responsabilitate: copiii din fața mea.

Așa am descoperit când acum 20 de ani a intrat primul calculator în viața mea. Am realizat că acesta poate fi o parte din demersul didactic și din învățare și un element indispensabil în viitor. Rezultatul a fost un masterat didactic în tehnologia informației și comunicațiilor în educație la Universitatea București.

Un cadru didactic adevărat se pregătește mereu. Sunt ferm convins că peste 5 ani elevii mei vor fi altfel și îmi fac update permanent.

Doar în mediul rural ați lucrat?

Am avut posibilitatea de a lucra și în mediul urban, dar am ales să lucrez în școala care am absolvit clasele I-VIII. Nu mi-am dorit niciodată să plec de aici. A fost mereu o provocare și am simțit mereu că trebuie să dau înapoi școlii care m-a format. Știu ca-s patetic aici, dar așa am simțit eu. Având dublă calificare puteam să trec pe ciclul gimnazial pe disciplina Informatică și TIC. Sufletul meu a fost mereu de învățător. Acolo simt că pot oferi din ceea ce știu.

Eu vreau să construiesc temelii. Îi las pe alții să construiască pereții. Și în aceeași ordine de idei: a lucra în mediul rural este o provocare și o onoare pentru mine.

Ce-mi puteți spune despre școala unde aveți catedra? Cum o vedeți prin propriii ochi?

M-am gândit ce ar trebui să răspund aici. Cu proprii ochi o văd ca pe școala unde am absolvit ciclul gimnazial, școala unde am făcut primii pași în cariera didactică, școala unde m-am construit pe mine profesional, școala unde, deși eram coleg cu foștii mei profesori, îi salutam cu sfială, școala unde am fost director timp de opt ani.

Școala DE CARE ÎMI PASĂ.

Cine v-a insuflat dragostea față de copii?

Fiul nostru a venit pe lume în 1988. Am dus-o pe soția mea la spital la Oltenița cu un vecin pe 21 iulie. A doua zi, urcând treptele către salonul ei, m-am întâlnim cu un medic despre care știma că este acolo pe acea secție. I-am spus cine sunt, m-a privit și mi-a spus: ,,Domnul Cîrlig, să vă trăiască! Aveai un băiat”. Am mai urcat două trepte și mi s-au înmuiat picioare. Atunci am simțit cum se naște un sentiment nou în sufletul meu. Un sentiment minunat. Așa este și cu dragostea de copii. Îți dai seama imediat dacă ești pentru ei în clasă din prima. Dacă nu simți nimic și ești acolo în continuare, ești un mercenar. Doar atât.

Cu ce valori ați plecat în viață și doriți să le dați mai departe?

Voi răspunde foarte scurt: cinstea, cultura muncii, consecvența, respectul, empatia, dragostea pentru oameni.

De aproape trei decenii sunteți bucată din sistemul de educație. A fost un drum profesional liniar sau sinuos?

Sunt de patru decenii parte a sistemului de învățământ. A fost un drum profesional liniar. Nu a fost nimic sinuos. De la 18 ani sunt învățător. Asta am făcut mereu și pe această linie mi-am construit toată cariera profesională. Nu mi-am dorit niciodată să fiu altceva. Totul a venit de la sine și toată formarea mea profesională a fost în acest sens. Am știut mereu ce vreau și ce trebuie să fac pentru a fi un învățător care se duce în visele copiilor săi.

Doriți ca elevii să înțeleagă cât de importantă este educația. Credeți că este cea mai bună armă a lor în viață?

Nu am să fac apologia educației. Nu este cazul. DA. Educația schimbă societăți. Dacă ne dorim o societate mai bună în care să simțim că suntem respectați ca cetățeni, AVEM NEVOIE DE EDUCAȚIE!

Găsirea direcției în viață este o treabă foarte serioasă. Este una atât de serioasă încât te poate pune pe tine, ca om, la extreme. Ori alegi să duci o viață profesională plină de împliniri, ori ai o traiectorie care, din punct de vedere profesional, nu îți oferă nicio satisfacție și te mai lasă și cu o părere „neadecvată” despre capacitățile tale.

Învățătoarea Alina Hoară spune despre meseria pe care a îmbrățișat-o în viață că e o menire. Nu simte că merge la serviciu, chiar dacă uzura psihică, cu siguranță, își pune amprenta peste ea. Când nu e la școală printre elevi, e la Științescu Hub, acolo unde susține ateliere de robotică. Când nu e printre roboței, scrie proiecte pentru asociație, caută sponsori. Să-i dăm cuvântul!

Ce înseamnă pentru dumneavoastră meseria pe care ați îmbrățișat-o în viață?

Meseria mea este de fapt o menire. Nu simt că am un job, un loc de muncă…sunt eu care fac ceea ce pot, cât pot mai bine pentru a îndruma elevii în procesul lor de formare. A fi învățător înseamnă pentru mine a fi eu însămi 😊. Nu aș ști să trag o linie, să separ timpul. Învățător ești tot timpul: dimineața pui în practică tot ceea ce ai gândit, ai pregătit după-masa anterioară. Seara te gândești dacă ai procedat corect, dacă ai atins tot ce ți-ai propus, te frustrezi când nu îți iese ceva, alteori te bucuri de reușitele tale, ale elevilor. Nicio generație nu seamănă cu cealaltă și nici eu nu aplic aceleași metode. Clar am o programă după care mă ghidez, dar am o libertate în predare în a-mi alege metodele, mijloacele de îndrumare a elevilor. Să fii învățător e o mare provocare, este solicitant dar ai și multe satisfacții, ai parte de multă iubire dar și supărări, ca într-o familie.

Cum sună povestea frumoasei escapade academice?

Simțeam că mă plafonasem, doream să mă pregătesc și mai bine, aveam nevoie să mă școlesc din nou….Am avut șansa să aprofundez mai bine problemele cu care se confruntă copiii atipici și astfel am ajuns să lucrez cu o mică parte din ei.

Sunteți bucată din sistemul educațional românesc. Ce vă dă frumos pentru suflet rolul pe care îl aveți lângă copii?

Reușitele elevilor, inițiativele lor mă bucură cel mai mult. Mereu mă întreb eu la ce le mai folosește școala elevilor din ziua de azi. Încerc să le arăt mereu ce impact au gesturile lor, comportamentul lor asupra comunității. Școala nu se termină când sună clopoțelul la ultima oră. Școala reprezintă un model. Fiecare învățător are personalitatea lui, pasiunile lui care, într-o oarecare măsură, au un impact asupra elevilor. Încerc mereu să le arăt cât de mult bine pot face, deși sunt mici și mă bucură disponibilitatea lor în a se implica în proiecte sociale, în a dezvolta proiecte care să vizeze binele celor din jur. Mă bucur enorm când găsesc părinți care rezonează cu ideile mele și facem o echipă bună, când vin și ei cu idei și le punem în aplicare împreună.

Când era fetița Alina acasă? Se juca cu păpușile, intra des în ipostaza unui cadru didactic? Îi plăcea acest joc de rol?

Nu mă jucam cu păpușile prea mult. Stăteam mult pe afară și ne jucam noi copiii între noi. Îmi plăcea să îmi fac păpuși, stăteam la bunici, mergeam cu părinții la lucru. Aveam multe activități și nu îmi amintesc să mă fi jucat de-a învățătoarea. Am descoperit cât de mult îmi place această meserie fiind învățătoare.

Ați ajuns „mare” și vă jucați cu roboții. Care este povestea cu lego? Cum a luat naștere?

Chiar îmi place să mă joc cu roboții, și îmi reproșez că nu am timpul necesar să aprofundez treaba asta. Îți ia mult timp să cauți tutoriale, să înveți să programezi roboții, apoi să cauți metode, cum să le explici elevilor. În 2006 am avut ocazia să particip la un workshop organizat de ESA ( European Space Agency) în Bruxelles și acolo am învățat cum se utilizează roboții în orele de la școală. De atunci am tot urmărit kiturile educaționale de la LEGO. În 2016 am făcut echipă mai mulți profesori și cu ajutorul Fundației Comunitare Sibiu, prin Fondul Științescu a luat naștere Științescu Hub- un spațiu dedicat științelor exacte și astfel am intrat în lumea ONG-iștilor care scriu proiecte, atrag finanțări pentru a dezvolta proiecte educaționale ( în cazul meu) gratuite pentru comunitate.

Ce este Științescu Hub? Atunci când nu dau de dumneavoastră la clasă, vă găsesc la clubul de robotică, să înțeleg?

Dimineața sunt la școală, apoi merg la hub. Aproape în fiecare zi am cursuri de robotică fie în hub, fie în școlile unde sunt chemată sau fac pregătire cu copiii care participă la competiții de robotică. Când nu am cursuri, scriu proiecte pentru asociație, caut sponsori.

Științescu Hub este o asociație non-profit înființată de mai multe cadre didactice și oameni implicați în sfera educațională.

Ce abilități se dezvoltă copiilor prin această activitate?

Robotica este un domeniu de viitor, în plină expansiune, iar copiii nu puteau pierde startul în a învăța să construiască și să programeze roboți. Viitorul devine tot mai tehnologizat, iar școala parcă tot mai ancorată în trecut. Dacă ne uităm la programa actuală la ciclul primar nu există disciplina informatică, TIC sau ceva de genul. Există opționale susținute benevol de unii învățători. Nu s-au alocat fonduri pentru astfel de materiale. Noroc acum cu fondurile PNRAS sau PNRR care permit achiziția de kituri de robotică. Cunosc multe școli din rural care au achiziționat astfel de materiale. Nu știu exact cât se lucrează cu ele, dar este un bun început. Elevii sunt consumatori zilnici de tehnologie, stau pe telefoane și alte device-uri, dar noi prin aceste kituri îi învățăm ceva util. Le dăm ce le place lor, tablete, piese lego apoi îi învățăm programare, limbaje vizuale de programare, mai ales la ciclul primar apoi treptat utilizăm Scratch, Python, C++. Construim roboți utili, îi învățăm să exploreze comunitatea, să caute soluții la problemele cu care se confruntă oamenii. Prin testarea roboților, copiii își dau seama ce greșesc, învață din greșeli, remediază. Inovează și iar testează, colaborează între ei, fac echipă și schimb de idei, își dezvoltă gândirea critică, motricitatea, creativitatea, atenția distributivă, răbdarea, capacitatea de concentrare.

Cu ce set de valori doriți să plece în viață elevii dumneavoastră?

Încerc eu să le fiu un exemplu, să îi învăț să aibă răbdare în primul rând, să fie perseverenți, să nu răspundă cu violență la violență, să fie activi în comunitatea lor, să ia atitudine ori de câte ori consideră că sunt neîndreptățiți, să își ajute semenii, să dea mai departe tot ceea ce ei au învățat. Să fie onești și sufletiști, înțelegători.

Dacă ar fi să faceți portretul clasei de anul acesta, ce cuvinte ați așeza pe foaie?

Elevii mei sunt mici, sunt în formare, acum descoperă ce puteri au, acum își afirmă personalitățile și încerc să le temperez anumite porniri și să le dezvolt alte aspecte care sunt timid reprezentate. Băieții mei vor să își arate forța, de ce sunt capabili ei și eu încerc să îi învăț să își conserve energia, să o utilizeze treptat 😊… facem fapte bune împreună, ne mai certăm, ne împăcăm, râdem și plângem împreună… ne mai cad și dinții, învățăm să scriem și si să citim.. suntem la început de drum.. explorăm tot ce se poate.

Despre școala în care predați, ce ați putea spune?

Este o școală vocațională. Este o școală, un liceu de artă care cuprinde două secții: muzică și artă ( desen, sculptură, grafică), cuprinde toate ciclurile de învățare primar, gimnazial și liceal. Sunt elevi care după ore încep studiul de profil, au 2 ore săptămânal de instrument, ore care se fac unu la unu cu profesorul de specialitate. Au alte 2 ore în plus de teorie muzicală. An de an de Crăciun și de Paște avemun concert al școlii care se ține la Filarmonnica din Sibiu. Cu această ocazie și elevii de la secția plastică își expun lucrările. Este o școală în care orele de matematică au în fundal melodii clasice, zilnic pe holuri se aude muzică clasică, un pian, o vioară care repetă.

În 2016 ați primit titlu de profesor Merito. V-a responsabilizat?

Clar te și responsabilizează, dar este și o confirmare că ceea ce faci este bine și că trebuie să continui. Îmi place Comunitatea Merito căci este una vie, efervescentă, mereu se întâmplă ceva nou, valoros pentru educație, colegi care organizează forumuri, ateliere, suntem mereu pe drumuri și mergem unde suntem chemați să împărtășim experiențele noastre de la clasă.

Ce proiecte ticluiți în perioada aceasta?

Anul acesta am înființat alături de alte colege învățătoare, Asociația Învățătorilor din Sibiu. Prin această asociație organizăm lunar câte o activitate dedicată profesorilor, sau elevilor, ori părinților. Tocmai am aflat că s-a aprobat proiectul propus de mine și colegii mei de la Științescu Hub și Liceul de Artă. Este un proiect care își propune să utilizeze banii primiți de la Fondul Științescu gestionat de Fundația Comunitară Sibiu pentru a le oferi elevilor ateliere despre marile descoperiri ale lumii, despre evoluția motorului și despre inovații ce vor schimba lumea. Îmi pregătesc atelierele pentru forumurile la care vor participa în februarie și martie, prin Comunitatea Merito. Pregătesc copiii atipici și tipici pentru competiția de robotică First Lego League din februarie și împodobesc acasă bradul 😊

La 18 ani, la vârsta la care unii încă se întreabă ce facultate să urmeze, Laura Felea era deja la catedră. Elevi erau adolescenții fix cu o generație mai mică ca ea. A purtat emoții, dar le-a abandonat datorită colegilor de cancelarie care au crezut că locul său este în sistemul de învățământ și care au încurajat-o pe întreaga perioadă a studiilor pe care le-a făcut în paralel. Face educație cu dragoste, după cum chiar mărturisește. Nu doar la școala unde își profesează meseria, ci și în cadrul Palatului Copiilor, acolo unde ocupă funcția de director.

Este la conducere, dar titlul pe care-l poartă nu-i place deloc, doar atribuțiile pentru că ele pun în centru copiii. Contribuie întru totul în cadrul instituției care vine ca o prelungire în formarea și educarea lor. Îi place modul în care mulți dintre noi am înțeles că educația nonformală vine în completarea armonioasă a celei formale, și că una fără cealaltă nu se poate. Îi place alternativa de timp liber pe care o oferă Palatul Copiilor, iar datorită acestui aspect este implicată total. Să o cunoaștem!

Sunteți „doamna” pentru că ați aruncat o dorință către Univers, iar Universul v-a răsplătit cu meseria care vă menține, cred cu tărie, vie chiar și după atâția ani. Ce vă luați frumos pentru suflet atunci când sunteți în mijlocul copiilor?

Frumosul sunt însăși copiii. Au o puritate și o inocență pe care noi, adulții, am cam pierdut-o. Fiecare zâmbet, sclipirea aia de ”AHA” din ochii lor când înțeleg, ușoara încruntare care apare atunci când sunt puși pe gânduri de ceva ce s-a discutat la oră, felul în care vin să îți spună ”m-am gândit la ce mi-ați spus data trecută”, toate sunt frumos pentru suflet.

Cum vedeți generația de copii de azi prin ochii și inima dumneavoastră? Dacă ar fi să faceți un profil, cum ar fi redat în câteva idei?

Eu nu cred  în povestea cu ”pe vremea mea…”. Mereu adolescenții au fost rebeli, atât că în generația noastră ni se puneau mult mai repede limite și eram puși la colț. Pe acești adolescenți îi admir foarte mult, pentru că au învățat să spună și ce nu le place, să își facă vocea auzită. Cred că sunt o generație mai pragmatică, mai tehnică, își ascund sensibilitatea în fața unei aparente neimplicări, dar dacă știi pe ce butoane să apeși, îți vor arăta o latură tare frumoasă și sensibilă. Cred că sunt uneori prea dependenți de tehnologie, dar dacă le oferi ceva suficient de interesant de făcut, uită de aceasta. Ține și de noi, adulții, să le canalizăm interesul spre mai multe contacte interumane. Și cred că au nevoie de reguli mult mai clare, instinctual ei știu că toți funcționăm după reguli și după norme. Eu nu cred că sunt un profesor dur, dar țin la principiile mele, nu fac abateri de la reguli, pentru că nici viața nu va face compromisuri cu ei.

De ce istorie, doamna Felea? Cine v-a transmis dragostea aceasta față de această disciplină?

Din curiozitate. Am fost un copil tare curios, și cum înainte de revoluție se găseau multe legende și povestiri cu temă istorică, m-au atras. Tatăl meu era pasionat de poezii, una din primele poezii pe care le-am învățat încă de la grădiniță a fost ”Mama lui Ștefan cel Mare” și pentru că părinții erau așa de mândri de mine că o recitam peste tot, am vrut să știu și cine e Ștefan. Așa că mi-au cumpărat celebrele Legende Istorice. Apoi, în clasa a treia, pentru un an, a locuit la noi un verișor de-al tatei, profesor de istorie. Eram foarte curioasă să îi citesc lucrările de control, manualele de istorie (noi nu făceam încă la școala, dar eu citisem tot ce găseam). La noi în casă se citea mult, ambii părinți citeau, poate și pentru că înainte de revoluție nu aveai prea multe alte distracții, dar au și rămas cu acest obicei. Aveam cu toții abonament la Biblioteca județeană, care era și foarte aproape de casă, acolo ne petreceam deseori timpul. Și doamna învățătoare ne dădea o listă cu cărți pentru lectura de vacanță, listă pe care încercam să o parcurg integral. Laudele celorlalți despre cât de multe știam când am început să studiez efectiv istoria la școală cred că m-au stimulat. Am avut și noroc de profesori buni de istorie, care ne-au învățat, încă din anii 90 despre cum să înțelegem relația cauză-efect a unui eveniment  și ne-au stârnit deseori curiozitatea. În plus, istoria este o știință atât de complexă, care te învață de fapt atât de multe din domenii atât de variate!

Din septembrie, 1997 sunteți parte din sistemul de învățământ. Cum ați defini traseul dumneavoastră profesional? A fost unul liniar sau sinuos?

Nu pot să îl definesc așa. A fost mereu provocator. În 1997 am terminat liceul, am dat la facultate, nu am reușit (pe atunci concurența era de 6 pe loc, iar eu nu eram suficient de pregătită) așa că m-am angajat ca profesor suplinitor de istorie. Eu aveam 18 ani, elevii mei de clasa a VIII-a aveau 14-15 ani. Îmi amintesc și acum emoțiile de început, culoarea catalogului, prima clasă la care am intrat, cum stăteau copiii în bănci. În anul următor am fost admisă la facultate, am dat la fără frecvență. Situația în familia noastră se schimbase radical în ultimul an, iar eu trebuia să și lucrez și să fiu mai mult în Tulcea. Am continuat să fiu profesor suplinitor în toți anii de facultate în aceeași școală, pot spune că m-am format acolo și că a fost un noroc. Colectivele de elevi nu erau foarte mari (12-20 elevi), colectivul de cadre didactice omogen și ca o adevărată familie au fost dispuși să mă învețe și să mă sprijine atunci când mergeam la cursurile de pregătire sau în sesiune. Cred că e tare important în anii de debut să ai noroc de câțiva colegi sportivi, pentru a crește ca profesor, pentru a te forma. Căci în facultate, prea multe la pedagogie, din nefericire nu se învăța.

După terminarea facultății am fost atât profesor de gimnaziu, cât și de liceu. Am dat titularizarea de 4 ori, prima dată în 2003, când am terminat facultatea, a fost grilă. A fost singura dată când am luat sub 7, nota 6.90. Mi se pare și acum cea mai nefericită metodă de evaluare la o știință umanistă. În rest, luam întotdeauna note bune, dar pentru că nu erau posturi titularizabile pe oraș și nici în apropiere (că de navetă nu îmi era frică, făcusem atâția ani), alegeam suplinirea calificată. Un suplinitor nu e cu nimic mai prejos decât un titular, numai că nu prea are vacanță de vară. La sfatul unei doamne inspector, am ales să mă titularizez totuși, apoi să mă detașez (aveam luat și definitivatul). Apoi, la pretransfer, am venit titulară în oraș.

Cât de mult vă place funcția de director de la Palatul Copiilor?

Sincer? Funcția nu îmi place deloc. Am mers la concursul din 2016 datorită unei conjuncturi- nu rezonam cu managementul fostului director și mereu am crezut că dacă nu ești de acord cu ceva e bine să spui, dar să vii și cu alternative și să te implici în schimbare. Apoi la concursul din 2021 cred că a fost dintr-un soi de inerție: începusem niște proiecte, voiam să le duc mai departe. Îmi plac în schimb foarte mult oamenii care lucrează în Palatele și cluburile copiilor, colegii mei directori din toată țara, pe care am avut bucuria să îi cunosc și cu care colaborez. Îmi plac, le respect (dar e mai mult de atât, e o relație tare frumoasă) doamnele care se ocupă de educația nonformală din Minister. Îmi place modul în care mulți dintre noi am înțeles că educația nonformală vine in completarea (armonioasă) a celei formale, și că una fără cealaltă nu se poate. Îmi place alternativa de timp liber pe care o oferă Palatul Copiilor.

Ce se întâmplă in interiorul acestei instituții?

Educație cu dragoste. Și Palatele copiilor sunt tot instituții de învățământ dar nonformal, care oferă activități extrașcolare, în cadrul cărora se desfășoară acțiuni instructiv-educative specifice, prin care se aprofundează și se diversifică cunoștințe, se formează, se dezvoltă și se exersează competențe potrivit vocației și opțiunii copiilor și se valorifică timpul liber al copiilor prin implicarea lor în diferite proiecte educative. Colegii mei sunt tot profesori, trecuți prin examene de titularizare, grade didactice, formări, etc. Activitatea din palat se află în completarea celei din școli, venind cu multe părți practice. Un soi de ”școala altfel” permanent. Oferta Palatelor copiilor este foarte variată: de la cunoscutele cercuri artistice (de dansuri moderne, populare, muzică și instrumente muzicale, artă decorativă, pictură, desen, teatru) la cercuri sportive și turistice (judo, karate, gimnastică, orientare turistică), cercuri de șah, dezbateri, jurnalism, cetățenie democratică, cercuri de limbi străine, cercuri dedicate ecologiei și mediului la cercuri mai tehnice (electronică, robotică, informatică). Si acestea sunt doar câteva exemple. Toate activitățile sunt gratuite, noi nu punem note, evaluarea se face prin participarea la concursuri, simpozioane, expoziții. Elevii vin de bună voie și rămân, unii făcând din ceea ce învață în Palat o  opțiune de carieră mai târziu.

Sunteți un bun reper în sistemul educațional. Cu ce argumente ați veni în fața generației de azi să o îndrumați să se îndrepte spre a îmbrățișa meseria de profesor?

Nu știu dacă sunt un bun reper. Știu că tinerii sunt nemulțumiți de modul în care este organizată societatea românească, de cei care ne conduc, de cum se face educație. Nici noi, adulții nu suntem foarte mulțumiți. Ce le spun tuturor este că dacă vor o schimbare, să se implice să o facă! Nu e suficient să fii nemulțumit, oferă o alternativă! Împreună putem schimba ceva, inclusiv în educație, iar prin educație de calitate putem schimba lumea. În plus a fi profesor e mereu frumos și provocator. Iar a fi profesor, a modela suflete tinere, inocente, e cel mai frumos lucru pe care poți să îl faci.

Fiecare avem valori și bune considerente după care ne ghidăm. Guvernăm în jurul unor principii. Cu ce ați dori să plece elevii dumneavoastră în viață?

Îmi doresc elevi și adulți mai empatici și mai toleranți.  Să învețe că atunci când pot să întindă o mână de ajutor, chiar să o facă. Mă sperie acești adulți care, atunci când văd un accident/un incident, în loc să se ofere să ajute sau să intervină, încep să filmeze. Și țin foarte mult la corectitudine și asumare, asta le repet de fiecare dată: toți greșim, e omenesc; ne asumăm și încercăm să corectăm.  Apoi eu cred în voluntariat. Le povestesc despre asta deseori, merg cu ei la activități de voluntariat, le arăt cât e de fain să dăruiești din timpul tău, din energia ta, din cunoștințele tale și câți prieteni își pot face astfel, dintre tinerii cu aceleași valori. Și a avea un prieten bun, ”de cursă lungă” este un deziderat. Pentru că cea mai eficientă formă de educație este exemplul personal.

Ce le transmiteți zilnic și să ia fiecare aminte?

Îmi doresc să vadă și să înțeleagă cât de importantă este educația, că pe termen lung doar prin educație vom avea parte de o schimbare reală. Le spun mereu că mințile noastre sunt ca niște motoare, care, pentru a fi funcționale, au nevoie să fie mereu unse, în cazul nostru cu informații corecte și complexe, din domenii cât mai diferite. Altfel, ruginesc. Și le reamintesc zilnic cât de important e cel de lângă noi.  Așa că, ei vă pot confirma, țin foarte mult la respect- față de propria persoană (să fie curați, îngrijiți) dar și față de ceilalți: la salut, la politețe în relațiile interumane. Pot ierta o lecție neînvățată, nu voi trece cu vederea un moment de impolitețe, nici față de mine nici între ei. Pentru că eu le arăt respect, nu încalc nici eu regulile pe care le impun lor. Ar fi minunat dacă după anii de școală, ar reuși să vadă dincolo de ambalajul strălucitor, dincolo de aparențe.

În copilărie, învățătoarea Liliana Anghel a cochetat cu ideea de a se dedica oamenilor din rolul de asistentă medicală. Tot a oamenilor este în prezent toată, dar a oamenilor mici. A îmbrățișat meseria de dascăl și poartă o mare pasiune acesteia. Nici măcar sintagma „ca să primiți un post, ne uităm și la culoarea pielii” nu a îndepărtat-o de copii.

Acum, este învățătoare, profesor metodist pentru învățământul primar și bursier în cadrul programului pentru profesori Teach for Romania. Acest program reprezintă o altă etapă fabuloasă din viața sa profesională, de aceea îi ofer dreptul de a reda mai multe despre sentimentele fidele pe care le poartă frumoasei sale profesii.

Doamna învățătoare, cum v-a găsit acest an școlar? Cu același entuziasm ați pășit în școală, cel pe care l-ați purtat și cu 30 de ani în urmă, la începuturile dumneavoastră în învățământ?

„Dacă vrem o lume mai bună trebuie să contribuim la crearea ei” spunea Mahatma Gandhi. O școală mai bună nu se face privind de departe. Trebuie să ne implicăm, să facem tot ce ne stă în putință să transformăm școală într-un loc în care elevii să vină cu plăcere, să fie motivați, implicați, activi , să conștientizeze importanța educației în viața lor. Eu îmi doresc o lume mai bună și o școală mai bună așa că, de peste 30 de ani, fiecare început de an școlar mă găsește cu emoții, entuziasm și recunoștință că Dumnezeu mi-a îndrumat calea să am una dintre cele mai frumoase meserii.

Ați fost acea fetiță care se juca „de-a școala” și care, ajunsă la maturitate, în fața unei decizii de a urma o școală, ați ales-o pe cea cu profil pedagogic?

Nicidecum. Când eram mică, discuția era să devin asistenta medicală. La serbarea din clasa I am spus eu o poezie despre asistente, iar tatăl meu a spus: asistentă te fac. De atunci, așa a rămas, că o să mă fac asistentă. Până la sfârșitul clasei a VIII-a eu am tot învățat cu gândul acesta. A venit clasa a VIII-a, am dat examen la Liceul sanitar și, din păcate, nu am luat o notă care să îmi asigure un loc la acel liceu.  Am plâns zile întregi, dar nu pentru că pierdusem șansa de a deveni asistentă cat mai degrabă de rușine că am luat notă mică la examen. Ce îmi aduc bine aminte atunci este că părinții mei nu m-au certat deloc. Au fost alături de mine și m-au încurajat că o să fie bine. M-am dus la Liceul Agricol Fundulea și, când am terminat, în 1991, m-am angajat ca profesor suplinitor de matematică. Am constatat că îmi place foarte mult ceea ce fac. Chiar dacă era o diferență de doar 4-5 ani între mine și elevii de clasa a VIII-a, aceștia mă respectau foarte mult, lucram cu drag iar directorul școlii mă încuraja mereu. În anul următor m-am înscris la Colegiul de Institutori din cadrul Universității Spiru Haret. Nu a trecut mult timp până ce toate acestea s-au transformat într-o mare pasiune. Pur și simplu îi iubeam pe copii, știam că nu puteam să fac altceva decât să fiu învățătoare. Am simțit  că aici e nevoie de mine, că aici pot să fiu varianta mea cea mai bună. Cu aceeași pasiune fac asta de peste 30 de ani.

Cine v-a insuflat dragostea pentru carte, pentru copii, pentru educație? Cu toții avem modelepe care le luăm ca reper. Dumneavoastră pe cine ați avut ca punct de referință pe plan profesional?

Dragostea pentru carte mi-au insuflat-o părinții mei. Și-au dorit foarte mult să învăț  și m-au încurajat tot timpul. Îmi spuneau : tu ești deșteaptă, poți să înveți să ai un serviciu ușor, să nu te chinui ca noi. ”Lasă fata să învețe!„ auzeam  foarte des de la părinții mei. Apoi, la școală, eu am simțit că toți profesorii mă iubeau. Mi-au dat foarte mult curaj, m-au sprijinit tot timpul. Când eram la facultate, ca să nu mai cheltui banii pe cărți , foștii profesori îmi împrumutau cărțile dumnealor de metodică, mă ajutau cu diferite materiale. Îmi aduc aminte că unul dintre învățători, deși nu îmi predase niciodată, mi-a dat caietul dumnealui cu notițe din liceu. Doamne, l-am, păstrat ca pe o Biblie.

Dar, cred că cel mai puternic stimulent a fost dorința părinților mei ca eu să ajung cineva în viață. Deși își doreau foarte mult să învăț, niciodată nu au pus presiune, nu au fost amenințări de genul ,,dacă nu iei premiul întâi nu mai primești ceva” și nici promisiuni ,,dacă iei premiul întâi îți luăm bicicletă”. Nici nu ar fi putut să facă astfel de promisiuni pentru că nu aveau bani. Pur și simplu au fost consecvenți, i-am simțit alături de mine pe tot parcursul meu educațional. Asta m-a ajutat foarte mult. Cred că asta ar trebui să facă orice părinte. Dacă tu, ca părinte nu ,,vezi” ce face copilul tău un an de zile pentru că ești ,,ocupat” să asiguri ,,premiul” de la sfârșitul anului, nu te aștepta să aibă rezultate prea grozave. Dacă acestea există, sunt cazuri speciale. Majoritatea copiilor au nevoie de atenția părinților lor, de implicarea lor nu de stimulente materiale.

Dacă ar fi să faceți o retrospectivă a anilor în învățământ, cum ați defini traseul profesional? A fost unul liniar sau sinuos?

A fost și ușor și greu, dar frumos.  În primii ani de predat, când nevoia de sprijin era enormă, directorul școlii a fost omul pe care eu m-am bazat cel mai mult. Un OM de o calitate rar întâlnită, de la care am învățat enorm . Deși eram la început și nu știam prea multe, dumnealui mă încuraja și mă îndruma. Niciodată nu mi-a reproșat că nu știu anumite lucruri. Orice aveam nevoie să știu, nu mă sfiam să îl întreb.

Am fost și la altă școală, un singur an dar a făcut cât zece,  unde directorul mă desconsidera și îmi arăta asta în fiecare zi. Peste ani, a venit la școala unde eu eram director adjunct. Când a aflat, a rămas pur și simplu șocat.

Însă, peste toate acestea, eu zic că a fost un drum frumos. Preocuparea mea principală a fost să învăț, să mă dezvolt, să reușesc să fiu un profesor bun, să fiu un profesor  care aduce în clasă acea garanție că fiecare elev e ajutat să devină varianta lui cea mai bună. Și cred că am reușit.

„Ca să primiți un post, ne uităm și la culoarea pielii”. Ce însemnă această afirmație? Ce mărturisiri îmi puteți face?

A fost o experiență pe care nu cred că o voi uita vreodată în viața mea.  Au fost multe momente când m-am simțit nedreptățită, dar acela a fost cel mai crunt pentru că era pentru prima dată când venea de la un adult. Apoi, m-am obișnuit. Mă doare și acum, dar le suport altfel. Am înțeles că nu e o vină să ai pielea închisă la culoare, important e ceea ce faci tu ca om. Și cred că fac destule, că sunt un exemplu bun pentru cei din jurul meu.  Cum am spus mai sus , după ce am terminat liceul, m-am angajat ca profesor suplinitor de matematică. Însă, în vara aceea eu am participat la concurs pentru un post de învățători. Deși am luat o notă destul de mare, 9,65 refuzau să îmi dea post. Inițial, au invocat motivul că nu o să mă prezint la post. Ghinionul meu a fost că doamna directoare de la școala la care eu am solicitat post era în sala și a spus clar că nu mă primește pentru că ”știu eu cum sunteți voi, nu o să vă prezentați la post ”. De fapt , voia să vină altcineva care luase o notă mai mică decât mine. Eu nu țineam morțiș la școala aceea, voiam oriunde doar să pot face naveta. În acel moment a început aventura: mi-au cerut să fac o împărțire, nerelevantă pentru ce se întâmpla acolo dar, probabil, ca să tragă de timp, apoi  a trebuit să dau o declarație că o mă prezint la post. După ce am scris declarația, unul dintre inspectori a citit-o cu mare atenție, poate găsea vreo greșeală. Nu a găsit și atunci, m-a săgetat cu privirea, avea niște ochi albaștri, înfiorători, și mi-a spus pe un ton zeflemitor ,,credeți că posturile de dau așa oricui, se mai ia și după culoarea la față”. Știu că nu e scris corect gramatical dar am vrut să redau exact cum a spus dumnealui. În tot acest timp, posturile se ocupau, s-a ocupat și cel solicitat de mine, spre bucuria doamnei directoare. În final mi-au dat un post pe care nu îl voia nimeni, foarte departe de casa mea. Pentru că era imposibil să stau cu chirie, a doua zi tatăl meu s-a dus la inspectorat să vadă poate se găsește o soluție. Atunci i s-a spus așa ”doamne, uite, am văzut că fata dumitale știe matematică și o să îi dăm un post de matematică la Aprozi”. Aici puteam să fac naveta, mergeam 30 de minute cu trenul apoi 5 km pe jos. Am acceptat dar m-am dus cu inima strânsă având în vedere experiența trăită. Din fericire, directorul m-a primit cu brațele deschise.

Un om este construit din mulțumiri sufletești, din tristeți, din provocări pe care le depășește. Care să fi fost provocarea cea mai mare în învățământ? Etichetele, poate?

Eu consider că provocarea cea mai mare o reprezintă faptul că nu mergem toți în aceeași direcție: profesori, părinți, comunitate. Nu înțelegem că acești copii sunt ai noștri, că doar împreună reușim să îi ajutăm. Se caută mereu vinovații  și nu soluțiile. Profesorii spun că elevii nu învață, părinții spun că profesorii nu își fac datoria, comunitatea, nepăsătoare la nevoile elevilor, dă vina pe elevi, părinți, profesori. Aici nu mă refer la comunitatea din care vin eu, ci în general se întâmplă asta.

Vorbind de discriminare, de etichete, acestea au existat și există. Deși se vorbește tot timpul despre nondiscriminare, se fac cursuri peste cursuri, evenimente, simt discriminarea în jurul meu. Am simțit-o ca elevă din partea colegilor, ca profesor, ca cetățean al acestei țări. Asta e, e în firea unor oameni  să judece. Judecă orice, nu doar etnia. Spun în firea unor oameni pentru că nu e normal să generalizăm, nu toți oamenii sunt rasiști. Soțul meu nu este de etnie, prietena mea cea mai bună nu este de etnie. Am foarte mulți prieteni, oameni care mă admiră, mă respectă și nu sunt de etnie rromă. Dar este clar că cei de etnie, oricare ar fie ea, nu pleacă cu același start. Eu am simțit că a trebuit să muncesc mai mult, să demonstrez ce capacități am față alții care au obținut mult mai ușor anumite lucruri.

Dar mulțumirea cea mai mare pe care o purtați în inimă?

Deși drumul meu în viață nu a fost unul tocmai ușor, port multe bucurii în inimă.

Pe plan personal, cea mai mare bucurie este fiul meu. El este tot ce mi-aș fi dorit de la viață, tot ce ar putea o mama să viseze . Este sprijinul și mândria vieții mele. Îi mulțumesc lui Dumnezeu în fiecare zi pentru familia pe care mi-a dat-o.

Pe plan profesional bucuria mea cea mai mare este că am avut impact asupra multor copii. Într-o vară, un părinte a venit să își înscrie copilul la școală. A spus că nu vrea să dea copilul la altă doamnă decât la mine pentru ca eu ”l-am făcut om”. Și nu este singurul părinte care a dorit ca și copiii lor să învețe tot la mine. Mă întâlnesc cu foști elevi  care erau clasa a VIII-a în 1991 și îmi spun Sărut mana, doamna!

Ce roluri îmbrățișați în societate în prezent? Sunteți în continuare pe funcția de director al școlii, sau metodist? Ce-mi puteți spune?

De-a lungul timpului am purtat multe pălării. Mi-au plăcut toate pentru că au contribuit la dezvoltarea mea, la ceea ce sunt acum. Am fost director adjunct 10 ani, sunt profesor metodist din 2013, am fost implicată în diferite proiecte în cadrul școlii (ERASMUS, POCU) .

Acum, sunt învățătoare, profesor metodist pentru învățământul primar și bursier în cadrul programului pentru profesori Teach for Romania. Acest program reprezintă o altă etapă fabuloasă din viața mea profesională. Este un program intensiv de leadership ce vizează dezvoltarea unor competențe transferabile, critice pentru un profesor care vrea să faciliteze învățare de tip transformațional. Oricât de multe știam despre acest program, nu m-am gândit   că o să fie cu atât de multă învățare, că o să mă redescopăr, că o să reflectez atât de mult la CINE SUNT EU? A fost locul unde , pentru prima dată, am reușit să îmi asum etnia cu adevărat, să vorbesc deschis fără să fiu judecată. Dimpotrivă eram încurajată să fac asta. De anul acesta sunt și mentor în cadrul programului Teach for Romania și m-am bucurat enorm când am văzut cât de mult am reușit dau celorlalți profesori din experiența mea.

O altă pălărie care îmi place enorm și pe care o port cu mândrie este cea de fondatoare a Asociației SPER – Speranță, Performanță, Educație, Respect. Pentru că mi-am dorit să duc impactul dincolo de sala de clasă, făceam asta și înainte dar la un nivel mic, am reușit să înființez această asociație prin intermediul căreia să ajutăm cât mai mulți copii, părinți și oameni aflați în dificultate.  Eu știu cel mai bine ce înseamnă să primești o mână de ajutor atunci când ai nevoie, ce înseamnă ca cineva să îți dea curaj, să creadă în tine. Asta îmi doresc să fac pentru copiii din Budești, să le dau încredere în ei, să fiu acolo pentru ei , să îi fac să înțeleagă importanța educației. Eu sunt unul dintre exemplele că poți să reușești în viață dacă ai ambiție, dacă tu crezi în tine, în ciuda tuturor dificultăților. Iar fiul meu a înțeles misiunea și este alături de mine în această călătorie. Are job-ul lui dar mă ajută foarte mult la asociație.

Cum sunt generațiile de azi față de generațiile de pe vremea noastră?

Consider că nu putem compara generațiile de copii. Predau de 32 de ani, am avut atâtea generații și nu am putut niciodată să spun „generația trecută era într-un fel față de cea prezentă”. Fiecare are farmecul ei, frumusețea ei, specificul ei. Depinde de noi, adulții cum reușim să ne conectăm cu ei. Consider că cel mai important e ca noi să intrăm în lumea lor, să îi cunoaștem, să le aflăm pasiunile, să îi înțelegem . Doar așa reușim să ne adaptăm fiecărei generații. Se spune despre copiii de azi că s-au născut cu telefonul în mână, în sensul că știu să îl folosească foarte bine de la o vârstă foarte mică. Noi ce facem? Le interzicem telefoanele. Nu spun să folosim exclusiv tehnologia dar nici să o interzicem pe motiv că ”le strică creierul copiilor”. Aud foarte des asta. Eu consider că ne ajută foarte mult. Mă duc în lumea copilului,  mă folosesc de ceea ce  îi place lui și produc învățare mult mai ușor. În felul acesta îi învățăm și pe copii să utilizeze tehnologia în scop educațional. Nu mică le e mirarea când descoperă că pot folosi telefonul în învățare.

Dacă ar fi să faceți portretul copiilor dumneavoastră de la clasă, cum l-ați scrie în câteva rânduri aici, public?

Doamne, îi iubesc de nu mai pot. Sunt copii crescuți în modestie , dar cu inima cât un munte. Sunt copii isteți, curajoși și puternici. Ei chiar au înțeles ce înseamnă să ne respectăm între noi, să ne ajutăm între noi, să fim buni oriunde am merge. Au hotărât să se numească „Clasa prietenilor fericiți” . Și chiar așa sunt.

Ce sentimente purtați școlii care v-a făcut „om mare”? Ce sentimente purtați școlii în care vă exercitați meseria?

Școala care m-a făcut ”om mare” este aceeași scoală unde sunt acum.  Sunt recunoscătoare tuturor care au fost mereu alături de mine , care au crezut în mine, care mi-au dat o mână de ajutor atunci când am avut nevoie. Sunt recunoscătoare și celorlalți pentru că m-au ambiționat să le demonstrez contrariul a ceea ce credeau despre mine și asta m-a determinat să muncesc mai mult, implicit să mă dezvolt mai mult.  Am fost director adjunct 10 ani, timp în care am muncit enorm. Nu regret nicio secundă pentru că mi-a adus multe satisfacții. Respectul copiilor și al părinților arată că mi-am făcut treaba. Continui să muncesc cu aceeași pasiune pentru că îmi pasă de fiecare copil.

Azi se încheie primele două săptămâni de școală.

Se încheie ,,adaptarea”.

Tare bine ar fi să ne așezăm lângă copiii noștri și să le spunem:

,,Știu, știu că nu a fost floare la ureche să pășești din vacanță în clasă. Pare că e doar un pas, însă este o străduință și apreciez lucrul acesta!”

,,Să știi că și anul acesta școlar te vor cuprinde toate emoțiile: și cele plăcute și cele neplăcute! Cu unele e tare bine și cu unele e destul de greu… Însă toate emoțiile sunt bune. Va crește încrederea în tine când vei ști că dincolo de orice trăire, oricum ar fi ea, soarele tot o să răsară!”

,,Uite, eu știu că deși nu toate lucrurile au ieșit ca la carte de când a început școala, (da- te-ai trezit și mai greu, ai și întârziat, ai uitat și desenul acasă) tu poți face toate aceste lucruri-și multe altele- bine, mult mai bine! Suntem aici să te susținem când ai nevoie de noi!

Chiar dacă uneori ai rostit cuvinte nu neapărat plăcute, apreciez că ai dorit să îndrepți greșeala. Este important să dorești să repari. Tuturor li se poate întâmpla să greșească”.

,,Să știi că este foarte important pentru mine să te văd jucându-te, să te văd alături de prietenii tăi, să te văd construind, desenând, alergând și intrând în roluri. Da, este important să înveți, să te pregătești pentru școală și este la fel de important să ai timpul liber pe care îl dorești.”

,,Uite, sunt aici, te ascult: ți-a fost greu, înțeleg. Uneori este greu. Sunt momente vesele și fericite în viață și uneori momente pe care le resimțim grele și apăsătoare. Însă este în regulă, important este că treci mereu peste ele și știi cum să le primești data viitoare.”

,,Vreau să reții că este foarte important să îți asculți corpul. Să îți dai seama când ceva nu este în regulă. Și să ne spui asta. Ascultă-ți simțurile, și gustul, și mirosul și auzul și văzul și senzația de pe piele. Nu te îndoi de ceea ce simți și comunică lucrurile acestea.”

,,Uite, cum ar fi să ai o listă cu lucrurile pentru care ești recunoscător? Într-o zi poți să scrii 3 lucruri, alteori unul singur. Însă este bine să analizăm, la final de zi, lucrurile pentru care suntem recunoscători. Ne vom dărui stare de bine, știi?”

,,Ce gest de prietenie ai dăruit azi, ai primit azi? Prietenii buni sunt unul dintre lucrurile cu adevărat importante în viață. Fii unul! Primește prieteni lângă tine!”

,,Te iubesc! Și nu doar atât; îmi place de tine! Te plac pentru că ești vesel, glumeț, darnic, atent, te cațeri ca nimeni altul pe spaliere, ajuți melcii care traversează poteca, pui grăunțe pentru păsărele și aduni castane cu grijă. Ohhh…și sunt atât de multe alte lucruri pentru care te plac…”

Și câte și mai câte poți spune după primele două săptămâni de școală! Lista e lungă, iar fiica ta și fiul tău așteaptă cu inima laaaarg deschisă să primească vorbele tale calde și pline de încredere. Vă las acum. Știu că vreți să stați de vorbă….

Datoria morală a unui cadru didactic este aceea de a contribui la conturarea personalității a celor a căror destine îi sunt încredințate. Ioana Stegariu a îmbrățișat de tânără această responsabilitate frumoasă și prețioasă, dorindu-și chiar de mică să fie unul dintre pilonii importanți din viața copiilor. Se pare că planurile de atunci, din vremea copilăriei sale, coincid cu cele de acum.

A fost inspirată de propria învățătoare pe care a avut-o și care a reușit, prin exemplu, să îi insufle iubirea pentru tot ce înseamnă sistemul educațional. A plecat în călătoria sa academică cu valori și convingeri bine închegate transmise în interiorul familiei sale care, cred cu tărie, au ajutat la formarea și creșterea dezvoltării sale. I-a venit rândul să împărtășească. Nu o face oricum, ci cu multă dăruire și dragoste sinceră față de toți copiii, mai ales față de cei din mediul rural, unde se cunoaște că șansele din comunitățile rurale sunt mai mici.

Ioana e omul care face bine societății. Redă portretul clar și concis al unui dascăl tânăr care și-a găsit un vector în viață.

Ioana, ce este un profesor pasionat în accepțiunea ta?

Pentru mine, profesorul pasionat este acel om care nu doar transmite un set de informații, ci inspiră elevii și colegii profesori, cultivând dorința pentru învățare, înțelege și de ce crește ca individ.  Un profesor pasionat este acel educator care se dedică cu inima și sufletul meseriei de a învăța și de a ghida elevii.

În accepțiunea mea, un profesor pasionat trebuie să aibă anumite trăsături definitorii: entuziasm contagios (atât în raport cu elevii, cât și cu profesorii), dedicare și devotament, înțelegere profundă a rolului pe care îl deține vizavi de viitorul elevilor, empatie și susținere, comunicare asertivă, inspirare și modelare a caracterului, flexibilitate și adaptabilitate.

Tânără, dar cu viziuni mărețe. Ce planuri ai pentru tine?

În ansamblu, planurile mele implică creștere continuă, dezvoltare personală și contribuție la dezvoltarea comunității în care trăiesc. Sunt hotărâtă să aduc schimbări pozitive și să îmi urmez planurile cu pasiune și determinare.

Ce valori dorești să le insufli elevilor tăi?

Caut să insuflu elevilor mei valori care să nu-i ajute doar în sala de clasă, ci care să îi ajute să devină indivizi echilibrați și etici, niște cetățeni activi și contributivi în societate: curiozitate, respect, empatie, responsabilitate, colaborare, autodisciplină, confidență, perseverență.

Ce valori ai primit la rândul tău în interiorul familiei tale? Cu ce povețe ai plecat în viață insuflate de ai tăi părinți?

Valorile pe care un copil le primește de la părinți joacă un rol important în dezvoltarea sa personală și își găsesc ecoul și îndrumarea în întreaga viață. La fel este și în cazul meu. Le sunt foarte recunoscătoare părinților în primul rând pentru iubirea și suportul necondiționat. Ei mi-au insuflat dragostea pentru școală, sădindu-mi astfel dorința de învățare, m-au învățat ce este empatia, înțelegerea, respectul și toleranța. M-au ajutat să-mi dezvolt încrederea în propriile forțe și să devin un adult echilibrat din toate punctele de vedere.

Ce dorințe avea fetița Ioana când era mică legate de meseria pe care o va alege în viață? Coincid planurile de atunci cu cele de acum?

Am vrut să fiu învățătoare încă din copilărie. Am fost inspirată de propria mea învățătoare. Dincolo de conținuturi m-a învățat cum să învăț eficient, ceea ce mi-a fost un real ajutor ulterior în parcursul academic.

Planurile mele din copilărie, de a ghida elevi în procesul de învățare, s-au materializat. Sper să aduc lumină în mintea și sufletul meu, așa cum am primit la rândul meu.

Cum sună frumoasa ta escapadă academică?

Totul a început în satul natal, Vânători, unde am învățat de la grădiniță și până la finalul ciclului gimnazial. Am continuat studiile liceale la Pașcani, unde am făcut naveta zilnic.

Am făcut Facultatea de Psihologie și Științe ale Educației, specializarea PIPP la UAIC Iași, după care m-am angajat. Cu încredere și hotărâre am ales să continui cu un masterat în domeniu, Diadactici aplicate pentru învățământul primar, în cadrul aceleiași facultăți.

De când faci parte din programul Teach For Romania și ce ți-ai luat frumos pentru suflet în acest timp?

După doi ani la catedră mi-am spus că am nevoie de noi provocări și contexte care să mă ajute să-mi dezvolt competențele. Fac parte din programul Teach for Romania de un an, timp în care am reușit să creez conexiuni profunde cu oamenii din comunitatea Teach, am învățat să gestionez provocările cu încredere, să văd impactul acțiunilor mele. În acest program am fost încurajată să învăț constant și să-mi dezvolt abilitățile de predare, gestionare a clasei și comunicare. Am participat la numeroase ateliere metodice care mi-au arătat să mereu este loc pentru mai bine.

De ce ai ales să faci parte din această organizație și să îți dedici toată dragostea și cunoștințele față de copiii din mediul rural?

Sunt la bază un copil din mediul rural. Mi-am dorit dintotdeauna să mă întorc în mediul rural și să produc un impact pozitiv prin activitatea mea. Cred cu tărie în puterea educației de a schimba vieți. Am văzut mereu învățarea ca pe o cale de eliberare și am simțit că pot aduce o schimbare reală în viața copiilor prin oferirea accesului la educație de calitate.

Experiențele mele personale m-au învățat că fiecare copil are un potențial uriaș, indiferent de contextul socio-economic sau familial din care provine. Deseori, copiii din comunitățile rurale nu au aceleași oportunități ca ceilalți, prin urmare, văd învățarea ca pe o modalitate de a deschide uși și oferi șanse pentru un viitor mai bun.

Decizia de a preda în mediul rural nu a avut o legătură directă cu organizația. Ceea ce m-a condus de fapt spre Teach for Romania a fost faptul  am simțit că pot aduce propriile mele abilități și resurse în acest efort colectiv de a transforma sistemul de învățământ și de a oferi șanse egale tuturor copiilor.

În final, aleg să-mi dedic dragostea și cunoștințele față de copiii din mediul rural pentru că sunt de părere că fiecare  copil merită să fie încurajat, susținut și ghidat să își atingă potențialul maxim.

Ioana, ce ai învățat de la copii? Se spune că și noi, oamenii mari, învățăm de la cei mici la rândul nostru.

Am învățat multe lucruri importante de la copii în ultimii trei ani, însă cea mai importantă lecție e legată de bucuria din lucrurile simple. Fie că este vorba de un joc nou, de o metodă nouă, o reușită sau un material didactic copiii se bucură sincer. Ei găsesc bucurie în cele mai mici si simple lucruri. Acum apreciez frumusețea din momentele cotidiene și să nu neglijez micile bucurii ale vieții.

Dacă ar fi să faci un exercițiu de imaginație, unde te-ai vedea peste zece ani?

Peste 10 ani m-aș vedea într-un punct al vieții caracterizat de dezvoltare personală și realizări profesionale semnificative. Dar, indiferent de cum vor evolua lucrurile mă văd încă alături de copii, sprijinindu-i în procesul lor de învățare și dezvoltare. Indiferent de direcția în care se îndreaptă lucrurile în viitor, angajamentul meu față de educație și față de copii rămâne neschimbat. Vreau să continui să inspir și să ajut noile generații să își atingă potențialul maxim, să descopere lumea înconjurătoare și să devină cetățeni responsabili și bine pregătiți pentru viață.

Șahul este o pasiune pe care o insufli și copiilor?

Da, șahul este o pasiune pe care o insuflu copiilor pentru că o consider o activitate extrem de benefică pentru dezvoltarea lor. Șahul nu doar dezvoltă abilități logice și strategice, ci are și o serie de beneficii cognitive, emoționale și sociale. Pe lângă timpul alocat acestui sport la școală, o parte dintre elevii mei participă în weekend la antrenamente organizate de Asociația Club Sportiv „Pionii Regelui” și concursuri lunare.

Încerc să transmit și colegilor profesori din toată țara importanța practicării acestui sport la vârstele mici, prin intermediul rolului de formator în cadrul proiectului național „Educație prin șah” furnizat de CCD Ialomița în parteneriat cu Federația Română de Șah.

Când ai descoperit jocul minții?

Am descoperit șahul în copilărie, ghidată de tatăl meu. Încă de mică știam să joc șah, dar nu înțelegeam pe deplin valoarea sa. Cu toate acestea, în urmă cu patru ani am avut o revelație în ceea ce privește impactul său, în momentul în care am intrat în contact cu Pionii Regelui. Mai exact când am cunoscut copiii care practică acest sport. Acest club mi-a arătat cât de profund poate influența dezvoltarea abilităților cognitive și a gândirii strategice și m-a inspirat să explorez mai mult această lume.

De atunci am devenit pasionată de șah și am început să împărtășesc beneficiile sale cu alții, copii și adulți, în speranța că vor experimenta valoarea extraordinară a acestui joc minunat cât mai mulți copii.

Șahul este o pasiune sau a devenit un mod de viață având în vedere că o parte din familia afiliată datorită căsătoriei tale a fondat Pionii Regelui? Ce poți împărtăși cu noi? Ce rol ai?

În ceea ce privește legătura mea cu șahul și implicarea în clubul Pionii Regelui, pot să împărtășesc cu voi că pentru mine, șahul nu este doar o pasiune, ci un mod de viață și o sursă constantă de inspirație. Îmi place să văd cum acest joc complex îi învață pe oameni să gândească strategic, să ia decizii înțelepte și să dezvolte calități precum răbdarea și concentrarea.

Alexandru și Vlad Stegariu au pus bazele clubului Pionii Regelui cu dorința sinceră de a aduce beneficiile acestui sport comunității. Împărtășesc această viziune și m-am angajat să contribui la dezvoltarea clubului prin promovarea valorilor și beneficiilor jocului de șah. În calitate de voluntar, am avut ocazia de a interacționa cu mulți copii talentați și pasionați de șah.

Am avut bucuria de a-i cunoaște și de a-i ajuta pe numeroși copii care au trecut pragul clubului Pionii Regelui. Prin lecțiile de șah și activitățile organizate, am fost martorul evoluției lor pe tabla de șah, dar și în dezvoltarea lor personală. Am văzut cum șahul îi învață să-și canalizeze creativitatea în strategii de joc, să-și dezvolte abilitățile de rezolvare a problemelor și să-și construiască încrederea în sine.

Faptul că acești copii au venit la club și au luat parte la activitățile noastre a demonstrat că șahul are puterea de a aduce împreună oameni cu interese similare și de a construi comunități solide. În calitate de învățătoare și voluntar, am fost mândră să îi susțin pe acești tineri jucători în călătoria lor de a deveni mai buni atât în jocul de șah, cât și în viață.

În încheiere, am învățat că șahul nu este doar un joc, ci o călătorie de autodescoperire și dezvoltare personală, iar prin clubul Pionii Regelui, am avut șansa să împărtășesc această călătorie cu mulți copii minunați și să îi încurajez să-și urmeze pasiunea pentru șah și să crească învățând din fiecare mutare.

Sistemul educațional este mult mai bogat odată cu implicarea nefragmentată a educatoarei Florentina Romanescu. Dascăl premiat Merito în acest an școlar, formează caractere frumoase și își asumă responsabilitatea cu inima deschisă față de cele mai nobile suflete, copiii.

De peste trei decenii se află printre ei. În mijlocul lor, crede că tărie că se simte cel mai bine. Se menține vie datorită profesiei alese. Ceea ce face reprezintă motorul unei vieți încărcate doar cu gânduri senine și pozitive. Găsește zilnic resurse pentru a contribui la o viață cât mai calitativă a copiilor. Se îngrijește cu dragoste de ei, îi educă cu blândețe și-i învață să transforme bucuriile mici în bucurii mari pentru sufletul lor. Să o cunoaștem!

Să facem un exercițiu: cum e Florentina-omul? Cum e Florentina-omul de la catedră?

Florentina – omul este sensibilă, emotivă, uneori anxioasă, energică, dornică de perfecționare, punctuală, repezită, protectoare, generoasă, sinceră și cu  o mare încredere în oameni.

Florentina – omul de la catedră (în Step nu există catedră, totul este de la egal la egal), educatoarea este curioasă, neliniștită, este tot timpul în căutare de idei de a face lucrurile  interesante pentru copii, nu aleargă după  hârtii, diplome, lucrează în echipă, tratează cu respect copiii și părinții și pe fiecare membru al grădiniței, se frământă pentru fiecare copil, spune îmi pare rău, își ține promisiunile făcute.\

Cea dintâi educație o primim în sânul familiei. Cu ce convingeri ați plecat la drum însușite în interiorul familiei dvs.?

Eu am crescut într-o familie de oameni simpli care cumpărau cărți (cele bune care se obțineau greu) și nu mi-a lipsit nicio carte în toți anii de școală. Adormeam, mică fiind, pe poezia lui  George Coșbuc, ,,Mama” pe care mi-o recita tata și pe care nu am uitat-o nici astăzi. (Care Floruța să ți-o spun, zicea tata! Și George nu mai vine, răspundeam eu!)

Am plecat cu respectul pentru muncă și profesie, m-au educat să fiu un om responsabil și corect, mi-au zis că totul se obține prin muncă și eu am văzut pe pielea mea acest lucru;  tot ceea ce am obținut a fost cu efort, nopți nedormite și muncit peste program.

De unde pasiunea și dragostea sinceră pentru copii?

Sunt copil unic și toată copilăria mea am tânjit după un frate sau o soră, îmi plăcea să am grijă de verișorii mai mici, finii și copiii de pe stradă, am suferit chiar dacă am fost înconjurată de dragostea și atenția tuturor, îmi lipsea  cu cine să vorbesc, să  mă consult,  să fac șotii, nu că n-aș fi făcut, dar cred că au alt farmec în doi. Și acum îmi este greu…

La școală, în vacanțe, îmi făceam cataloage și ascultam și puneam note. Eram fascinată de doamna mea învățătoare, Valentina Buzoi, eram prima  ei generație și știam că a fost șefă de promoție. Mi-am iubit dascălii, doamna mea educatoare cu care am avut ocazia să fim colege, nu de grădiniță, a venit în grupa mea și le povestea copiilor mei cum am fost eu, stăteau toți cu ochii mari și atenți fascinați de ceea ce povestea despre doamna lor când a fost la grădiniță.

Ce se visa să devină micuța Florentina? Cât de des vă închipuiați că sunteți în fața copiilor și le predați, ori le citeați povești?

Am frânturi de amintiri din copilăria timpurie, dar știu sigur că îmi doream tare mult o profesie legată de copii și cărți. De citit, exersam în fața păpușilor și cu cei mai mici cu care mă jucam.

Ce fel de copilărie ați avut? Sunteți singura din familie care a ales meseria aceasta?

Am avut o copilărie  senină și lipsită de grijă cu părinți implicați care aveau încredere în mine. Părinții mei proveneau din familii numeroase, șase, respectiv opt frați, poate, și de aceea au ales să fiu doar eu. Și-au ajutat frații să își termine școlile, în casă eram mereu cu o mătușă sau un unchi care trebuiau să mă ia de la creșă, cămin,  atunci când nu puteau ai mei și eram tare răsfățată, dar ascultătoare de altfel. Am o singură mătușă, sora mamei care a fost educatoare și cu care, la începutul carierei mele, mă consultam și o fac și acum, când vorbim la telefon,  o vedeam cum își  pregătea  materialele, cum învăța pentru examene. Mi se părea fascinantă munca ei, era educatoare într-un sat și îmi plăcea atmosfera unei grădinițe cu toate lucrurile în miniatură.

Ce sentimente vă încearcă atunci când vă gândiți la începuturile carierei?  

Primul meu de învățâmânt a fost la o casă de copii, Casa de Copii cu Deficiențe, unde plângeam în fiecare zi când vedeam copiii aceea neajutorați, ai nimănui, veșnic flămânzi cu nasul murdar, tunși zero și pictați cu albastru de metil peste tot. M-am îndrăgostit iremediabil de un pici blond cu ochi albaștri, ca un înger, Cristian, căruia i-am oferit toată grija și iubirea mea. Îl aduceam acasă, îl vizitam la spital, căci în urma unei neglijențe, a fost opărit de o infirmieră. Îi spuneau ,,Mototolul lui d-na Flori.” Acolo am înțeles că nu poți face această profesie dacă nu iubești copiii, era atâta nevoie de iubire acolo și  personalului nedidactic îi lipsea acest lucru. Am avut sentimentul acela de  durere și neputință, la vremea aceea, că nu am putut schimba mentalitatea celor care lucrau acolo. Eu și colege mele educatoare, cât am lucrat acolo, le-am oferit toată  dragostea .

Din ce an vă aflați printre copii?

Din anul 1990.

Ce înseamnă a fi educator? Ce înseamnă să fii educator Stepy By Step?

Pentru mine, a fi educatoare, este o bucurie, este cea mai nobilă profesie din lume. Nu cred că te poți încărca cu energie, tinerețe, frumusețe decât în mijlocul copiilor. Chiar dacă te simți stors de energie, dar nu din cauza lor, ci a comisiilor, hârtiilor care, după umila mea părere, au fost introduse pentru a ne bloca creativitatea.  Eu așa simt.  Copiii sunt cei care te împing să înveți zi de zi. Pentru că ei au o mulțime de întrebări care așteaptă răspuns. Ce înseamnă…. ? mi se pune întrebarea aceasta zilnic.

Să fiu educatoare Step by Step a fost o alegere. Mi-a plăcut tare când am vizitat această grădiniță. Veneam după ani și ani de învățământ tradițional, unde nu m-aș mai întoarce niciodată. O educatoare step by step respectă diversitatea, face  individualizare și promovează principiile democratice în educația copiilor. Copiii nu sunt puși în situația de a concura, jocurile sunt de cooperare, evaluarea  este continuă, copilul învață prin descoperire și interacționează mult cu mediul, iar familia și comunitatea sunt încurajate să fie parte din acest proces. Consider că relația cu părintele este cea mai importantă și ne diferențiază de tradițional. Părintele este partenerul nostru egal în educație și participă la activități ca voluntar, în sala de grupă, este prezent la venirea și plecarea copilului. Întâlnirile cu părinții sunt interactive și au tematici diverse.

Care este povestea Step by Step? Cum ați ajuns să fiți unul dintre pedagogii care implementează această metodă? Povestiți-mi în câteva idei despre perfecționarea dvs. pe această alternativă educațională.

Totul a început în anul 2004, pe când lucram la Grădinița Armatei din Tulcea, ca educatoare, apoi ca director și care în urma reorganizării, a restructurării armatei s-a  considerat că trebuie desființate niște funcții și au ales grădinița care avea foarte mulți copii pentru două grupe. Probabil, a fost inspectoratul  școlar  care nu a dorit să ne preia și așa s-a distrus o unitate de învățământ. A fost o suferință pentru mine, dar și un pas înainte în activitatea mea.

M-am trezit pe 4 octombrie, după începerea anului școlar, în aer. Sigur că loc liber era la o creșă ce aparținea atunci de Grădinița cu PP nr. 3 Step by Step. Așa am început călătoria cunoașterii acestei alternative educaționale. Eram fascinată de grădiniță, de mediul educațional, de cadrele didactice, de atmosfera caldă și primitoare, de munca de echipă.  Am urmat  toate module de formare cu oameni de excepție ai Centrului Step by Step: doamna director executiv – Carmen Lică, Ioana Herseni, Carmen Anghelescu, Cristiana Boca, dar și colege formatoare din grădinița model de training din vremea aceea: doamna director Ana Pantea, Marilena Peiciu, Ghenciu Agafia, Caramilea Elisabeta, Porfiriu Daniela.

După ce am urmat modulele de step, am participat la concursul de titularizare și din anul 2007 sunt profesor  titular în această grădiniță.

Preșcolarii cresc armonios și în echilibru alături de dvs. sub îndrumarea Step by Step. De ce să se îndrepte părinții către această alternativă?

Așa înclin să cred, mă onorează și mă obligă acest lucru. Mi s-a confirmat încă o dată că mă iubesc copiii, părinții mă respectă și că facem o echipă bună împreună. Părinții caută omul din instituție, nu instituția în sine, pe de o parte.

Pe de altă parte, suntem o grădiniță cu tradiție, cu valori cu rezultate deosebite, în centrul orașului, cu o curte generoasă cu clase frumoase, cu o echipă de oameni care sunt într-o formare profesională continuă și care tratează părinții ca parteneri egali în educație. Părinții vorbesc în parc despre ceea ce se întâmplă la grădiniță și compară. Dacă au avut un copil, îl aduc aduc și pe al doilea, al treilea, chiar vin cu prieteni, rude. Am impresia că toată lumea se cunoaște cu toată lumea. Rezultatele copiilor din grădinița noastră, la ciclul primar și gimnazial, ne situează pe primele locuri.

Pe ce principii se bazează această alternativă? Cu ce este diferit sistemul acesta față de cel tradițional?

Educația individualizată.  În alternativa Step by Step cadrele didactice caută să se asigure că orice copil achiziționează și dezvoltă aptitudini fizice, cognitive, emoționale, etico-morale, artistice, teoretice, sociale și practice pentru a participa la o societate democratică.

Cooperarea și colaborarea au drept scop verificarea demersurilor și experiențelor individuale de descoperire a lumii și valorizarea lor. Predarea este orientată în funcție de necesitățile copilului. Învățărea se produce prin descoperire, acceptându-se și încurajându-se moduri personale de-a înainta în formarea deprinderilor și în cunoaștere (exemple: scrisul cu mâna stângă, moduri individuale de exprimare și cunoaștere, încurajarea experimentelor de descoperire, etc)

În alternativa Step by Step, învățarea se face în ritmul propriu al copilului. Când e vorba de ritmul de dezvoltare al copiilor, este esențială respectarea stadiului individual al dezvoltării fiecărui copil, al atenției de care e capabil fiecare copil pentru achiziția corectă, și înțelegerea completă a sarcinilor și a modalităților de rezolvare a lor.

Individualizarea este facilitată și de organizarea clasei în centre de activitate. Step by Step îl încurajează pe copil a învăța și a înțelege.

Centrele de activitate

Organizarea sălii de grupă sau clasă Step by Step este un element esențial în individualizarea educației. Copiii învață în Centre de activitate – zone delimitate ale sălii, dotate cu material didactic specific fiecărei activități, în care un număr mic de copii rezolvă, individual sau în grup, sarcini adecvate nivelului lor de dezvoltare. Într-o clasă, există un centru de Alfabetizare / de Știință, de Matematică, de Artă (și centru de Audiții) de Construcții, Nisip și apă. Există aici un ,,Scaun al Autorului” pe care fiecare copil devine personajul principal, locul de unde își prezintă ideile și rezultatele și, apoi, le discută cu ceilalți, primind observațiile și sugestiile acestora.

Participarea părinților

Alternativa Step by Step consideră părinții ca primii educatori  ai copilului, parte din procesul de învățare. Părinții sunt invitați să participe efectiv la grupă, la procesul de educație în colaborare cu cadrul didactic. Prezența unui părinte un fapt firesc, nici festiv, nici perturbator. Proiectele tematice în care un părinte aduce elemente din sfera lui de activitate îl transformă în personaj principal în educație.  Învâțământul tradițional desparte principial educația școlară de cea din familie, părinții fiind simpli supraveghetori ai îndeplinirii lecțiilor și se comunică doar rezultatele unor evaluări – adesea din perspectivă unilaterală.

Formarea continuă

Centrul Step by Step oferă periodic sesiuni de formare și perfecționare pentru cei implicați în acest proces: în primul rând, cadrelor didactice, dar și directorilor, inspectorilor și părinților. Centrul Step by Step acordă asistență tehnică permanentă școlilor, cadrelor didactice și părinților din alternativa Step by Step.

Învață altceva copilul față decât ar învăța într-o clasă obișnuită?

Urmăm  aceeași programă, doar că diferența constă în metoda de formare a acestora care derivă din principiile Step by Step. Cu toate că stilul de lucru într-o clasă Step by Step pare mai tolerant, democratic  având în centru motivarea copilului pentru descoperire, cultivarea responsabilității personale și a capacității de-a decide, insuflăm valori copiilor ca: încrederea în sine și încrederea în propriul talent, curiozitatea, ascultarea, gândirea critică, expresia de sine, creativitatea, respectarea diversității, bucuria și responsabilitatea.

Se spune că ce sădești, culegi. Evident că munca, pasiunea și efortul și-au spus cuvântul și s-au făcut vizibile. Ce le transmiteți tuturor generațiilor pe care le-ați avut și copiilor?

Fiecărei generații în parte, le-am transmis cu sufletul, ochii și brațele, cât sunt de importanți pentru mine, la momentul respectiv. I-am iubit ca pe copilul meu, mai mult timp am petrecut cu ei, decât cu fiul meu, chiar și numele – l-am ales după unul dintre copii. Fiecare are loc lui în inima mea și chiar dacă m-au uitat, (primele generații, poate,  dar nu contează, eu îmi aduc aminte de fiecare, le mai țin minte și numele în proporție de 80%, și anul. Știu că au crescut frumos, sunt mândră de ei, sper să fi contribuit și eu la formarea lor ca oameni și le mulțumesc pentru toți acești ani. Ei m-au ales să le fiu educatoare, am crescut și am învățat împreună, m-au provocat să fiu mai bună ca ieri și să mă schimb eu cu fiecare generație.

,,Aș vrea să nu uite să viseze, să nu renunțe de la primul obstacol, să își  asculte inima și să își  facă  părinții, mândri de ei… Dar cel mai important este ca ei să fie mândri de realizările lor, convinși că au făcut tot ce le-a stat în putere pentru a reuși, că au fost și sunt corecți, inimoși și buni pentru a aduce o schimbare în bine în lume.

Mulțumesc, copiii mei, pentru momentele speciale petrecute împreună, pentru surprizele făcute, pentru că m-ați lăsat să intru în mintea și în sufletul vostru, pentru că am copilărit alături de voi, am râs, am plâns, ne-am susținut, ne-am încurajat, ne-am jucat, am descoperit, am învățat, am evoluat!”

Într-o lume în continuă evoluție și schimbare, discuțiile despre meseriile trecutului și prezentului pot aduce în prim-plan inovațiile aduse de tehnologie. Cu toate acestea, ne punem întrebarea: care sunt meseriile viitorului? Cum se vor transforma domeniile de activitate și cine va deține puterea asupra lor? În evenimentul organizat în data de 9 Mai de către comunitatea CUIB, am explorat aceste întrebări alături de patru tineri ce se pregătesc pentru domenii diferite. Maria Stanca, Luca Onică, Alexandru Rădulescu și Theodor Proca.

Acest eveniment a fost moderat de Monica Mocanu, profesor și co-fondator al Teleskop, această discuție își propune să aducă în fața noastră perspectivele și cunoștințele a patru invitați excepționali. Fiecare dintre ei aduce cu sine o experiență unică și o perspectivă diferită asupra meseriilor viitorului.

Haideți să o cunoaștem pe doamna Monica Mocanu, profesor de matematică și instructor de debate, cu o pasiune remarcabilă pentru educație și dezbateri publice. Fondatoarea aplicației Teleskop și inițiatoarea proiectului „Romania Publică”, ea își dedică timpul pentru a inspira elevii și studenții să-și dezvolte abilitățile de gândire critică și comunicare. Prin inovație și creativitate, ea a adus schimbări semnificative în procesul educațional, fiind recunoscută pentru contribuția sa prin nominalizarea la Gala Merito.

Cine este Monica Mocanu?

Deși jobul meu de bază este cel de profesor de liceu, aș putea spune că îl împart în lista de importanță cu alte preocupări. Am fost implicată mulți ani în mișcarea de debate, am condus asociația națională de profil și am inițiat cluburi de debate în școlile unde am lucrat. Poate unul din lucrurile cu care mă mândresc cel mai mult este faptul că am contribuit, alături de colegii mei, la introducerea materiei de dezbateri și argumentare în școli, ca materie opțională. Ca profesor, încerc să țin un ochi deschis la elevii mei și altul la felul în care pot să pun la treabă priceperile acumulate de-a lungul celor aproape 30 de ani de activitate ca profesor. Așa că de câțiva ani am fondat un start-up în zona Edutech (Teleskop) alături de o echipă curajoasă, prin care aducem feedback-ul dar și analizele de date calitative mai aproape de deciziile din școli și din clase. Sunt interesată de mecanismele prin care societatea se poate moderniza sănătos și de ingredientele necesare acestor procese. Având deja o perioadă mai mare în care am observat și am participat la dezbateri publice (educaționale sau din societatea civilă) pot să remarc diverse modificări/creșteri/descreșteri, și pot spune că în această perioadă calitatea dezbaterilor de la noi nu e deloc satisfăcătoare și asta se vede și în slăbirea democrației din ultimii ani. (măsuri legislative luate pentru interese de grup, slabă consultare publică, lipsa dezbaterilor publice din campaniile electorale, lipsa conceptului de asumare politică a unor decizii). Ca să concluzionez, sunt un profesor pasionat de dezbateri și de felul în care putem lua în școli decizii/politici educaționale bazate pe dovezi. Sunt în același timp antreprenor în zona de edutech. Și da, sunt pasionată și de politică.

Părerea dumneavoastră despre evenimentul organizat de comunitatea CUIB, este necesar să cunoaștem această latură a inteligenței artificiale?

Evenimente cum a fost seria de dezbateri de la Cuib ar trebui să reprezinte normalitatea. Din păcate, se întâmplă în societatea noastră din ce în ce mai rar. Îi felicit pe organizatori atât pentru modul în care au propus și organizat această serie referitoare la meserii și provocările asociate, cât și pentru felul în care au strâns în jur această comunitate de prieteni inimoși și deschiși la dialog. Dialogul despre AI este unul absolut necesar, atât datorită felului în care automatizarea/tehnologizarea/AI au în ultimii ani impact puternic asupra mersului societății (simplificând, prin dispariția unor joburi și apariția altora), cât și datorită felului în care previziunile atenționează asupra unor accelerări majore a schimbărilor din societate. Întâlnirea în care am dialogat amical despre AI este un lucru sănătos, așadar, pentru mica noastră comunitate.

Cum credeți că tehnologia AI va influența procesul de predare și învățare în educație și care sunt cele mai importante beneficii și provocări ale acestei schimbări?

În educație, în acest moment, impactul este la început. Mai precis, sunt mulți elevi care încă nu au aflat, însă sunt și elevi și profesori care folosesc sisteme de tip ChatGpt, aceste „motoare” care se antrenează pe date imense și pe tipuri diverse de respondenți pentru a genera răspunsuri precise și a dialoga cu subiecți umani. În toată lumea, universitățile și centrele de cercetare își pun problema despre cum să administreze acest gen de „producție intelectuală” și dacă ea se încadrează sau nu în sistemul clasic de plagiat. Discuțiile sunt în toi și pentru moment sunt universități care au introdus deja reglementări specifice, altele care au schimbat sistemele de examinare pentru a reduce impactul unor denaturări ale unor proiecte scrise cu acest tip de ajutor. În opinia mea, ChatGPT are deja impact, care desigur poate ușura munca profesorilor (dacă aceștia aleg să-și ușureze munca folosind la proiecte), dar poate îngreuna anumite decizii de tip evaluare. Suntem, aș putea zice, chiar în mijlocul taifunului, dar sunt sigură că vom trece cumva peste prin acțiuni de reglementare legală dar și de practică.

Ce impact ar putea avea tehnologia AI asupra carierei și dezvoltării profesionale a educatorilor și cum ar putea aceștia să se pregătească pentru această schimbare?

Aici cred că, pentru început (în România cel puțin), nu văd un impact prea mare, în afară de o pregătire mai ingenioasă pentru examene. Pe de altă parte, eu personal sunt adeptul utilizării cu măsură a tehnologiei/digitalului în procesul de predare/evaluare, măcar pentru faptul că lucrurile importante de la clasă sunt în sistem clasic (și la noi în România încă nu au intrat încă în rutina comună a profesorilor. Mă refer la oferirea de feedback individual fiecărui elev, la evaluările sumative (fără note) care ar merita să fie făcute mai des, la procesul de reflecție care ar merita încurajat în clasă și în afara ei, la întărirea autonomiei în învățare și a metodelor, dar și la renunțarea la diverse practici cum ar fi sancționarea prin notă a indisciplinei, ca să dau un simplu exemplu). Mai precis, cred că au fost de-a lungul ultimilor 10-15 ani tot felul de valuri de introducere a tehnologiei/digitalului în școli, viziunea mea este că, dacă acestea fac viața ușoară profesorilor, atunci merită accesate, fără să se renunțe la lucrurile de bază care țin de felul în care putem face învățarea mai relevantă. În plus, impactul unor anumite schimbări nu se poate măsura decât după o anumită perioadă de timp. Noi nu am măsurat încă ce s-a produs datorită pandemiei și, în general, nu suntem obișnuiți să măsurăm lucrurile importante. Profit de ocazie ca să menționez că Teleskop, la care lucrez alături de colegii mei, începe deja să facă asta, pe indicatori de învățare și analize de date calitative.

Ne puteți da un exemplu când AI v-a ajutat sau nu a putut să facă acest lucru?

Eu folosesc ChatGpt pentru diverse interogări (de pildă, am aflat cum arată sistemul de plată după performanță, denumit și Pay Merit în alte sisteme educaționale, pentru a fi mai bine pregătită pentru un debate cu un coleg). De asemenea, la Teleskop, pilotăm acum un sistem prin care AI poate genera niște pattern-uri ale unor serii de răspunsuri mai ample (sute sau mii de răspunsuri) pe anumite tipuri de formulare. Mai precis, platformele digitale încep să testeze tipul de sprijin pe care AI îl poate oferi tocmai prin administrarea rapidă a unor volume mari de informații/date.

Un sfat pentru cei tineri!

Rutine sănătoase, standarde înalte, prieteni cu care vă puteți contrazice cu inimă deschisă, oameni de încredere în preajma, ajutor pentru cei care nu se pot apăra singuri, umor. Cine muncește, lumea te vede, vorba domnului Hagi, proaspăt campion cu echipa lui.

Pentru unii, catalogul este un instrument de nelipsit din mână, dar pentru dascălul Cătălin Zaman este un obiect de care, de cele mai multe ori, se lipsește în fața elevilor săi. Chiar și de metodele de predare cu care a fost obișnuit în anii de generală ai săi, atunci când educația era puternic ancorată în comunism.

A fost profesor premiat Merito în 2021 după ce, la Evaluarea Națională, patru dintre elevii săi au obținut nota 10 la limba română, disciplina pe care o predă, și alți 10 elevi au luat note peste 9. Crede cu tărie că munca sa trebuie continuată, chiar și îmbunătățită.

Este împământenit în satul Clondiru, satul unde s-a născut. Cea mai mare satisfacție pe lângă familia pe care și-a întemeiat-o alături de soția sa, tot cadru didactic, este cea în care își exercită meseria și își urmează drumul profesional chiar în locul natal. Școala în care predă, văzută prin ochii și sufletul său, este spațiul pe care-l numește „acasă”, cel mai frumos loc din lume. Să facem cunoștință cu profesorul Cătălin Zaman!

Sunteți bucată din sistemul educațional românesc. Ați dorit să fiți un altfel de profesor. Datorită profesorilor pe care i-ați avut la rând sau din cauză?

O foarte mică și neînsemnată bucată. Am dorit încă de pe băncile facutății să reprezint altceva pentru elevii mei, orele să arate altfel, relația profesor-elev să fie altfel, actul de predare să fie altfel. M-am gândit că dacă elevul vine cu drag și fără teama de a fi sancționat, se va schimba totul. N-a fost chiar așa, iar lucrurile concrete de care m-am lovit au fost adevărate ziduri pe care a trebuit să le escaladez împreună cu elevii mei.

Am fost elev de generală în anii `90, educația era puternic ancorată în comunism. Cred că lipsa comunicării între elevi și profesori a fost dintotdeauna un minus al sistemului. Chiar și astăzi se mai întâmplă asta, deși îmi place să cred că în cazuri izolate. În facultate, în schimb, am găsit un mediu modern care m-a pregătit, m-a șlefuit și m-a format cu adevărat, mi-a întărit toate aspirațiile pe care le aveam și am înțeles că acesta este drumul meu pe care trebuie să-l urmez cu consecvență.

Dascălul Cătălin Zaman se lipsește de catalog, de predarea rigidă, de memorarea materiei. Ce v-a determinat să personalizați metodele de predare-învățare?

Sunt un dascăl care recunoaște că a învățat zi de zi de la elevii săi. Am privit permanent evaluarea ca pe un feedback, așa cum și este, de altfel. În momentul în care rezultatele nu au fost corespunzătoare, am schimbat imediat ceva la mine. Nu sunt genul de profesor care să dea vina pe elevii săi și să-și asume merite doar când rezultatele sunt bune. Câștigăm sau pierdem împreună, pentru că acolo, între acei patru pereți noi trebuie să armonizăm cumva totul. Și, în plus, sunt efectiv mâhnit să aud că încă se mai practică metoda dictării, 50 de minute de dictare doar ca să treacă timpul. Nu ne putem plânge că avem elevi analfabeți funcțional, o bună parte din vină este la noi.  Ca să vă răspund la obiect, copiii, ei m-au determinat și mă determină permanent să adaptez, să schimb, să revin atunci când simt că ceva nu este cum trebuie.

Ați fost declarat profesor Merito în 2021. Nu ați dorit acest titlu, pur și simplu s-a întâmplat. Pe merite, evident. Cu ce a mai venit acest titlu? Poate și mai multă responsabilitate față de elevi?

După episodul Evaluării Naționale 2020, am simțit că  viața a fost infinit de bună cu mine, iar cariera mi-a oferit satisfacții la care nici nu visam. Vorbeam cu soția, cadru didactic și ea, sfătuitorul meu în orice problemă, și îi spuneam că nu cred că voi mai trăi emoții și sentimente ca acelea din ziua rezultatelor. Și în două săptămâni a sunat telefonul de la Merito. Gala Merito a fost un moment unic, efectiv și acum resimt emoțiile și cât de special m-am simțit în acea seară.

Desigur, a fost un premiu care a arătat că am făcut bine ceea ce am făcut, că munca mea a fost apreciată, dar trebuie continuată și, obligatoriu, îmbunătățită. Am resimțit cumva o presiune o perioadă, însă m-am regrupat și mi-am spus că nu trebuie să fac decât ceea ce fac în mod obișnuit. Așteptările au fost mai mari, atât din partea elevilor, cât și din partea comunității.

Titlul acesta m-a adus, însă, într-o rețea de profesori extraordinari, cu care am legat prietenii și de la care învăț permanent. Este o comunitate de învățare extraordinară care îți oferă resurse nebănuite.

Cu ce gând intrați zilnic la clasă?

În cariera unui dascăl cel mai mare pericol cred că este autosuficiența, gândul că ai realizat multe și că este suficient asta. Îmi repet zilnic că n-am realizat nimic și încerc zilnic să mă motivez să fiu un profesor mai bun, un profesor altfel, de care elevii noștri au atât de multă nevoie. Îmi doresc zilnic să fiu mai bun decât cel care am fost ieri, iar lecțiile mele să fie mai bune decât cele din anii trecuți. De aceea, niciodată nu folosesc aceleași fișe de lucru de la un an la celălalt, niciodată nu folosesc aceleași teste, niciodată nu abordez aceleași metode. Încerc mereu să reinventez și să mă reinventez.

Cât de importantă a fost triada elev-profesor-familie în decursul acestor ani? Cât de important este parteneriatul cu familia, dar și cu comunitatea?

Nici nu este posibilă o educație de calitate dacă eliminăm această triadă. Elevii sunt oglinda noastră, a profesorilor. Oricât de tare doare asta, sunt și momente în care conștientizez că am eșuat, însă caut soluții, permanent. Am avut parte de o comunicare specială, mulți dintre foștii mei elevi îmi sunt astăzi prieteni, ei și familiile lor. Pentru că relația mea cu ei nu se încheie la capătul celor patru ani de gimnaziu. Și să știți că este foarte motivant să știi că ai susținerea părinților.

Cum este școala în care predați și ce înseamnă pentru dumneavoastră?

Școala în care predau…Este Humuleștiul sufletului meu. Eu sunt acasă, acolo am crescut, am fost elevul școlii. M-am întors după 8 ani de pauză să încerc să îi ajut pe copiii de acolo, din satul meu natal, poate cel mai frumos loc din lume pentru mine. Pentru că acolo mă simt acasă. De aceea mi-a fost greu și să plec de acolo, este singurul meu loc de muncă, am refuzat constant să plec și tot constant am realizat că am ales soluția corectă. Am fost un încăpățânat și am crezut în copiii mei până la capăt. Sunt 18 ani de muncă și nu știu dacă mă credeți, dar îmi știu toți elevii cu nume, prenume, locul în care erau în bancă, nota de la Evaluare, ce sunt astăzi și multe alte aspecte. Nu am încetat să mă interesez de ei, pentru că fiecare are locul său în inima mea.

Ce sentimente vă poartă având în vedere că vă întâlniți zilnic cu soția în cancelarie?

Între timp s-au mai schimbat lucrurile. Soția s-a transferat la o școală din oraș, dar nu a fost rău cât am fost împreună. Vorbim mult despre școală, despre copii, nu ne rupem de mediul în care lucrăm, pentru că școala înseamnă enorm pentru amândoi. Am ales meseria asta din toată inima și încercăm să o facem amintindu-ne zilnic de motivele care ne-au adus aici. Soția mea este cel mai bun profesor pe care îl cunosc eu.

Sunt valori pe care dorim prin propriul exemplu, prin îndemnuri să le transmitem copiilor mereu. Care sunt cele pe care doriți la rând să le dați mai departe elevilor de la clase? Ce le spuneți mai mereu și credeți că e necesar să țină cont în viață?

Le spun mereu să aibă încredere în ei și să-și urmeze visul, indiferent care este acela și cât de departe poate fi  într-un anumit moment. Să nu renunțe nici în momentele grele și să creadă în forțele lor. Pentru mine e o onoare să lucrez cu copiii, iar la final de gimnaziu, le spun chiar și asta, că a fost o onoare să lucrez cu ei. Indiferent de meseria pe care o vor alege, să fie cei mai buni, pentru că așa le va fi bine. Fie că vor ajunge intelectuali sau muncitori, să fie cei mai buni, să fie căutați, să nu fie superficiali, să fie corecți, onești și, dacă viața le oferă mult, să nu uite să-și împartă celor care nu au avut norocul acesta. E un sentiment incredibil să poți să-l ajuți pe cel de lângă tine. Le mai spun să rămână modești, indiferent unde îi va duce viața și să-și amintească că acolo, în acele patru săli de clasă, este un om mărunt și neînsemnat care se gândește la ei și pe care îi așteaptă oricând pot ei să se întoarcă.

Dar fiicei dumneavoastră?

Beca este visul sufletului meu. Eu sunt, poate, un tată atipic, mi-am dorit fetiță cu toată ființa mea. Și când mă gândeam cum va fi fata mea, exact ca Beca arăta, exact ca Beca se comporta. Îi spun că oriunde plec, mă voi întoarce la ea. Oricât aș fi de ocupat, seara avem momentul nostru, spunem povești, pe care trebuie să le inventez conform dorinței ei…gen: „Spune-mi povestea cu fluturașul, căprioara și tăietorul de lemne!”.

Apropo de ea, a fost Rebeca, poate, un stimulent care a contribuit la schimbarea perspectivei dumneavoastră de a preda și de a vă apropia de elevi?

Întotdeauna am fost apropiat de elevii mei. Dar Beca, da, m-a făcut poate să fiu mult mai înțelegător, să-i privesc prin ochi de părinte. Este clar o diferență. Și Beca m-a învățat multe, așa cum m-a învățat fiecare elev pe care l-am avut. Aș vrea, ca peste ani, când privește către mine, să fie mândră de ceea ce am realizat, chiar dacă fiecare realizare la școală înseamnă, din păcate, timp mai puțin cu ea. Dar Beca este prezentă în fiecare activitate a mea, fie că vorbim de timp liber sau de timp pentru școală. Corectez cu ea alături, proiectez cu ea alături, vorbesc foarte mult cu ea și ea mă întreabă foarte multe, fiind foarte curioasă.

Aveți emoții la Evaluarea Națională sau sunteți statornic pe elevi și pe potențialul lor cognitiv?

Mult mai multe decât elevii mei. Oricum sunt un emotiv de fel, în ciuda tuturor cunoștințelor pe care le transmit elevilor, știu că rezultatul poate depinde de atât de multe lucruri care pot părea nesemnificative, de la emoții la inspirația de moment, de la concentrare la starea de sănătate. Îmi place să-i pregătesc pe elevi și pentru toate aspectele care nu țin neapărat de ceea ce scriu pe foaie. Și am emoții, pentru că mi-aș dori ca fiecare să-și atingă potențialul maxim și să fie mulțumit cu nota pe care o obține.

Unde ar trebui să fie schimbarea în educație în accepțiunea dumneavoastră? La nivel macro sau micro?

Sunt schimbări care ar trebui să vină de peste tot. Și tot vorbim despre ele de 30 de ani și ele tot nu apar. E aceeași Mărie, dar cu altă pălărie. Și este păcat, pentru că există calitate în Educație, există oameni care se implică, există familii implicate, elevi cu o disponibilitate mare de a învăța…Trebuie și instrumente. Dacă aș răspunde la întrebarea aceasta, ne mai trebuie două numere de-ale revistei.

În general se vorbește foarte bine despre Finlanda. Este renumită pentru sistemul revoluționar din învățământ și este luată drept bun reper. România aderă la un sistem atât de bine închegat, cu o didactică nordică care îi pregătește pe elevi atât din punct de vedere școlar, dar și pentru viață.

Greta Predoi, directoarea Școlii Generale Butea din Iași, a făcut strigare la metodele finlandezilor de când a fost plecată cu o bursă Erasmus. Timpul a demonstrat că și copiii din România pot fi educați în armonie, într-o atmosferă care are scopul de a alunga presiunea pusă pe umerii elevilor și de a-i învăța să se bucure la școală. „Am văzut că nu exista sonerie, ci muzica anunța pauza. Pe holuri erau băncuțe, fotolii unde elevii ascultau muzică, citeau, priveau filmulețe educative. Aceste preocupări îi determinau pe elevi să fie foarte liniștiți, calmi, să nu alerge, să nu se bată. Atunci mi-am promis mie că nu voi ieși la pensie până nu voi reuși să aduc aceste dotări și în școala mea.” De aici a plecat schimbarea. Să o cunoaștem!

Cine este Greta Predoi atunci când se dezbracă de „hainele școlare”?

Am fost și sunt o persoană cu capul pe umeri, uneori rece și cel mai adesea cerebrală. Am avut dese momente în viață când a trebuit să fiu foarte puternică și să mă încăpățânez să  fac față clipelor neplăcute.

Care sunt coordonatele după care vă ghidați zilnic?

Zilnic fac apel la echilibru, responsabilitate și  creativitate.

În jurul cărei devize vă învârtiți atât în viața personală, cât și profesională?

Trăiește în așa fel încât fiecare zi să conteze.

Haideți să vorbim puțin și despre escapada dumneavoastră academică. Ce ați studiat și de când sunteți parte din sistemul educațional?

Am absolvit Facultatea de Tehmologie Chimică, profilul chimie-fizică la Universitatea Tehnică „Gheorghe Asachi” din Iași, promoția 1989. De la absolvire și până în prezent am lucrat la Școala Gimnazială Butea din județul Iași. Din martie 1998 sunt și directoarea acestei școli.

A fost o dorință ticluită în minte de când erați copilă să fiți dascăl sau gândul acesta a crescut odată cu înaintarea în ani?

De mic copil mi-am dorit să devin învățătoare. Modelul meu a fost doamna mea din copilărie , pe care o port în suflet mereu.

Ce înseamnă pentru sufletul dumneavoastră să fiți printre copii? Ce vă luați frumos de la ei?

Să ții în palmă sufletul unui copil este un privilegiu. Să fii important în viața unui copil este un dar divin. Zilnic mă încarc cu energie pozitivă, învăț lucruri noi, caut soluții potrivite provocărilor.

Ce doriți să le insuflați la rând?

Îmi doresc ca toți elevii noștri să ajungă oameni responsabili, cetățeni implicați activ în viața comunității din care provin.

Cu ce atribuții vine funcția de director?

Directorul exercită conducerea executivă a unității de învățământ.

Merită să fii dascăl sau director? Unde ați găsit satisfacțiile cele mai mari având în vedere vechimea în învățământ?

Merită să fii dascăl, dar dacă te preocupă soarta tuturor copiilor poți face lucruri importante pentru toți doar din poziția de director. Pentru că eu de 25 de ani sunt director din această funcție mi-am adunat satisfacțiile.

Ce-mi puteți mărturisi despre școala pe care o coordonați? Cum ați găsit-o și la ce nivel ați ridicat-o?

Sunt mândră de școala în care muncesc. E una din mediul rural unde ne străduim ca elevii și angajații să se simtă foarte bine și să dea tot ce au mai bun. Avem aproape toate condițiile existente la nivel european, de noi depinde valorizarea la maxim a acestora. Școala aceasta s-a transformat radical de-a lungul timpului. Îmi aduc aminte prima mea zi de școală, când  le-am văzut pe doamnele profesoare, învățătoare încălțate cu cizme de cauciuc, cu perii de sârmă în mână cum frecau podelele, apoi le tratau cu motorină.

Cu ce provocări v-ați întâlnit pe parcurs?

Provocările școlilor din rural au fost întotdeauna destul de mari, de la lipsă de personal la lipsă de fonduri.

Un om este construit atât din mulțumiri, cât și din tristeți. Care este mulțumirea dumneavoastră cea mai mare legată de meseria aleasă?

Mă bucur că am reușit, împreună cu reprezentanții comunității, să le oferim copiilor o școală normală.

Dar aveți și gânduri care vă apasă? Sunt obstacole cu care ați dat nas și nu le-ați depășit?

Mereu trebuie să căutăm soluții pentru a asigura resursele materiale, consumabilele necesare desfășurării activităților didactice deoarece finațarea pe elev nu ne poate asigura fondurile necesare. Cu fondurile insuficiente m-am luptat toată cariera.

Ce proiecte ticluiți în prezent în școala pe care o manageriați?

În prezent implementăm proiectul „Stop bullying – Vocea mea contează”, proiect scris cu elevii din bordul elevilor din Teach, căutăm soluții pentru a crește motivația de învățare pentru toți elevii din gimnaziu. Am demarat deja un proiect de meditații online la limba română și matematică cu ajutorul voluntarilor Teach, punem la cale vizite de studiu care să fie oportunități de învățare autentică și altele.

O școală fără clopoțel. O școală cu muzică din timpurile noastre. Cum de? De unde această idee?

Într-un proiect Erasmus am vizitat o școală din Finlanda unde am văzut că nu exista sonerie, ci muzica anunța pauza. Pe holuri erau băncuțe, fotolii unde elevii ascultau muzică, citeau, priveau filmulețe educative. Aceste preocupări îî determinau pe elevi să fie foarte liniștiți, calmi, să nu alerge, să nu se bată. Atunci mi-am promis mie că nu voi ieși la pensie până nu voi reuși să aduc aceste dotări și în școala mea. Și timpul a demonstrat că se poate și la noi să fie aceeași atmosferă pe care am văzut-o eu în Finlanda.

De unde ar trebui să plece schimbarea, doamna director?

Schimbarea pleacă de la noi toți. Fiecare dintre noi cei din școală și din societate trebuie să conștientizăm că dacă vom dori doar să ne plângem că nu avem, că nu ni se dă  nu vom progresa.

Și familia este un pilon în educarea copiilor. Cum rezumați colaborarea cu acestea?

A fost anevoioasă colaborarea cu familia de-a lungul timpului. Din fericire părinții încep să fie din ce în ce mai deschiși față de școală. Mai este mult de lucru, dar suntem pe drumul  cel bun.

Este educația instrumentul cel mai sigur cu care pot dăinui în viață copiii?

Totdeauna le spun copiilor, mai mari sau mai mici, că educația este pașaportul spre succes.

Cu ce gând plecați de acasă zilnic?

Când mă îndrept spre ușa, deja, în mintea mea se creionează noi strategii prin care să aduc în școală și alte oportunități de dezvoltare pentru copiii noștri.

Nicoleta Gavrilă este dascăl de trei decenii și niciodată nu și-a practicat meseria stând cu mâinile la spate. Mărturisește că merită să fii dascăl dacă ai vocație, dacă intri cu bucurie interioară în sala de clasă. Dacă nu, te îndeamnă să o iei pe alt drum și să te reorientezi profesional. A fost declarată Profesorul Anului din mediul rural în ediția 2023 la categoria prevenirea abandonului școlar și nu se va opri din a-și da toate resursele pentru elevii săi.

Dacă în primii 15 ani ai săi de când este bucată din sistemul educațional, obiectivul era urmarea unei facultăți la școala din Arad, la școala din Valea Mănăstirii luptă ca elevii să nu abandoneze studiile și să aibă o cât mai mare frecvență la ore. Vine și cu stimulente de ordin material, dar nu înainte de a le fi mamă, confidentă, psiholog, prietenă.

Copiii din clasă sunt 100% de etnie rromă, dar asta nu-i face să fie diferiți de ceilalți copii, spune învățătoarea. Acești copii, din păcate, se confruntă cu lipsuri de toate felurile. Unii sunt din familii monoparentale, ba au părinții plecați în străinătate, ba nu au venituri financiare, dar cu toate acestea Nicoleta a observat că se bucură de fiecare clipă a existenței lor. Pentru ea, asta este o lecție adevărată. A îmbrățișat ideea datorită elevilor că nu contează cât de bogat sau de sărac ești, că lucrurile mici pot deveni mari și că fiecare moment merită prețuit. Mai multe despre învățămintele pe care le primește zilnic în rândurile de mai jos!

Credeți că profesorii sunt cei mai importanți piloni în sistemul de educație? De la ei ar trebui să plece schimbarea?

Sistemul educațional românesc, după părerea mea, nu este pregătit pentru generația actuală, este un sistem bazat pe memorarea unui volum mare de informații. În zilele noastre o informație o găsești foarte ușor printr-o singură căutare pe Google, deci nu reținerea informației este importantă, ci filtrarea și înțelegerea ei. Aici consider că trebuie să intervenim noi profesorii. Cu puținele mijloace tehnice pe care le avem, trebuie să-l facem pe elev să înțeleagă materia predată, nu să-l obligăm să memoreze pagini întregi din manual, transformându-l în analfabet funcțional.

Schimbarea trebuie să plece de la noi toți: profesori, părinți, societate. Dacă dorim să avem o țară puternică și respectată în lume trebuie să avem oameni educați și sănătoși. Pilonii de bază ai unei societăți sunt educația și sănătatea.

Merită să fii dascăl? Unde ați găsit satisfacțiile cele mai mari având în vedere cei peste trei decenii petrecute în învățământ?

Da, merită să fii dascăl dacă ai vocație pentru această meserie, dacă nu, meseria de dascăl devine o corvoadă, devii apatic, dezinteresat, iar toate acestea se răsfrâng asupra copiilor. Meseria de dascăl nu este un job. Un dascăl nu trebuie să lase cartea din mână, tot timpul trebuie să se pregătească, să urmeze cursuri și să fie într-o permanentă transformare, iar toate acestea costă timp și bani.

Dacă atunci când intri la clasă și vezi copiii în bănci și nu simți o bucurie interioară, ar fi bine să renunți și să o iei de la capăt în alt domeniu.

În cei 30 de ani am lucrat în două medii diferite, într-o școală din jud. Arad și școala actuală din Valea Mănăstirii, comuna Țițești, jud. Argeș. Pentru mine copiii sunt la fel, standardele sunt diferite, dacă la Arad obiectivul era urmarea unei facultăți, în Valea Mănăstirii lupt ca acești copii să nu abandoneze școala.

În accepțiunea dumneavoastră educația este arma cu care putem dobândi în viață?

Dacă toți cetățenii unei țări ar reuși în viață prin educație, am fi o societate perfectă. Da, prin perseverență, prin cei cu care ne înconjurăm, prin renunțări, printr-o educație sănătoasă se poate reuși în viață.

Ce a stat la baza motivației dumneavoastră de a fi bucată din sistemul educațional? A fost dorință proprie, joc ticluit al vieții sau o îndrumare venită din partea familiei?

Totul a venit de la sine, de mică am simțit că trebuie să fiu ca doamna educatoare pe care o sorbeam din ochi. Acasă jucam rolul de educatoare, iar păpușile le transformam în elevi.

Fiecare dintre noi ne naștem cu o vocație pentru un anumit domeniu, important este să-l descoperim și să-l dezvoltăm. Foarte important, tinerii trebuie lăsați să-și găsească singuri drumul în viață, noi doar să-i observăm și să-i sfătuim acolo unde credem că greșesc.

Care este frumoasa poveste a escapadei dumneavoastră academice?

După finalizarea studiilor, mi-am urmat soțul la Arad, un oraș frumos, dar total necunoscut. Eram doi tineri pierduți în lume. Primul nostru ghid, care ne-a purtat și mult noroc, a fost taximetristul care ne-a luat de  la gară și aflând că nu suntem din oraș, ne-a plimbat peste tot arătându-ne toate obiectivele importante printre care și Inspectoratul Școlar.

Fără să stau prea mult pe gânduri, oricum nu aveam nimic de pierdut, am intrat în clădire și prima persoană cu care m-am întâlnit a fost chiar doamna inspector de la învățământul primar. Practic acela a fost debutul meu în învățământ. Timp de 15 ani am profesat în jud. Arad unde mi-am desăvârșit pregătirea pedagogică.

În acești 15 ani, ultima generație de copii a fost cea mai frumoasă, cea mai emoționantă, deoarece printre elevii mei s-a aflat și propriul meu copil.

Când credeam că nimic nu mă va face să plec din Arad, aveam tot ce îmi doream, o familie frumoasă cu doi băieți minunați, Robert și Radu, am primit vestea că soțul trebuie să se mute cu serviciul în Argeș. Așa am ajuns în actuala școală, cu copii total diferiți față de cei de la Arad, dar, TOTUȘI LA FEL.

Dar a traseului profesional? De cât timp vă aflați în școala în care predați în prezent?

De când mă știu, viața mea a fost legată de activitatea didactică, pedagogică. Nu mă văd făcând altceva. Mai mult, de când activez la Valea Mănăstiri am descoperit că pe lângă profesia de dascăl, trebuie să fii și părinte pentru copiii din clasă, să suplinești părintele biologic pentru a putea să intri în sufletul micuților, să le cunoști problemele, să-i faci să aibă încredere în tine, să te iubească, să-i faci să-și dorească să vină la școală.

Școala de la Valea Mănăstirii m-a primit cu multe provocări. Eram obișnuită cu copii din familii din mediu favorizat, care lăsau viitorul copiilor lor în mâinile mele.

La Valea Mânăstirii am găsit copiii în an terminal care nici măcar nu aveau caiete, creioane, manuale. Practic am ajuns într-o altă emisferă a învățământului românesc.

Văzând acea clasă, nu ai cum să nu plângi, dar ajută la ceva? Lacrimile sunt suficiente ca pe băncile clasei să apară caiete, creioane și cărți? Școala pe care am urmat-o, gradele didactice, cursurile pe care le-am urmat sunt oare suficiente să pot face ca acei copii să învețe să citească și să socotească? NU!

Mi-a trebuit multă răbdare, vocație, dar cel mai important a fost să reușesc să-i privesc pe acei copii ca pe propriii mei copii. Să-i apropii, să-i înțeleg și să-i îmbrățișez atunci când au nevoie. Uneori, o bucățică de ciocolată face minuni. Așa a luat ființă dulapul cu bunătăți.

Ce-mi puteți spune despre școala în care predați?

Școala nu este diferită față de școlile din România, pot spune chiar că, pe alocuri, beneficiază de dotări superioare multor școli din mediul rural, din acest punct de vedere pot să spun că mă simt norocoasă.

Mai mult, pe parcursul acestor 15 ani, am reușit, în parteneriat cu Universitatea de Stat din Pitești să înființăm o mică bibliotecă. Împreună cu Asociația Dăruim Zâmbete – Zâmbete Colorate cu sediul în Pitești am organizat evenimente în urma cărora copii au primit haine, încălțăminte, rechizite, jucării și dulciuri. Foarte mulți oameni cu suflet mare m-au ajutat să achiziționez diferite materiale didactice.

În acest moment, în ultimele o 100 de zile împreună, am inițiat un concurs în urma căruia elevul care nu lipsește nicio zi de la școală până la finalul anului, primește de la o familie din Câmpulung un calculator. Omul sfințește locul.

Care este profilul elevilor de la clasa dumneavoastră?

Copiii din clasă sunt 100% de etnie rromă, dar asta nu-i face să fie diferiți de ceilalți copii. Cu toate neajunsurile și acești copii au acces la informație, problema este filtrarea ei. Ca orice copil și cel de etnie rromă nu iubește învățarea mecanică, nu suportă să-i torni informația cu polonicul. Dacă folosești metode moderne de predare-învățare, să-i dai informația cu lingurița, dându-i timp pentru sedimentare, atunci ai rezultate.

Dacă pasiunea pentru meseria ta este superioară altor dorințe, creezi un profil al clasei cel puțin egal cu profilul altor clase din medii favorizate.

Ce ați învățat de la copii? Ce v-ați luat frumos pentru suflet?

Este foarte greu sau chiar imposibil să schimbi obiceiurile unei clase de copii 100% rromi într-o clasă așa cum o știam eu, predând la altă școală. Și atunci am încercat să mă schimb eu, deoarece era imperios necesar să-i înțeleg. Acești copii, din păcate, au probleme, unii sunt monoparentali, au părinții plecați în străinătate, nu au venituri financiare etc, dar cu toate acestea trăiesc și se bucură de fiecare clipă a existenței lor.

Pentru mine asta este o lecție, nu contează cât de bogat sau de sărac ești, iubește viața așa cum este ea și bucură-te de fiecare clipă pe care o trăiești. ,,Fă rai din ce ai!,,

Cea mai mare provocare a fost să-i determinați să vină la școală. Cum ați reușit?

Absenteismul este un flagel care s-a așternut destul de mult peste școlile din România, iar în școlile din mediu defavorizat a crescut alarmant. Școala noastră nu face excepție. Ce am făcut? Simplu, le-am aflat nevoile, iar ulterior le-am acoperit. Sunt foarte puțini copii din zone defavorizate care vin la școală din nevoia de a învăța.

Pentru a-i aduce la școală, am încercat să transform clasa într-un mediu plăcut, superior condițiilor lor de trai. Am folosit metode de predare – învățare bazate pe joc, i-am implicat în cât mai multe activități extrașcolare la nivel local cât și județean, iar sala de clasă am transformat-o într-o sală de basm ori de câte ori a fost nevoie.

Toate activitățile de la clasă sunt publice, pe pagina mea de Facebook, prin aceasta încercând să realizez o legătură și mai bună cu părinții în ideea de a-i lăsa să vină la școală.

Elevii au fost implicați în diferite proiecte: „FRDS-Școala face diferența”, POCU „Școala după școală” și „Masă caldă în școli”. Aceste proiecte au contribuit decisiv la prevenirea abandonului școlar. Ei știu că dacă vin la școală au posibilitatea să servească o masă, pot să îmbrace o haină sau să primească o jucărie.

Dar cât de mare a fost bucuria după?

Este greu de exprimat în cuvinte ce simt atunci când intru în clasă și văd toate băncile pline. Mă simt împlinită, practic nu am venit degeaba la școală, parcă și lecțiile sunt mult mai ușoare. Sunt și zile, când vremea nu ne ajută, prezența este mai scăzută, dar este de înțeles, sunt copii care stau departe, pe dealuri, iar drumul până la asfalt este impracticabil.

Ce mesaje primiți zilnic de la copii?

Mesajele copiilor sunt ca un pansament pentru mine. Dragostea pe care o văd în ochii lor îmi confirmă faptul că venirea la școală nu este o corvoadă, din contră, o fac din plăcere, parcă vor să evadeze în lumea poveștilor. Nu este zi în care să nu primesc bilețele cu inimioare și mulțumiri.

Îmbrățișarea colectivă, la plecare, a devenit un ritual zilnic.

Cu ce alte provocări v-ați mai întâlnit de-a lungul anilor?

Cea mai mare provocare, pe lângă dorința de a nu abandona școala, a fost să particip cu copii din clasă la concursuri școlare și olimpiade.

De asemenea, am reușit să-i fac să-și înțeleagă obiceiurile și tradițiile lor înființând un ansamblu de dansuri țigănești cu care particip la diferite evenimente ,,Steluțele rromilor din muscel”, ,,Ziua comunei Țițești” și multe alte concursuri.

Ce signifiantă are pentru dumneavoastră titlul primit în cadrul Galei Profesorilor? Cât de mult v-a onorat?

Titlul primit la GALA PROFESORUL ANULUI DIN MEDIUL RURAL EDIȚIA 2023, CATEGORIA: PREVENIREA ABANDONULUI ȘCOLAR  a fost pentru mine o încununare a celor 15 ani de activitate și de luptă împotriva abandonului școlar într-o școală dintr-un mediu defavorizat.

Nicio clipă nu am lăsat garda jos, au fost zile când am fost epuizată psihic, dar nu am renunțat. Acest titlu mă onorează, dar mă și obligă în aceeași măsură. Simt că pot să fac mai mult pentru această comunitate. Educația este singura cale ca tinerii din Valea Mănăstirii să reușească în viață, să aibă un loc de muncă și să-și câștige existența.

Nu este ușor să profesezi într-o asemenea școală unde performanța se măsoară prin numărul celor care nu abandonează școala, dar îi încurajez pe colegii care predau în asemenea școli să nu se dea bătuți, să persevereze, iar pe dumneavoastră media, să-i descoperiți, să-i faceți cunoscuți și să-i încurajați în demersul lor.

Ce proiecte ticluiți în perioada următoare?

Deoarece elevii mei sunt la finalul clasei a IV-a, urmează să organizez, cu sprijinul unui om cu suflet mare, o reuniune de absolvire.

De asemenea, cu ajutorul Asociației Dăruim Zâmbete-Zâmbete Colorate, școala noastră va fi dotată cu 6 videoproiectoare și vom organiza diferite activități de  „Ziua Copilului”.

Un alt proiect de suflet va fi reamenajarea clasei și achiziționarea de rechizite pentru o nouă generație de copii. Acest lucru este posibil cu ajutorul financiar oferit de Teach for Romania.

Ziua unui expert în matematică nu este scurtă, ci se termină după 12 h de muncă, dar profesoara care pregătește elevii pentru admitere în străinătate, Georgiana Popovici, nu se plânge. Din contră, este mulțumită căci este bucată din sistemul educațional și aduce contribuție în viața elevilor cu aspirații de a studia peste hotare, lucru pe care și l-a dorit încă din vremea pe când era, la rându-i, elevă.

Profesoara oferă meditații pe baza bonului fiscal, deci legal în propriul centru, Excellence in Education Centre. Nu a fost un scop la început de a face business din orele suplimentare, dar recomandările au curs și astfel are din ce în ce mai mulți elevi care doresc ore de matematică și statistică cu ea ca să fie cât mai pregătiți pentru bacalaureatul internațional. Singura din familie care a străbătut calea profesoratului, sprijinită din toate părțile, de mică a sacrificat timp pentru joacă în detrimentul studiului științei care o fascina.

Țelul de a ieși de pe mâna sa generații de matematicieni foarte buni și l-a atins. Face parte din învățământul privat, deși s-a construit ca dascăl în cel de stat. Crede cu tărie că matematica este utilă zilnic, dăm peste ea chiar și în întâmplările cotidiene ale fiecăruia dintre noi, deci vine cu multe suprapuneri în realitate.

Să o cunoaștem pe profesoara Georgiana Popovici, cea care prezintă această disciplină ca fiind bazată pe gândire critică, nu pe teorie!

Care este frumoasa poveste a escapadei dumneavoastră academice?

Am început să predau Matematică & Statistică imediat ce am absolvit Facultatea de Matematică, Universitatea din București, pe când eram studentă la Master, în 2002. Am fost angajată preparator în perioada 2002 – 2005, apoi, între 2005 – 2016 am fost Asistent la aceeași facultate. Din 2005 am lucrat, în paralel, în sistemul privat, la diverse școli din București. Din 2008, sunt doctor în Matematică.

Când v-ați dat prima întâlnire „oficială” cu disciplina pe care o predați? Din ce an vă aflați la catedră?

Din 2002 predau, deci sunt 21 de ani. Vai, ce mulți sunt!

Și totuși, o iubeați de când erați, poate, elevă și v-ați făcut un obiectiv de a ajunge profesoară de pe vremea respectivă?

Pasiunea mea pentru matematică este una timpurie, din clasa a 5-a îmi doresc să fiu profesoară de matematică, însă dragostea pentru numere rămâne eternă. Încă de la primele probleme rezolvate a izvorât din mine dorința de a decoda și de a aprofunda misterele acestei arte a logicii și a cunoașterii.

Ce vă aduceți aminte din vremurile acelea? Cum erați ca școlăriță?

Perioada copilăriei este, poate, cea mai frumoasă parte din viață noastră. Eu, personal, devin nostalgică când mă gândesc la acea etapă. Am amintiri deosebit de frumoase, cu oameni de suflet, cu zone pitorești, cu mirosuri îmbietoare, cu liniște și pace în suflet, cu bucurie, cu dragoste, cu dorințe și idealuri. Când mă gândesc la copilărie, parcă toate simțurile mi se ascut peste măsură și retrăiesc, atât în suflet, cât și mental, cu duioșie clipe unice din viața mea. Și le simt tactil, vizual, olfactiv, auditiv, emoțional…mă identific cu frumusețea și cu puritatea energetică a locului natal, cu sărbătorile celebrate în armonie și cu fast în familie, cu bucățele aburinde pregătite cu dragoste de mama. Niște vremuri pe care le ador, pur și simplu.

Iar pe școlărița Georgiana Popovici o revăd blândă, bună, cuminte, respectuoasă, poate ușor timidă, harnică și foarte determinată încă de mică să facă performanță. Am fost și pasionată, ce-i drept, de matematică, însă și dorința de a fi cea mai bună a contribuit la atingerea acestui deziderat, motiv pentru care încă de mică am sacrificat tot ca să îmi ating țelul.

V-a insuflat cineva din familie plăcerea și iubirea pentru matematică sau sunteți singura din familie care a îmbrățișat această meserie?

Sunt singura din familie care a îmbrățișat această meserie, dar părinții mei m-au susținut foarte mult în alegerea făcută.

Vorbiți despre matematică zilnic. Știu că aveți un program foarte încărcat. Cum arată o zi din viața unui profesor expert în științele exacte?

Lucrez în prima parte a zilei, de la 8:30 – 15:30, la o școală particulară din București, apoi de la 16:30 – 18:00 la o altă școală particulară și de la 19:00 – 21:00 la Centrul meu de meditații. Practic, muncesc 12 ore pe zi.

Predați și oferiți meditații elevilor care se pregătesc pentru a da bacalaureatul britanic, respectiv american. Simțiți că numărul elevilor care au dorința de a face studiile universitare peste hotarele noastre crește?

Da, tot mai mult. Elevii sunt puși în situația analizării propriei munci, discuțiile între elevi și profesori sunt încurajate, iar feedback-ul este o unealtă de bază în aceste sisteme. Gândirea creativă este și ea încurajată, ideile originale fiind apreciate. Astfel, când vei termina școala, vei fi pregătit (ă) pentru nivelul academic competitiv ce se regăsește în universitățile de top din întreaga lume.

V-ați lăsat amprenta și în sistemul de învățământ de stat? Ce vă dă sistemul privat și nu v-a dat cel de stat?

Am fost preparator din 2002 până în 2005, apoi Asistent în perioada 2005 – 2016 la Catedra de Probabilități, Statistică și Cercetări Operaționale a Facultății de Matematică și Informatică, Universitatea din București. Din 2005, m-am îndreptat, în paralel, spre sistemul privat.

Din punct de vedere al carierei, pentru mine așa a fost parcursul: am început cu sistemul de stat și am continuat în cel privat. De altfel, debutul nu-l poți face decât în cel de stat, unde m-am și format. Adică bazele cunoștințelor sunt fondate în perioada sistemului de stat. Cel privat a venit ca o continuare firească, o altă etapă a vieții mele științifice. Nu aș vrea să critic acum ceva anume, sunt până la urmă două platforme de funcționare educaționale care nici nu se exclud și fiecare are părțile bune.

Cel mai important, cred eu, este să-ți găsești calea care te împlinește în viață, așa cum le spun de fiecare dată și elevilor. Și poate și mai important este că atunci când observi că nu te mai regăsești într-un loc anume, să fii dispus să faci schimbările necesare. Chiar și asta am făcut în carieră atunci când n-am mai vibrat cu mediul în care mă manifestam. Și mă felicit pentru deciziile luate. Așa cum le sunt recunoscătoare și le mulțumesc tuturor acelora care m-au însoțit și mi-au fost alături pe fiecare drum în parte din parcursul meu, și de ce nu, uneori chiar ei m-au ajutat, mi-au deschis ochii și am realizat că, de fapt, îmi doream să abandonez drumul acela pe care mergeam împreună.

Meditații cu chitanță și factură. Se poate spune că v-ați făcut un business din meditații?

Da, este o mare nevoie ca profesorii să facă meditații ”la lumină”, legal și oficial. A face pregătire suplimentară nu este o rușine pentru elev sau pentru profesor, atâta timp cât se realizează într-un cadru demn și corect pentru ambele părți.

A fost o ideea născută din necesitate, din cererile multe venite indirect din partea elevilor sau a fost o dorință ticluită cu mult timp înainte și v-ați promovat?

Nu știu dacă am plănuit ceva de la începutul drumului. Pasiunea a dictat calea și urmând-o, dorești să devii cea mai bună versiune a ta. Apoi, numele meu a ajuns de la elev la elev. Au spus că am o metodă inedită, că explic foarte bine.

Ce vă luați frumos din relația cu elevii dumneavoastră? Pe ce se bazează ea?

Eu sunt un profesor exigent tocmai pentru că am, în primul rând, standarde proprii de a mă autoevalua, acesta fiind un reper în toate evaluările – nu pot să mă dezic de aceste repere. Însă am darul să îmbin această exigență cu faptul că le sunt apropiată elevilor. Am foarte multă empatie și capacitatea de a detecta unde se pierde elevul. De acolo îl iau, mă poziționez la nivelul lui, nu am aere de superioritate în relația elev – profesor. Le sunt apropiată copiilor, glumesc cu ei. Construiesc o relație cu elevii, de aceea mă iubesc și vin cu și de drag la orele mele. Le face plăcere să-mi fie în preajmă deoarece între noi se leagă o conexiune grație căreia transferul de informație se face eficient, atât calitativ, cât și cantitativ. În această relație pornim de la o probabilitate pe care o transformăm în certitudine, cu alte cuvinte, cât investești, atât ai. Aș spune că este o relație deschisă, în care este important să asculți și să fii ascultat.

Ce gând le transmiteți zilnic?

Folosesc un citat al lui Mark Twain din care fiecare va înțelege: „O carte de succes nu-i făcută din ceea ce este în ea, ci din ce-a fost lăsat în afara ei”.

Doamna Popovici, unde ar trebui să fie schimbarea în educație în accepțiunea dumneavoastră?

La noi, din păcate, matematica este predată ca o colecție de metode de aplicat pentru rezolvarea unor probleme, având ca scop luarea unui examen. Matematica are menirea să dezvolte gândirea critică: ar trebui să se pună mai mult accentul pe raționament decât pe tehnică.

Este dascălul pilonul cel mai important din învățământ?

Apariția și existența unui mentor în viețile noastre este esențială, definitorie, marcantă în sensul pozitiv. Din această perspectivă, dascălul are rolul de mentor în viața elevului. Îl ghidează, nu numai la nivel științific, ci îl poate ajuta să-și dilate mintea, descoperindu-i valențe și capacități nebănuite.

Pe lângă rolul de observator sau evaluator, profesorul are capacitatea să-și îndrume elevul de clasa a 5-a în concordanță cu capacitatea acestuia. Aș spune chiar, cu cât mai mic este elevul, cu atât mai bine să aibă această întâlnire prețioasă cu profesorul.

Aș vrea să dau contraexemplul clasic al oamenilor care, din pricina că nu au parte de acest ghidaj niciodată în viața lor, sfârșesc poate să facă meserii care nu-i inspiră, nu le oferă satisfacție și ajung pe un drum care nu este al lor. Și ca să înlătur perspectiva mercantilă la care mulți se pot gândi, aș vrea să adaug că această întâlnire cu profesorul este una sacră. Adică perspectiva financiară cade în derizoriu când vorbim de întâlnirea cu persoana care te poate ajuta să îți desenezi viața așa cum îți dorești.

Copiii pot întâmpina probleme de adaptare la mediu, la profesori noi, se pierde informație prețioasă în clasă. Orele de susținere pot consolida acele goluri care, în ani de zile, pot deveni vitale pentru a accede la un liceu foarte bun național și internațional.

Ca dascăl ar trebui, în primul rând, să-ți cunoști bine materia și să-și placă și ceea ce faci, pentru că întotdeauna copiii simt aceste lucruri.

Mihaela Purcaru se apleacă copiilor din medii vulnerabile unde își depășește rolul de învățătoare și le devine unora mama de la școală, prietenă, confidentă, psiholog. Pentru familiile lor, este omul de bază care îi ajută să-și facă dosare pentru burse și ajutoare sociale. Dacă stă în atribuțiile sale, cunoaștem deja răspunsul, dar Mihaela nu a îmbrățișat meseria, ci copiii și astfel își pune toată inima, timpul și efortul numai să le fie lor bine.

Nu doar că predă lecția bunătății, dar ne-a prezentat-o și pe cea a curajului în momentul când a decis să se reorienteze profesional. A părăsit mediul corporatist unde, culmea, urca profesional de la an la an și a devenit o bucățică din sistemul educațional. A știut că această meserie nu se practică cu mâinile la spate, ci trebuie să adaugi zilnic un strop mare de dragoste, să mângâi suflete ca să reușești mai apoi să reduci la zero abandonul școlar. Și a reușit. Este, câteodată, singurul pilon care se luptă să-și educe elevii asigurându-i că educația este singura armă pentru a reuși în societatea noastră civilă, căci sunt cazuri când părinții elevilor lipsesc cu desăvârșire din acest proces.

Pe Ștefan l-a dus la stomatolog, pe Valentina, mama a doi băieți, a însoțit-o pe holurile de la oncologie. Pe Ștefania o susține să finalizeze școala, deși vârsta din buletin îi arată vârsta majoratului. Acestea sunt doar o parte din faptele de bine pe care le face învățătoarea Mihaela Purcaru! Să o cunoaștem!

Ce înseamnă pentru tine meseria pe care ai îmbrățișat-o?

Alegerea de a fi azi profesor reprezintă (înseamnă) o consecință a deciziei de a căuta contribuție și sens în modul în care îmi trăiesc viața. Totodată înseamnă responsabilitate și multă recunoștință. Alături de copii sunt mereu într-o permanentă evoluție. Nu am îmbrățișat o meserie, ci am îmbrățișat copiii. Am ales să pun inima, timpul și efortul la o schimbare în care am crezut. Alături de oameni care la rândul lor au crezut și cred. Poate părea abstract și oarecum neclar, dar așa a fost pentru mine acest drum.

Ușoară sau grea a fost schimbarea mediului de lucru?

Ușor sau greu, procesul schimbării a devenit relativ, chiar și pentru mine. În urmă cu șapte ani eram eclipsată de greutățile pe care le descopeream în viețile elevilor și nu mi-am dat voie să simt că era nou și greu totul. Acum, am zile când este firesc totul, ca o binecuvântare, dar și zile în care apare iarăși greul. Un greu pe care acum îl simt și deseori, îl împart. Atât eu cât și elevii am învățat să cerem ajutorul și mai ales să îl oferim, cu toată inima, când ne este solicitat.

Ce a stat la baza deciziei de a părăsi corporația și de a fi o bucată din sistemul de educație românesc?

Sunt două decizii. Prima decizie, a fost ieșirea din sistemul corporatist. Această decizie a fost independentă de cea de a păși în sistemul educațional. Prima decizie s-a produs la vârsta la care am simțit că vreau de la mine altceva: un crez mai puternic, în care să simt că merită investite cele 12 ore de muncă. Nu știam clar ce domeniu să abordez și mi-am dat voie să testez. Decizia de a intra în educație am gândit-o inițial în mediul universitar. M-am întors în ASE printr-un doctorat și cu dorința de a aduce studenților din experiențele mele anterioare (invitați, resurse actualizate și entuziasmul vârstei).

Și pentru că aveam timp și nu eram obișnuită cu așa-ceva J, am descoperit proiectul Teach for România și am ales să le fac împreună. La acel moment, fără vreo intenție de a deveni profesor sau a rămâne după terminarea celor 2 ani.

Ce ți-ai luat frumos pentru suflet din mediul corporatist?

Corporația mi-a adus structură și competențe pe care și azi le folosesc, dar ceva frumos, demn de menționat ar fi lecțiile de viață și câțiva prieteni de suflet. Fie că mă raportez la echipă, clienți, parteneri, furnizori, am crescut de la 18 ani printre oameni pregătiți, iar interacțiunile mi-au influențat puternic devenirea.

Ce diferențe ai găsit între cele două domenii în care ai activat?

Diferențele majore pe care le-am trăit din perspectiva mea, au fost cele legate de procesul de muncă. Eram obișnuită să văd mai repede rezultatele muncii mele sau să pot estima destul de precis timpii, să evaluez, să măsor. Aici abia dacă puteam gestiona modul în care se comportau copiii. A fost nevoie să mă readaptez și să învăț răbdarea și multe altele. Nu am menționat banii, nu pentru că nu fac diferența, ci pentru că îi consider un rezultat al unei alegeri, care, evident, are costul său de oportunitate. Banii au fost și rămân o provocare la care lucrez.

Crezi, cu mâna pe inimă, că schimbarea pe care ai făcut-o în viața ta a fost cea mai bună?

Schimbarea am devenit eu. M-am schimbat și sunt în continuă schimbare. Alături de copii m-am regăsit emoțional și am întâlnit oameni minunați, care acum fac parte din viața noastră. Iubeam de mică copiii, dar nu am luat niciodată în calcul să lucrez cu ei. Sunt foarte recunoscătoare și nu găsesc nici urmă de regret în ce am ales.

Cu ce gânduri ai intrat în învățământ, ce resurse te aduc zilnic la catedră și când s-a întâmplat asta?

Am intrat cu gândul de a face voluntariat în educație, maxim 2 ani.  Sunt de 7 ani aici, de 5 ani profesor titular și tare îmi place dimineața să merg să văd ce ochișori apar și ce povești poartă. Dar cel mai mult mă mână nevoia: sunt încă multe de făcut pentru ca acești copii să vină la școală.

Ce semnificație are pentru tine faptul că faci parte din Teach for Romania?

Faptul că am pornit la drum din Teach for România mă ajută să nu uit cine mi-a spus prima dată că nu e cel mai important câtă metodică știu, ci faptul că iubesc copiii atât de mult încât voi fi învățat tot ce e nevoie să pot fi lângă ei.

Te dedici copiilor din medii defavorizate. Ce valori dorești să le insufli?

Sunt un om spiritual și nu mă dezic de latura credinței mele ortodoxe. Îmi doresc să nu le vorbesc despre asta prin cuvinte, ci doar să știe și ei care este ancora faptelor mele. În procesul educațional aduc des în discuție: bunătatea transpusă prin prietenie. Respectul transpus prin empatie. Autocontrolul și mai ales iubirea și convingerea că sunt iubiți și plini de iubire.

La rândul lor, ce ai învățat tu de la ei?

Autenticitatea este corolarul care definește cel mai bine relația noastră. L-am primit și îl primesc zilnic. Învățăm împreună în fiecare zi. De la cum să ne exprimăm emoțiile, la cum să ne cerem scuze și să ne iertăm, să ne jucăm serios și să învățăm prin joacă. Învățarea în sine e un proces. Iar eu mai am multe de învățat.

Ai întâlnit copii cu părinții plecați în străinătate, ba copii care cresc doar cu un părinte, alții care au lipsuri de ordin financiar acasă. Te doboară poveștile lor de viață?

Am întâlnit și astfel de povești. Dar și povești cu părinți plecați în închisoare, sau chiar plecați la cer. Copii orfani, copii din centrele de plasament. Poveștile în sine nu mă doboară, altfel nu aș fi putut lucra printre ele. Îmi asum încă de la început că le sunt alături și mă implic atât cât pot. Au știut încă de la început că prietenia noastră are un singur scop: copiii să fie la școală. Neputința de a interveni sau de a accepta că nu trebuie să intervin, alături de cazurile medicale ce presupun dureri, au fost și rămân cele mai grele și mistuitoare momente din acest proces.

Cum e școala în care lucrezi?

Școala în care lucrez e un univers aparte: o lume a binelui. Are atât clase mici, cu mulți dintre elevi cu situații vulnerabile, dar are și clase de liceu, în care activitățile extrașcolare sunt la ele acasă. Are un director care iubește copiii și își dorește ca toți să aibă șanse. Are profesori care au devenit familie, dăruindu-și timpul personal aceluiași ideal-școală. Are, ca orice organizație, aspecte de îmbunătățit. Poate cel mai important, școala unde lucrez are o misiune vie, trăită și simțită de fiecare suflet care ajunge în ea.

Până în ce punct te-ai implicat oferindu-le ajutor?

M-am implicat diferit. Până în ce punct nu aș ști să răspund, dar limite au fost mereu. Fie au fost ale mele și atunci le-am prezentat din start, fie ale lor și le-am conștientizat împreună. Cu siguranța de ascultat, am ascultat cu inima deschisă orice situație, de mers pe teren, am mers de câte ori am putut și a fost nevoie. Am fost și înțeleaptă și mai puțin înțeleaptă. Dar nu mi-am pierdut încrederea. Nici în mine, nici în ei.

Ce planuri ai pentru tine și copiii tăi de la școală?

Planurile țin de creșterea și dezvoltarea potențialului fiecărui copil. Totodată ,vizez și programe de nutriție, sport și sănătate, pe care mai apoi ei să le promoveze în comunitate. Îmi doresc să îi susțin și mai mult cu activități extracurriculare, în funcție de talentele și abilitățile lor. Am în minte programe dedicate copiilor cu cerințe educaționale speciale, precum și pentru cei care după terminarea claselor a VIII-a au nevoie de suport în alegerea și învățarea unei meserii.

Cu ce îndrumare ai putea veni pentru cei care vor să facă o schimbare, dar au temeri?

Pentru cei care își doresc să facă o schimbare, m-aș întoarce la gândul că opusul iubirii este frica. Deci dacă există iubire, de copii, de învățare, de o nouă devenire, atunci frica merită trăită și învinsă. Eu las la finalul acestui interviu și invitația de a fi contactată (telefonic/email/RSO), dacă sunt cititori care consideră că expertiza mea le poate fi de folos sau care vor să caute și alte răspunsuri înainte de a o schimbare.

Acum copiii care învață la Școala Gimnazială ”Cornel Regman” din Daneș (jud Mureș) pot numi ”acasă” școala recent renovată de către Asociația BookLand, partenerii săi și autoritățile locale. Împreună au investit și au schimbat condițiile în care învățau copiii, influențând în bine destinele a mii de copii care-i vor trece pragul de acum încolo.

Prin programul asociației de ”Renovare școli în mediul rural”, sub motto-ul Împreună CONSTRUIM oameni, în 2020-2022, 67 de școli din satele României au devenit locuri în care peste 15.000 de copii merg cu plăcere să învețe. Iar anul acesta pe lista de renovare au fost adăugate încă 9 școli situate în ultimele 8 județe rămase neacoperite (Alba, Bihor, Covasna, Dâmbovița, Harghita, Satu Mare, Sălaj și Timiș). BookLand a reușit acest lucru fără granturi europene, pur și simplu mobilizând sute de companii să contribuie cu bani, produse sau servicii (prin redirecționarea celor 20% din impozitul pe profit/venit conform Legii Sponsorizării nr. 32/1994), dar și motivând autoritățile și comunitatea locală să se implice. Astfel se vede puterea și determinarea mediului de afaceri privat în a schimba lucrurile în domeniul educației, iar asta într-un timp record și de zeci de ori mai eficient în ceea ce privește cheltuielile.

„Sunt directorul acestei școli din anul 2013 și am încercat mereu să aduc în școală starea de bine pentru elevii noștri. Dacă elevii se simt bine la școală și vin cu plăcere, munca noastră este mai ușoară. Școala este pentru copil a doua casă, este locul unde își petrece o mare parte a zilei și, așa cum acasă ne dorim să avem cele mai bune condiții, și la școală ne dorim pentru elevii noștri condiții cât mai bune! Uneori visele devin realitate, iar la noi în școală au devenit realitate datorită Asociației BookLand. Acum copiii știu că la școală se pot bucura de un loc primitor, curat și călduros. Dacă pentru fiecare vis ar exista cineva ca BookLand, nu ar mai fi vise neîndeplinite, școli fără condiții, copii nemulțumiți… Iar școala ar putea fi numita acasă!” – Minodora Răileanu, Director Școala Gimnazială ”Cornel Regman” din Daneș.

„Dacă marele Cornel Regman ar mai fi fost în viață azi, credem că i-ar fi plăcut și lui ce-am realizat ÎMPREUNĂ cu comunitatea lui dragă! Școala arată acum impecabil atât la interior, cât și la exterior. În luna octombrie am început șantierul: am reparat și tencuit soclul școlii, apoi am trecut la rașchetat și lăcuit nouă săli de clasă, căci nu puteam să nu-i dăm o șansă parchetului din lemn masiv… acum arată ca nou! Iar la final, am trecut la holul și toaleta școlii. La suprafață se văd gresia și faianța nouă, obiectele și accesoriile sanitare noi, însă s-a intervenit și asupra instalației (țevi, coturi, mufe, robineți etc) și pereților. Ne-a plăcut remarca doamnei învățătoare Medeșan: ‚Toaleta zici că-i de hotel!’. Am dotat sălile de clasă cu mobilier nou, iar sala de sport, cu care se mândreau și înainte de sosirea noastră, a primit și ea cadou un set de articole sportive cu care elevii să-și accesorizeze orele de educație fizică.” – Mădălina Mocanu, Director Marketing & Comunicare Asociația BookLand

Transformarea Școlii Gimnaziale Cornel Regman a fost posibilă în principal datorită Primăriei Daneș care a contribuit la renovarea acestei școli prin acoperirea integrală a costurilor de manoperă. Autorității locale i s-au alăturat companii care cred în tineri și într-o Românie mai bună prin educație: Sykes România (Partenerul principal în renovarea acestei școli), Cesarom, Sanotechnik, Instal Impex, Porta Doors, Lotus Impex, Decathlon, Policolor, Sipex Company, Turbo-Trans, Masterplast, Atip Design, Misavan, Marvicon. Asociația BookLand le mulțumește și partenerilor loiali care susțin necondiționat întregul demers educațional: Unicredit Consumer Financing, Leroy Merlin România, Titan Machinery România, Turbomecanica, Arkema, Profi, Viva Credit, Rehau România, Arcomedia.

În România secolului 21, elevii din mediul rural sunt condamnați să învețe în spații insalubre care, de cele mai multe ori, le pun sănătatea sau chiar viața în pericol atât lor, cât și profesorilor. Iar acolo unde autoritățile nu pot sau nu vor să facă ceva în acest sens, norocul vine din partea Asociației BookLand care militează pentru dreptul la educație al copiilor renovându-le școlile. Și pentru că BookLand își dorește să vină cu un pachet complet de servicii educaționale (inclusiv metodă de predare și conținut), începând din această toamnă se va concentra și pe construcția primului Campus Preuniversitar Profesional Dual din mediul rural cu ciclurile primar-gimnazial-liceal-postliceal. Va asigura inclusiv profesorii care vor preda după o curriculă comparabilă cu cea occidentală. O școală 100% modernă (cu cantină, bibliotecă, laboratoare, ateliere de lucru, sală spectacole, facilități sportive, spații relaxare, livadă, dar și solar în care vor fi crescute propriile legume) pusă GRATUIT la dispoziția copiilor din satele și comunele României, asigurându-le la final un loc de muncă în cadrul companiilor cu care se vor derula programe de învățământ profesional dual.

Toți cei care le împărtășesc viziunea se pot alătura demersului Asociației BookLand completând Formularul 230, donând 2 euro lunar printr-un SMS cu cuvântul CONSTRUIM la 8845 sau achiziționând Șoricelul BookLand.

De 12 ani BookLand contribuie la sublinierea importanței educației & dezvoltării personale prin Întâlnirile BookLand Evolution care facilitează tinerilor dialogul cu varii personalități, prin Taberele Coolturale BookLand care le oferă un mix echilibrat de activități educaționale & distractive în mijlocul naturii, dar mai ales prin Renovarea & Dotarea școlilor, inițiativă care acordă copiilor defavorizați din mediul rural o șansă reală la o educație de calitate! Adio igrasie și mucegai, băncuțe rupte, uși/ferestre/pardoseli deteriorate, acoperișuri și tavane prin care plouă, curți pline de noroi, sobe în sălile de clasă și WC în spatele școlii! Cu 67 școli renovate și încă 9 în plan, Asociația BookLand se pregătește de cel mai amplu proiect educațional în mediul rural: primul Campus Preuniversitar în sistem Dual, inaugurabil în 2024, cu scopul de a forma specialiștii de care România are atâta nevoie în producție și servicii.