Ziua de 14 septembrie este una dintre cele mai importante sărbători creștine din calendarul ortodox, cunoscută sub denumirea de Înălțarea Sfintei Cruci. Această zi are o semnificație spirituală profundă, marcând nu doar amintirea patimilor și jertfei lui Hristos, ci și biruința credinței asupra păgânismului. În tradiția ortodoxă, sărbătoarea este însoțită de post aspru, chiar dacă nu cade într-o perioadă de post, iar credincioșii participă la slujbe speciale și se închină Sfintei Cruci împodobite cu flori și busuioc.

Originea sărbătorii

Sărbătoarea își are originile în secolul al IV-lea, fiind legată de două evenimente istorice importante:

• În anul 326, Elena (mama lui Constantin cel Mare) a descoperit la Ierusalim, pe Golgota, lemnul Crucii Domnului, împreună cu cele două cruci ale tâlharilor. Minunea recunoașterii a avut loc prin vindecarea unei femei bolnave atunci când a fost atinsă de Crucea Mântuitorului.
• În anul 335 a avut loc sfințirea solemnă a Bisericii Sfântului Mormânt, ridicată de Constantin el Mare pe locurilor Patimilor și Învierii. A doua zi, pe 14 septembrie, patriarhul Macarie I al Ierusalimului a ridicat Crucea în văzul poporului, rostind: „Doamne, miluiește!”, moment considerat prima înălțare oficială a Sfintei Cruci.

Ulterior, ziua de 14 septembrie a fost instituită ca sărbătoare anuală a Înălțării Sfintei Cruci, celebrată în tot Răsăritul creștin, iar mai târziu și în Apus.

Semnificația teologică, practici liturgici și tradiții

Crucea este simbolul central al credinței creștine. Ea reprezintă:

• Jertfa Mântuitorului Iisus Hristos, prin care omenirea a fost izbăvită de păcat și moarte.
• Victoria asupra morții și răului, prin Înviere, făcând din cruce nu doar un instrument al suferinței, ci și al biruinței și mântuirii.
• Semnul apartenenței la credință, purtat de creștini prin semnul crucii și prin cruciulițele binecuvântate.

În această zi, credincioșii sunt chemați să-și amintească de puterea jertfei, de nevoia de răbdare și de asumarea propriei cruci în viață, asemenea Mântuitorului. Aceștia își reînnoiesc chemarea de a-și asuma crucea personală cu credință, conștienți că suferința nu are ultimul cuvânt, ci Învierea.

Sfântul Ioan Gură de Aur scria: „Crucea este nădejdea creștinilor, învierea celor căzuți, toiagul celor neputincioși, mângâierea celor săraci, zdrobirea celor mândri.”

Iar Sfântul Efrem Sirul adăuga: „Prin Cruce, iadul a fost biruit, moartea a fost omorâtă și Adam a fost readus în Rai.”

În toate bisericile ortodoxe, slujba din 14 septembrie are un caracter solemn și specific:

• Se săvârșește Liturghia unită cu slujba de Înălțarea Sfintei Cruci, în cadrul căreia crucea este scoasă din altar, împodobită cu flori și busuioc, și este ridicată solemn de către preot sau episcop în mijlocul bisericii, pentru a fi venerată de credincioși.
• Este zi de post aspru, indiferent de ziua săptămânii în care cade, ca semn de pocăință și amintire a Patimilor Domnului.
• Credincioșii aduc flori, busuioc și mentă, care sunt binecuvântate și apoi împărțite, considerându-se că au puteri tămăduitoare și protectoare.

Sărbătoarea este marcată și în Biserica Romano-Catolică și în cele Orientale, deși poate avea unele diferențe de dată sau accent teologic. Toate aceste tradiții subliniază însă același lucru: Crucea este simbolul universal al mântuirii și al iubirii divine.

Obiceiuri și credințe populare

În tradiția populară românească, ziua de 14 septembrie, cunoscută și sub numele de Cârstovul Viilor, marchează un moment de trecere între vară și toamnă. Unele dintre credințele și obiceiurile populare legat de această zi sunt:

• Se spune că după această zi șerpii și insectele intră în pământ, iar frigul începe să-și facă simțită prezența.
• Este considerată zi de hotar agrar, când nu se mai culeg plante medicinale și nu se mai seamănă, fiind ultima zi de strâns plante cu puteri vindecătoare.
• În unele zone viticole, este sărbătorit începutul culesului viilor, oamenii gustând din primul must și aducând la biserică struguri spre binecuvântare.
• Se aprind focuri ritualice pe dealuri, menite să alunge spiritele rele și să protejeze gospodăriile.

Ziua de 14 septembrie este un moment de adâncă reflecție spirituală și de întărire în credință. Prin bogăția ei de semnificații istorice, teologice și populare, această sărbătoare unește trecutul cu prezentul și cheamă credincioșii la comuniune, pocăință și recunoștință față de jertfa lui Hristos. Crucea, din instrument al morții, devine astfel pom al vieții și emblemă a speranței, aducând lumină și putere celor care cred.

Surse foto: speranta.mmb.ro, basilica.ro

În centrul teologiei creştine se află simbolul mântuitor al Sfintei Cruci, prin care omenirea întreagă a fost curăţită de păcatul strămoşesc şi prin care Dumnezeu a redat urmaşilor lui Adam şi ai Evei posibilitatea de a moşteni viaţa de veci, pierdută de ei odată cu greşeala protopărinţilor. Ea este simbolul absolut al iubirii desăvârşite de oameni a lui Dumnezeu, Care   L-a oferit pe propriul Său Fiu ca jertfă pentru păcatele întregii omenirii, nevinovăţia Mântuitorului fiind mai mare decât greşelile tuturor oamenilor. Altarul pe care s-a adus această jertfă, petrecută în timpul istoric, a fost Sfânta Cruce – dovadă a căilor nepătrunse ale înţelepciunii, deoarece crucea era văzută în perioada patimilor lui Iisus Hristos ca un instrument de tortură şi, implicit, ca un simbol al batjocurii.

Manifestarea iubirii divine în istorie astfel a fost însă de neînţeles pentru cei care nu cunoşteau sau nu voiau să înţeleagă cele arătate în scriptura Vechiului Testament, ce prefigurase cele ce urmau să se întâmple la venirea Mântuitorului prin mai multe semne. Toate aceste semne premergătoare îşi vor găsi împlinirea în Răstignirea lui Hristos pe Golgota, drept pentru care Fericitul Augustin spune despre Noul Testament că „se ascunde în cel Vechi, iar acesta din urmă se descoperă deplin în cel Nou”.

Simbolul mântuitor al Sfintei Cruci a fost promis de Dumnezeu oamenilor mai înainte de începutul timpului istoric, în momentul căderii în păcat a protopărinţilor Adam şi Eva, ispitiţi de diavol să guste din roadele pomului cunoştinţei binelui şi răului. După cum spune Sfântul Chiril al Ierusalimului, „deoarece oamenii au fost înşelaţi prin lemn, tot prin lemn trebuiau să fie vindecaţi”. Aşa că Dumnezeu arată că din urmaşii femeii unul va zdrobi capul şarpelui, adică al diavolului – acesta este Mântuitorul Hristos, Care, făcându-se om şi pătimind pe cruce, a sfărâmat porţile iadului.

Ulterior, semnul izbăvitor al Sfintei Cruci a fost preînchipuit prin felurite gesturi, obiecte ori metafore ale patriarhilor şi profeţilor Vechiului Testament. Astfel, patriarhul Iacov îi va binecuvânta pe cei doi copii ai fiului său Iosif, Efraim şi Manase, punându-şi braţele încrucişate pe capetele lor, aşa cum este arătat în capitolul 48 al cărţii Genezei. Acest gest este astfel comentat de către Sfântul Ioan Damaschin: „Iacov cel dintâi a închipuit crucea când s-a închinat vârfului toiagului lui Iosif (Facerea 47, 31), iar când a binecuvântat pe fiii lui Iosif cu mâinile încrucișate (Facerea 48, 14), este foarte lămurit că a descris semnul crucii”.

În cartea Ieşirii, Crucea va fi preînchipuită mai întâi prin toiagul făcător de minuni al prorocului Moise, care îl va forţa astfel pe faraonul egiptean să-i elibereze pe evrei din captivitate, fapt ce a fost văzut de către Sfinţii Părinţi ca o înainte înfăţişare a eliberării oamenilor din robia păcatelor, şi tot cu ajutorul acestuia, lovind apele Mării Roşii în semnul crucii, le-a despărţit, permiţând poporului Israel să treacă spre pământul făgăduinţei. De asemenea, tot acest toiag al lui Moise va fi folosit de către proroc pentru a scoate apă din stâncă la Meriba, în timpul peregrinării de 40 de ani a israelitenilor prin pustiul Sinaiului.

O altă profeţie a Vechiului Testament, anume cea a prorocului Iezechiel, la capitolul al IX-lea, indică şi forma exactă a crucii, care este identică literei tau, ultima a alfabetului ebraic antic, a cărei grafie constă din două bare întretăiate: „Treci prin mijlocul cetății, prin Ierusalim, și însemnează cu semnul crucii (†) pe frunte, pe oamenii care gem și care plâng din cauza multelor ticăloșii care se săvârșesc în mijlocul lui; iar celorlalți le-a zis: „Ucideți și nimiciți pe bătrâni, tineri, fecioare, copii și femei, dar să nu vă atingeți de niciun om care are pe frunte semnul „†”! Și să începeți cu locul Meu cel sfânt” (Iezechiel 9, 4-6).

De reţinut este faptul că, deşi dispreţuită ca fiind un obiect de pedeapsă, crucea nu era considerată a fi blestemată, ci cei ce sfârşeau răstigniţi pe ea purtau acest stigmat. Astfel, aşa cum se spune în Înţelepciunea lui Solomon: „binecuvântat este lemnul care slujeşte o trebuinţă binecuvântată” (14, 7), lemnul Crucii urma să capete o însemnătate absolut pozitivă, odată cu Patima cea mântuitoare a Fiului lui Dumnezeu, Domnul nostru Iisus Hristos, așa cum învață și Sfântul Ioan Damaschin: „Crucea ni s-a dat semn pe frunte în același chip în care s-a dat lui Israel tăierea împrejur. Prin ea ne despărțim cei credincioși de cei necredincioși și ne cunoaștem. Crucea este pavăza, arma și trofeul contra diavolului. Crucea este pecetea ca să nu ne atingă nimicitorul, după cum spune Scriptura (Ieșire 12, 12-13; Evrei 11, 28). Crucea este ridicarea celor căzuți, sprijinul celor care stau, reazemul celor slabi, toiagul celor păstoriți, călăuza celor convertiți, desăvârșirea celor înaintați, mântuirea trupului și a sufletului, izgonitoarea tuturor răutăților, pricinuitoarea tuturor bunătăților, distrugerea păcatului, răsadul învierii, pomul vieții veșnice”.

Dacă Sfânta Cruce şi rolul ei mântuitor au fost prefigurate în Vechiul Testament prin mai multe semne şi expresii, deplinul înţeles al acesteia şi semnificaţiile ei complete au fost revelate în Noul Testament, fiind indisolubil legate de persoana Mântuitorului Hristos, de Întruparea Sa în timp, de viaţa şi activitatea Sa. Odată cu venirea lui Fiului lui Dumnezeu pe pământ, aşadar odată cu circumscrierea Dumnezeirii în timpul istoric, simbolul Crucii îşi află deplina sa semnificaţie, desăvârşind însemnătatea dată de prefigurările vechitestamentare.

În textul Noului Testament se face referire la Cruce sub două semnificaţii – prima este cea materială, adică însăşi Crucea Patimilor lui Hristos, păstrată astăzi în mai multe fragmente în bisericile creştine din întreaga lume. Pe această cruce, potrivit Sfântului Maxim Mărturisitorul, s-a întâlnit cea mai josnică faptă a păcatului omenesc cu cea mai de seamă faptă a iubirii dumnezeiești. Iar cea de-a doua semnificație este cea spirituală, privitoare la suferinţele îndurate de Mântuitorul Hristos pentru tămăduirea păcatelor poporului. Aceasta din urmă, denumită şi crucea suferinţelor, este purtată de către fiecare creştin, după cum spune Însuşi Hristos: „Oricine vrea să vină după Mine, să se lepede pe sine, să-şi ia crucea sa şi să-Mi urmeze Mie” (Marcu 8, 35). Acest cuvânt al Mântuitorului va constitui întărirea miilor de martiri care au suferit pe nedrept pentru mărturisirea credinţei creştine, şi continuă să fie un îndemn pentru credincioşii de astăzi.

Importanţa Sfintei Cruci în cadrul timpului istoric este vădită însă mai ales prin faptul că ea este semnul premergător al Judecăţii de Apoi, vestind prin apariţia Sa pe cer la cea de-a doua venire a Domnului şi sfârşitul timpului material. Aşadar, prin prezenţa Crucii atât la începutul mântuirii oamenilor, pe Golgota, şi la judecata finală, ea nu constituie numai hotarul dintre cele două Testamente, ci şi graniţa dintre lumea actuală, perisabilă, şi cea veşnică, care-i urmează, ea însoţind permanent pe Mântuitorul Hristos, în veşnicie.

Sfânta Cruce are însă și o importanță morală, ea simbolizând lupta necontenită cu păcatul a fiecărui om, ceea ce ne aduce la cuvintele Sfintei Evanghelii. Atunci când Mântuitorul Hristos ne spune: „Cel ce vrea să vină după Mine, să se lepede pe sine, să-și ia crucea sa și să-mi urmeze mie”, el numește prin cruce stăpânirea de sine, răbdarea, înțelepciunea și cumpătarea de care trebuie să dea dovadă fiecare  om, iar prin lepădarea de sine face referire la lepădarea omului celui vechi, a omului supus patimilor și neiubitor de Dumnezeu, așa cum învață și Sfântul Apostol Pavel, care ne îndeamnă să ne îmbrăcăm în „omul cel nou, cel zidit după Dumnezeu, în dreptatea și sfințenia adevărului” (Efeseni 4, 22-24).

Potrivit textului Cazaniei, tâlcuirea pe scurt a cuvintelor Mântuitorului este aceasta: „cel care voiește să se facă ucenic al lui Iisus Hristos, trebuie să se lepede și să urască orice păcat, să omoare toate patimile trupului și toate poftele lui cele rele și să urmeze învățăturile lui Iisus Hristos”. Asemenea ne învață și cel mai mare teolog român al secolului al XX-lea, Părintele Dumitru Stăniloae, când ne arată că „fiecare trebuie să-și ia crucea și cu ea să pornească pe urmele lui Hristos, pentru a se face tot mai asemenea Lui”.

Astfel, crucea aceasta a noastră trebuie să contribuie la desăvârșirea noastră morală, să se transforme din cruce a suferinței în cruce a bucuriei și într-un simbol al nădejdii. Iar această nădejde a noastră este dobândirea asemănării cu Dumnezeu, spre care am fost zidiți. La facerea omului, așa cum vedem în cartea Facerii, Dumnezeu l-a făcut pe acesta diferit de restul viețuitoarelor, deoarece, pe lângă trupul plămădit din pământ și stricăcios, a suflat asupra sa suflare de viață, prin care înțelegem sufletul. Prin această din urmă componentă a alcătuirii sale, care este necompusă și astfel nestricăcioasă, omul a fost menit să stăpânească asupra întregii creații și asupra propriului trup, puterile necesare pentru aceasta aflându-se în sufletul său.

Căci „sufletul, cu puterea pe care i-a dat-o Ziditorul, într-o clipă se suie în cer, se coboară în iad, înconjoară pământul, ajunge în tot locul și gândește orice voiește. Își aduce aminte  de cele din trecut, socotește pe cele care sunt de față și poartă grijă de cele viitoare; chibzuiește, judecă, împacă și osândește însăși gândurile sale. Sufletul prin puterile sale învață felurite limbi, felurite meșteșuguri și științe înalte. Câte limbi auzi, câte cărți citești, câte lucruri cu meșteșug vezi, țin de cele ale sufletului”.

Bibliografie:

1. Cazania, ed. IBMO, București, 2014.
2. Sfântul Chiril al Ierusalimului, Cateheze, trad. Pr. Dumitru Fecioru, ed. IBMBOR, București, 2003.
3. Sfântul Ioan Damaschin, Dogmatica, trad. Pr. Dumitru Fecioru, ed. IBMBOR, București, 2005.
4. Gordon, Vasile, Mergând, învățați… Predici pentru toate duminicile și sărbătorile de peste an, ed. IBMBOR, București, 2006.
5. Ilie, Arhim. Cleopa, Despre credința ortodoxă, ed. IBMBOR, București, 1985.
6. Păcurariu, Pr. Mircea, Predici, ed. IBMO, București, 2010.
7. Radu, Dumitru (coord.), Îndrumări misionare, ed.IBMBOR, București, 1986.
8. Stăniloae, Dumitru, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. I, ed. IBMO, București, 2010.