Sfanta Scriptura

de Înaltpreasfințitul Kallistos Ware, Mitropolit de Diokleia

 

„Toată Scriptura este de Dumnezeu  insuflată” (2  Timotei 3:16)

„Dacă un rege pământesc, împăratul nostru”, spune Sfântul Tihon de Zadonsk (1724–83), „ți-ar scrie o scrisoare, nu ai citi-o cu bucurie? Cu siguranță, cu o  măreață bucurie și mare atenție.” Dar care este, se întreabă el, atitudinea noastră față de scrisoarea care ne-a fost adresată de nimeni altcineva decât de Dumnezeu Însuși? „Vi s-a trimis o scrisoare, nu de către vreun împărat pământesc, ci de către Împăratul Cerurilor. Și, totuși, aproape disprețuiești un asemenea dar, o comoară atât de neprețuită.” A deschide și a citi această scrisoare, adaugă Sfântul Tihon, înseamnă a intra într-o conversație personală, față către față, cu Dumnezeul cel viu. „De câte ori citiți Evanghelia, Hristos Însuși vă vorbește. Și în timp ce o citiți, vă rugați și vorbiți cu El.”

Exact așa este atitudinea noastră ortodoxă față de citirea Scripturii. Trebuie să văd Biblia ca epistola personală a lui Dumnezeu trimisă în mod special către mine. Cuvintele nu sunt destinate doar altora, departe și de demult, ci sunt scrise în mod deosebit și direct pentru mine, aici și acum. Ori de câte ori deschidem Biblia, ne angajăm într-un dialog creativ cu Mântuitorul. Iar în această ascultare, răspundem și noi. „Vorbește, Doamne, căci robul Tău aude”, îi răspundem lui Dumnezeu pe măsură ce citim (I Regi 3:10); „Iată-mă, aici  sunt” (Isaia 6:8).

La două secole după Sfântul Tihon, la Conferința de la Moscova desfășurată în 1976 între ortodocși și anglicani, adevărata atitudine față de Scriptură a fost exprimată în termeni diferiți, dar la fel de valizi. Această declarație comună, semnată de delegații ambelor tradiții, formează un excelent rezumat al concepției ortodoxe: „Scripturile constituie un tot-unitar coerent. Ele sunt în același timp inspirate divin și exprimate uman. Ele depun mărturie cu autoritate despre revelația lui Dumnezeu despre Sine în creație, în întruparea Cuvântului și în întreaga istorie a mântuirii și, ca atare, exprimă Cuvântul lui Dumnezeu în limbajul uman. Cunoaștem, primim și interpretăm Scriptura prin Biserică și în Biserică. Abordarea noastră față de Biblie este una de ascultare.”

Coroborând cuvintele Sfântului Tihonn cu declarația moscovită, putem distinge patru caracteristici-cheie ce delimitează „mintea scripturistică” ortodoxă. În primul rând, citiriea Scripturii este în ascultare. În al doilea rând, este ecleesiastică, în unitate cu Biserica. În al treilea rând, este hristo-centrică. În al patrulea rând, eeste peresonală

Citirea Biliei cu ascultare

În primul rând, așadar, vedem Scriptura ca fiind inspirată de Dumnezeu și, prin urmare, o abordăm în duh de ascultare. Inspirația divină a Bibliei este subliniată deopotrivă de Sfântul Tihon, cât și de Conferința de la Moscova din 1976. Scriptura este „o scrisoare” de la „Împăratul Cerurilor”, spune Sfântul Tihon; „Hristos Însuși îți vorbește”. Biblia, afirmă Conferința, este „martorul autorizat” al lui Dumnezeu despre Sine, exprimând „Cuvântul lui Dumnezeu în limbaj uman”. Răspunsul nostru la acest cuvânt divin este pe bună dreptate unul de receptivitate ascultătoare. Pe măsură ce citim, așteptăm Duhul lui Dumnezeu.

Deoarece este inspirată divin, Biblia posedă o unitate fundamentală, o coerență totală, căci este același Duh care vorbește în fiecare pagină. Nu ne referim la ea ca și cum  ar fi vorba  de„cărțile”, la plural, ta biblia, dar o numim „Biblia”, „Cartea”, la singular. Este o carte, o singură Sfântă Scriptură, cu același mesaj de-a lungul său – un compozit și totuși o singură poveste, de la Geneza la Apocalipsa. În același timp, însă, Biblia este și uman exprimată. Este o bibliotecă întreagă de scrieri distincte, compuse în momente diferite, de persoane diferite, în situații foarte diverse. Îl găsim pe Dumnezeu vorbind aici „în multe și felurite feluri” (Evrei 1:1). Fiecare lucrare din Biblie reflectă perspectiva epocii în care a fost scrisă și punctul de vedere particular al autorului. Căci Dumnezeu nu desființează personalitatea noastră creată, ci o sporește. Harul divin cooperează cu libertatea umană: suntem „împreună-lucrători”, „colaboratori” cu Dumnezeu (1 Corinteni 3:9). În cuvintele scrisorii către Diognet (sec. II), „Dumnezeu convinge, El nu constrânge; căci violența este străină naturii divine”. Așa este întocmai în scrierea Scripturii inspirate. Autorul fiecărei cărți nu era doar un instrument pasiv, un flaut cântat de Spirit, o mașină de dictat care înregistra un mesaj. Fiecare scriitor al Scripturii contribuie cu darurile sale umane specifice. Pe lângă aspectul divin, există și un element uman în Scriptură și trebuie să le prețuim pe amândouă.

Fiecare dintre cei patru evangheliști, de exemplu, are propriul său punct de vedere. Matei este cel mai „eclesiastic” și cel mai evreu dintre cei patru, cu interesul său special pentru relația dintre Evanghelie și Legea evreiască și înțelegerea sa despre creștinism ca „Lege Nouă”. Marcu scrie într-o greacă mai puțin șlefuită, mai aproape de limbajul vieții de zi cu zi și include detalii narative vii care nu se găsesc în celelalte Evanghelii. Luca subliniază universalitatea iubirii lui Hristos, compasiunea Sa atotcuprinzătoare care se extinde în mod egal asupra evreilor și neamurilor. A patra Evanghelie exprimă o abordare mai lăuntrică și mai mistică și a fost numită de Sfântul Clement din Alexandria „o Evanghelie duhovnicească”. Să explorăm și să ne bucurăm din plin de această varietate dătătoare de viață ce se regăsește în Biblie.

Deoarece Scriptura este în acest fel Cuvântul lui Dumnezeu exprimat în limbajul uman, există un loc pentru o anchetă critică cinstită și exigentă atunci când studiem Biblia. Creierul nostru rațional este un dar de la Dumnezeu și nu trebuie să ne fie frică să-l folosim la maxima  sa capacitate atunci când citim Scriptura. Noi, creștinii ortodocși, neglijăm în detrimentul nostru rezultatele cercetărilor academice independente privind originea, datele și calitatea de autor a cărților Bibliei, deși vom dori întotdeauna să testăm aceste rezultate în lumina Sfintei Tradiții.

Alături de acest element uman, totuși, trebuie să vedem întotdeauna aspectul divin. Aceste texte nu sunt doar opera autorilor individuali. Ceea ce auzim în Scriptură nu sunt doar cuvinte omenești, marcate de o mai mare sau mai mică pricepere și percepție, ci Cuvântul necreat al lui Dumnezeu Însuși, Cuvântul Tatălui „pășind înainte din tăcere”, pentru a folosi expresia Sfântului Ignatie al Antiohiei, Cuvântul veșnic al mântuirii. Abordând Biblia, atunci, nu venim doar din curiozitate, pentru a obține oarecare informații istorice. Venim cu o întrebare specifică: „Cum pot să mă mântuiesc?” Receptivitatea ascultătoare la Cuvântul lui Dumnezeu înseamnă mai presus de toate două lucruri: un sentiment de minunare și o atitudine de ascultare.

Mirarea este ușor de stins. Nu simțim prea des, în timp ce citim Biblia, că a devenit prea familiară, chiar plictisitoare? Oare nu ne-am pierdut vigilența, simțul așteptării? Cât de mult suntem schimbați de ceea ce citim? Trebuie să curățăm continuu ușile percepției noastre și să privim cu alți ochi, cu uimire și mirare, miracolul care ne este pus în fața – miracolul mereu prezent al cuvântului divin de mântuire al lui Dumnezeu, exprimat în limbajul uman. După cum a remarcat Platon, „Începutul adevărului este a te mira de lucruri”.

Cu câțiva ani în urmă am avut un vis pe care încă mi-l amintesc cu luciditate. Eram înapoi în casa în care, timp de trei ani, în copilărie, am locuit la internat. Un prieten m-a dus mai întâi prin camerele deja cunoscute pentru mine din perioada copilăriei mele. Dar apoi, în visul meu, am intrat în alte încăperi pe care nu le mai văzusem niciodată – spațioase, elegante, pline de lumină. În cele din urmă am ajuns la o capelă mică, întunecată, cu mozaicuri aurii strălucind la lumina lumânărilor. „Ce ciudat”, i-am spus tovarășului meu, „că am trăit aici pentru atâta reme, și totuși nu am știut vreodată  de existența acestor camere”. Iar el a răspuns, „dar întotdeauna e așa”. Și m-am trezit și,  iată, era  un vis.

Nu ar trebui să reacționăm în prezența Bibliei  cu exact același sentiment  de surprindere, același simțământ de bucurie și revelație ca cel pe care  l-am simțit eu în vis? Sunt atâtea încăperi în  Scriptură ce nu au fost încă cercetate. Avem atâtea încă se explorăm.

Dacă supunerea înseamnă mirare, înseamnă și ascultare. Acesta este într-adevăr sensul literal al cuvântului „ascultă” atât în greacă, cât și în latină – a auzi. Problema este că cei mai mulți dintre noi sunt mai buni să vorbească decât să asculte. Un incident din „Goon Show”, pe care obișnuiam să-l urmăresc la radio cu nerăbdare în timpul studenției mele, rezumă prea bine situația noastră. Telefonul sună și unul dintre personaje îl ridică. „Bună”, exclamă el, „bună, bună”. Volumul lui crește. „Cine vorbește? Nu te pot auzi. Bună, cine vorbește?” O voce la celălalt capăt spune: „Tu vorbești”. „Ah”, răspunde el, „am crezut că vocea mi-a sunat familiar”. Și pune receptorul jos. Una dintre cerințele principale, dacă vrem să dobândim o „gândire  duhovnicească”, este să nu mai vorbim și să începem să ascultăm. Când intrăm într-o Biserică Ortodoxă, împodobită în mod tradițional, și privim în sus spre altar, vedem acolo, în absidă, icoana Maicii Domnului cu mâinile ridicate la cer – vechiul mod scripturistic de a se ruga pe care mulți încă îl folosesc astăzi. Aceasta trebuie să fie și atitudinea noastră față de Scriptură – o atitudine de deschidere și receptivitate atentă, mâinile noastre fiind întinse invizibil spre cer.

Pe măsură  ce citim Biblia, trebuie să ne modelăm asemenea  Sfintei  Feciare Maria, căci ea este, prin excelență, cea care ascultă. La Buna Vestire, ascultându-l pe înger, ea răspunde cu supunere: „Fie  mie după cuvântul tău” (Luca 1,38). Dacă nu ar fi ascultat mai întâi Cuvântul lui Dumnezeu și nu l-ar fi primit duhovnicește în inima ei, nu ar fi purtat vreodată Cuvântul lui Dumnezeu trupește în pântecul ei. Ascultarea receptivă continuă să fie atitudinea ei de-a lungul istoriei Evangheliei. La nașterea lui Hristos, după vizita păstorilor, „Maria a păzit toate aceste lucruri, cugetându-le în inima ei” (Luca 2,19). După vizita la Ierusalim, când Iisus avea doisprezece ani, „Mama Sa a păstrat toate aceste lucruri în inima ei” (Luca 2,51). Importanța vitală a ascultării este indicată și în ultimele cuvinte atribuite Maicii Domnului în Sfânta Scriptură, la sărbătoarea nunții din Cana Galileii. „Faceți tot ce vă va spune El” (Ioan 2, 5), le spune ea slujitorilor și fiecăruia dintre noi.

În toate aceste  instanțe,  Fecioara Maria  servește drept oglindă și icoană ie a creștinului bilic. Ascultând  cuvântul  lui Dumnezeu, trebuie să  ne asemănăm ei: prin cumpătare,  prin ținerea  tuturor învățăturilor în inimile  noastre, prin împlinirea voilor Sale.  Vom  da  ascultare, așadar, la cele pe care Dumnezeu ni le rostește.

Sursă

Cum citim Sfânta Scriptură? – partea a II-a

Să purcedem în a doua parte către formele exterioare diferite prin care Tradiția se exprimă:

Sfânta Scriptură

Biblia și Biserica.

Biserica Creștină este o Biserică a Scripturii: Ortodoxia crede acest lucru la fel de ferm, dacă nu mai ferm ca Protestantismul. Biblia este exprimarea supremă a revelației lui Dumnezeu către om, iar creștinii trebuie întotdeauna să fie „Oameni ai Scripturii”. Dar dacă toți creștinii sunt Oameni ai Scripturii, atunci și Biblia este Scriptura Oamenilor; ea nu trebuie recomandată drept ceva făurit de Biserica, ci ca ceea ce trăiește și este înțeles în interiorul Bisericii (de aceea, nu trebuie Scriptura și Tradiția să fie separate). Căci din Biserică, Biblia își derivă finalmente autoritatea sa, pentru că Biserica a fost cea care a hotărât dintru început care cărți să facă parte din Sfânta Scriptură; și doar singură Biserica este cea care poate interpreta Sfânta Scriptură cu autoritate. Multe sunt fragmentele din Biblie care ele însele sunt departe de a fi clare, iar cititorul individual, oricât de sincer ar fi el în intențiile sale, se află în pericol de a cădea în eroare dacă va da crezare propriei sale interpretări. „Înțelegi ceea ce citești?” întreba Filip pe eunucul etiopian; iar eunucul a răspuns: „Cum pot eu ști, de nu mă va ghida cineva?” (Fapte 8,30). Ortodocșii, atunci când citesc Scriptura, acceptă călăuza Bisericii. Când sunt primiți în Biserica Ortodoxă, cel convertit promite: „Voi accepta și înțelege Sfânta Scriptură în concordanță cu interpretarea care a fost și este păstrată de Sfânta Sobornicească Biserică Ortodoxă a Răsăritului, a noastră Mamă” (despre Biblie și Biserică, vezi mai ales Dositei, Mărturisire, Tratatul al II-lea).

Textul Bibliei:

Critică biblică. Biserica Ortodoxă are același Nou Testament ca restul creștinătății. Ca autoritate textuală pentru Vechiul Testament, ea folosește traducerea din Greaca Veche a Septuagintei. Atunci când aceasta diferă de originalul ebraic (lucru care se întâmplă destul de des), ortodocșii consideră că schimbările din Septuagintă au fost făcute sub inspirația Duhului Sfânt, și vor fi acceptate drept o parte a revelației continue a lui Dumnezeu. Cel mai bun exemplu în acest sens este fragmentul de la Isaia 6,14 – unde versiunea ebraică spune „o femeie tânără va lua în pântec și va naște fiu”, iar Septuaginta traduce „Fecioara va lua în pântec și va naște”. Noul Testament urmează textului Septuagintei (Matei 1, 23).

Versiunea ebraică a Vechiului Testament conține treizeci și nouă de cărți. Septuaginta conține alte zece cărți, care nu sunt prezente în versiunea ebraică, cunoscute în Biserica Ortodoxă drept „Cărți Deutero-Canonice” (3 Ezdra, Tobit, Iudit; 1, 2 și 3 Macabei; Înțelepciunea lui Solomon, Ecclesiast; Baruh; Epistola lui Ieremia. În Occident, aceste cărți deseori sunt numite „Apocrife”). Acestea au fost declarate de Sinodul de la Iași (1642) și Ierusalim (1672) a fi „părți autentice ale Scripturii”; majoritatea comentatorilor ortodocși din ziua de astăzi, însă, urmând opinia lui Atanasie și Ieronim, consideră că aceste cărți deutero-canonice, deși parte a Biblie, nu se bucură de aceeași autoritate ca celelalte cărți ale Vechiului Testament.

Creștinismul, dacă este adevărat, nu are de ce se teme în a realiza o critică onestă. Ortodoxia, deși prezintă Biserica drept interpretul cu cea mai mare autoritate asupra Scripturii, nu interzice studiul istoric și critic al Bibliei, deși până acum, criticii ortodocși nu au fost proeminenți în acest areal de studiu.

Sfânta Scriptură în cult.

Deseori se consideră că ortodocșii acordă mai puțină importanță decât frații lor occidentali textului Scripturii. Însă, în fapt, Sfânta Scriptură este citită în mod constant pe parcursul slujbelor ortodoxe: în timpul Utreniei și a Vecerniei întreaga Psaltire este recitată în fiecare săptămână, iar în timpul Postului Mare, de două ori (aceasta este canonul așezat în cărțile de cult. În practică, în bisericile parohiale obișnuite, Utrenia și Vecernia nu se săvârșesc zilnic, ci numai la sfârșit de săptămână și de sărbători; și chiar și atunci, din păcate, fragmentele alese din Psaltire sunt de multe ori abreviate, sau (chiar mai rău) omise complet). Învățăturile din Vechiul Testament (de multe ori, trei la număr) se recită la Vecernia din ajunul marilor sărbători; citirea Sfintei Scripturi reprezintă momentul cel mai înalt al Utreniei Duminicilor și a sărbătorilor; la Liturghie, un anumit fragment evanghelic este atribuit pentru fiecare zi a anului, astfel încât întreg Noul Testament (cu excepția Apocalipsei lui Ioan) este citit la slujba euharistiei. Acum slobozește se cântă la Vecernie; alte cântări veho-testamentare, precum Măririle și Mărește suflete al meu, se cântă la Utrenie; Rugăciunea Domnească este citită în cadrul fiecărei slujbe. În afara acest fragmente specifice din Scriptură, întregul text al slujbei abundă în limbaj biblic și s-a calculat că Liturghia conține 98 de citări din Vechiul Testament și 114 din Noul Testament (P. Evdokimov, L’Orthodoxie, 241, nota 96).

Ortodoxia consideră că Biblia este icoana vorbită a lui Hristos, Sinodul VII Ecumenic hotărând că Sfintele Icoane și Cărțile Evangheliile ar trebui cinstite în același fel. În fiecare biserică, Evanghelia are un loc de onoare în altar; ea este purtată în procesiune în cadrul Liturghiei și a Utreniei în Duminici și de sărbători; cei credincioși o sărută și se închină ei. Acesta este respectul cu care Biserica Ortodoxă cinstește Cuvântul lui Dumnezeu.

Cele Șapte Sinoade Ecumenice: Crezul

Definițiile doctrinare ale unui  Sinod Ecumenic sunt infailibile. Astfel, în ochii Bisericii Ortodoxe, aceste mărturisiri de credință așezate de cele Șapte Sinoade posedă, alături de Biblie, o autoritate irevocabilă și supremă.

Cea mai importantă dintre toate mărturisirile ecumenice este Crezul Niceo-Constantinopolitan, care este citit, sau cântat, în cadrul fiecărei sărbători a Euharistiei, și, de asemenea, zilnic, la Miezonoptică și la ceasuri. Celelalte două Crezuri uzitate de către occident, Crezul Apostolic și Crezul Atanasian, nu posedă aceeași autoritate ca cel Nicean, fiindcă acestea nu au fost proclamate de un Sinod Ecumenic. Ortodocșii cinstesc Crezul Apostolic drept o veche mărturisire de credință, și acceptă învățăturile sale; dar el reprezintă doar un Crez Baptismal local occidental, care nu este utilizat vreodată în cultul ortodox, ci este uneori tipărit (fără filioque) în ceaslov (Cartea Ceasurilor).

Sinoade Târzii

Formularea doctrinei ortodoxe, așa cum am văzut, nu a încetat cu cele Șapte Sinoade Ecumenice. Din 787 au existat două mari căi prin care Biserica și-a exprimat gândirea sa: a) definițiile Sinoadelor Locale (prin care ne referim la sinoadele la care au luat parte membri ai unei sau mai multor Biserici, fără a avea pretenția de a reprezenta Biserica Ortodoxă Catolică-Universală, ca un întreg) și b) epistolele sau mărturisirile de credință redactate de episcopi în parte. În timp ce deciziile doctrinare ale Sinoadelor Ecumenice sunt infailibile, cele ale Sinoadelor Locale, sau ale unui episcop, în parte, sunt întotdeauna supuse erorii; dar, dacă asemenea decizii sunt acceptate de către restul Bisericii, atunci ele își dobândesc autoritatea lor ecumenică (adică, autoritatea universală, similară celei posedate de mărturisirile doctrinare ale Sinoadelor Ecumenice). Deciziile doctrinare ale Sinoadelor Ecumenice nu pot fi revizuite, sau corectate, ci trebuie acceptate in toto – în totalitate; însă, Biserica, deseori, a fost selectivă în tratarea anumitor acte ale Sinoadelor Locale: în cazul sinoadelor ce aparțin sec. XVII, hotărârile de credință au fost, în parte, acceptate de către întreaga Biserică Ortodoxă, însă, pe de altă parte, unele au fost așezate deoparte, sau corectate.

Următoarele sunt principalele hotărâri doctrinare ortodoxe din 787:

1. Epistola Enciclică a Sfântului Fotie (867).
2. Prima Epistolă a lui Mihail Cerularie către Petru al Antiohiei (1054).
3. Deciziile Sinoadelor Constantinopolitene din 1341 și 1351 asupra controversei isihaste.
4. Epistola Enciclică a Sfântului Marcu de Efes (1440-1441).
5. Mărturisirea de credință a lui Ghenadie, Patriarhul Constantinopolului (1455-1456).
6. Răspunsurile lui Ieremia al II-lea către Luterani (1573-1581).
7. Mărturisirea de credință a lui Mitrofan Kritopoulos (1625).
8. Mărturisirea Ortodoxă a lui Petru Movilă, în forma sa revizuită (conform Sinodului de la Iași, 1642).
9. Mărturisirea lui Dositei (conform Sinodului de la Ierusalim, 1672).
10. Răspunsurile Patriarhilor Ortodocși către Non-Jurori (1718, 1723).
11. Răspunsul Patriarhilor Ortodocși către Papa Pius al IX-lea (1848).
12. Răspunsul Sinodului Constantinopolitean către Papa Leo al XIII-lea (1895).
13. Epistolele Enciclice ale Patriarhiei de Constantinopol asupra unității creștine și asupra „Mișcării Ecumenice” (1920-1952).

Aceste documente – mai ales punctele 5-9 – sunt uneori numite „Cărți Simbolice” ale Bisericii Ortodoxe, dar mulți cercetători ortodocși de astăzi consideră această denumire ca fiind nefastă, evitând utilizarea ei.

Sfinții Părinți

Definițiile Sinoadelor trebuie studiate într-un context mai larg de către Părinți. Dar, ca în cazul Sinoadelor Locale, la fel și în cazul Sfinților Părinți, judecata Bisericii este selectivă: anumiți scriitori au căzut, la o anumită vreme, în erori și, în alte momente, se contrazic reciproc. Grâul patristic trebuie distins de neghina patristică. Creștinul ortodox nu trebuie doar să cunoască și să citeze Părinții, ci trebuie să intre și în duhul Părinților și să dobândească „gândirea patristică”. El trebuie să trateze Sfinții Părinți nu numai ca niște relicve ale trecutului, ci ca pe niște martori vii și contemporani.

Biserica Ortodoxă nu a încercat vreodată să definească exact care sunt exact Sfinții Părinți, cu atât mai puțin, să îi clasifice într-o ordine pe baza importanței. Dar, Ea face o deosebită reverență scriitorilor de secol patru, și în special înaintea celor pe care îi numește „cei Trei Mari Ierarhi”,  Grigorie de Nazianz, Vasile cel Mare și Ioan Hrisostom. În ochii ortodoxiei, „veacul Părinților” nu s-a sfârșit odată cu secolul al cincilea, căci mulți scriitori târzii sunt, de asemenea, numiți „Părinți” – Maxim, Ioan Damaschinul, Teodor Studitul, Simeon, Noul Teolog, Grigorie Palama, Marc al Efesului. Într-adevăr, este periculos să privim „Sfinții Părinți” drept un ciclu de scrieri aparținând în întregime trecutului, deoarece, ce ar opri propriul nostru veac să dea naștere unui nou Vasile sau Atanasie? A susține că nu mai pot exista Părinți înseamnă a sugera că Sfântul Duh s-a depărtat de Biserică.

Liturghia

Biserica Ortodoxă nu se definește într-o așa mare măsură prin formularea definițiilor formale dogmatice, asemenea Bisericii Romano-Catolice. Dar, ar fi complet fals să concluzionăm că dacă unele credințe nu au fost vreodată în mod specific proclamate drept dogme de către ortodoxie, ele nu pot fi parte ale Tradiției Ortodoxe, ci abia alcătuiesc o opinie privată. Anumite doctrine, care nu au fost vreodată definite formal, sunt păstrate de către Biserică cu o convingere lăuntrică de netăgăduit, printr-o unanimitate de nestăvilit, care păstrează aceeași greutate asemenea formulării explicite. „Unele lucruri le avem din învățăturile scrise”, spune Sfântul Vasile, „altele, le-am primit din Tradiția Apostolică cea înmânată nouă în taină; iar ambele au aceeași putere pentru credincios” (Despre Duhul Sfânt, 2(66)).

Tradiția lăuntrică „dată nouă în taină” este păstrată, mai presus de toate, în actul cultic al Bisericii. Lex orandi lex credendi: credința omului se exprimă în rugăciune. Ortodoxia a formulat puține definiții explicite asupra Euharistiei și a Sfintelor Taine, asupra lumii de apoi, asupra Maicii Domnului, sfinților și a celor credincioși, care au părăsit lumea aceasta: credința ortodoxă cu privire la aceste puncte se păstrează mai ales în rugăciunile și imnele utilizate în slujbele ortodoxe. Nici măcar cuvintele ce alcătuiesc slujbele nu sunt parte a Tradiției; diferitele gesturi și acțiuni – cufundarea în apele botezului, diferitele miruiri, semnul crucii, ș.a.m.d. – toate au o semnificație specială, toate exprimă într-o formă simbolică, sau dramatică, adevărurile de credință.

Dreptul Canonic

În afara definițiilor doctrinare, Sinoadele Ecumenice au trasat anumite Canoane, ce au de a face cu organizarea și disciplina Ei; alte Canoane, au fost făcute de Sinoade Locale și de către episcopi, în parte. Teodor Balsamon, Zonaras, și alți scriitori bizantini au compilat colecțiile de canoane, aducând explicații și comentarii. Comentariul standard modern grecesc, Pidalionul (Cârma Corabiei), care a fost publicat la 1800, reprezintă lucrarea sfântului neobosit, Nicodim Aghioritul.

Dreptul Canonic al Bisericii Ortodoxe a fost foarte puțin studiat în vest, și, ca rezultat, unii scriitori apuseni uneori cad în diferite greșeli atunci când se referă la Ortodoxie drept o organizație care, practic, nu prezintă reglementări exterioare. Din contră, viața ortodoxiei implică numeroase reguli, de multe ori, de mare strictețe și rigoare. Trebuie să mărturisim, însă, că în zilele noastre, multe din aceste canoane sunt foarte dificil, dacă nu imposibil, de aplicat, nemaifiind în mare parte utilizate. Când și dacă un nou Sinod General al Bisericii se va reuni, una dintre sarcinile sale va fi revizuirea și clarificarea Dreptului Canonic.

Definițiile doctrinare ale Sinoadelor posedă o validitate absolută și de nealterat pe care Canoanele nu o pot pretinde; căci definițiile doctrinare au de a face cu adevărurile eterne, pe când Canoanele, cu viața pământească a Bisericii, unde condițiile se schimbă în mod constant și situațiile individuale variază în mod infinit. Cu toate acestea, între Canoane și dogmele Bisericii există o legătură existențială: Dreptul Canonic reprezintă, pur și simplu, încercarea de a aplica dogma Bisericii în situațiile practice ale vieții creștinului de zi cu zi. Astfel, în sens relativ, aceste Canoane fac parte din Sfânta Tradiție.

Icoanele

Tradiția Bisericii este exprimată nu numai prin cuvinte, nu numai prin acțiuni și gesturi utilizate în cult, ci, de asemenea, prin artă – prin liniile și culorile Sfintelor Icoane. O icoană nu este doar o imagine religioasă făcută cu scopul de a stârni emoții potrivite pentru cel ce o privește; ea este o modalitate prin care Dumnezeu se arată omului. Prin icoane, creștinul ortodox primește o imagine a vieții spirituale. Datorită faptului că icoanele sunt parte a Tradiției, pictorul nu este liber să adapteze, sau să inoveze, după bunul său plac; pentru că lucrarea sa trebuie să reflecteze nu propriile sale sentimente estetice, ci gândirea Bisericii. Inspirația artistică nu este exclusă, dar ea trebuie exersată conform anumitor reguli predefinite. Este important ca un pictor de icoane să fie un artist bun, dar mai important este ca el să fie un creștin sincer, trăitor al duhului Tradiției, pregătit pentru a sa lucrare prin spovedanie și împărtășanie.

Acestea sunt principalele elemente care formează dintr-un punct exterior de vedere Tradiție Bisericii Ortodoxe – Scriptura, Sinoadele, Părinții, Liturghia, Canoanele și Icoanele. Aceste elemente nu trebuie separate, sau contrastate, căci același Duh Sfânt este cel ce vorbește prin toate, și, împreună, ele formează un tot, fiecare parte fiind înțeleasă prin prisma celorlalte.

S-a spus, de-a lungul timpului, că principala cauză ce secundează eșuării Creștinismului vestic în secolul al șaisprezecelea a fost separarea dintre teologie și misticism, între liturghie și rugăciunea personală, care au coexistat de-a lungul epocii medievale. În ceea ce o privește, ortodoxia a ținut întotdeauna să evite orice astfel de divizie. Toată teologie ortodoxă adevărată este și mistică; precum misticismul, atunci când el „divorțează” de teologie, devine subiectiv și eretic, la fel și teologia, atunci când nu este mistică, degenerează într-un scolasticism arid, „academic”, în sensul cel mai rău al cuvântului.

Teologia, misticismul, spiritualitatea, regulile morale, cultul, arta: toate acestea nu trebuie păstrate în compartimente separate. Doctrina nu poate fi înțeleasă dacă ea nu este uzitată în rugăciune: teologul, spunea Evagrie, este cel care știe să se roage, iar cel care se roagă în duh și adevăr este, prin însuși actul respectiv, un teolog (Despre Rugăciune, 60 (P.G. 79, 1180B)). Și doctrina, dacă este să fie folosită în rugăciune, trebuie și trăită: teologia fără acțiune, precum spune Sfântul Maxim Mărturisitorul, este o teologie a demonilor (Epistola 20 (P.G. 91, 601 C)). Crezul aparține doar celor ce îl trăiesc. Credința și dragostea, teologia și viața, sunt inseparabile. În Liturghia Bizantină, Crezul este introdus prin aceste cuvinte: „Să ne iubim unii pe alții, ca într-un gând să mărturisim pe Tatăl, pe Fiul și pe Duhul Sfânt, Treimea cea de o ființă și nedespărțită”. Aceasta este exact atitudinea ortodoxă asupra Tradiției. Dacă nu ne vom iubi unii pe alții, nu îl putem iubi pe Dumnezeu; și dacă nu îl iubim pe Dumnezeu, nu putem face o mărturisire adevărată de credință și nu putem pătrunde în duhul lăuntric al Tradiției, căci nu există altă cale de a-l cunoaște pe Dumnezeu, decât prin a-L iubi.

Sfânta Tradiție: Sursa Credinței Ortodoxe, de Ep. Kallistos Ware – partea I

Majoritatea covârșitoare a oamenilor, mii și milioane de oameni, sunt oameni obișnuiți, pe care Sfânta Scriptură îi numește „poporul Pământului” (IV Regi 15, 5). De ce însă îi numește așa?

Fiindcă aceștia se aseamănă ierbii cenușii, sau tufișurilor. Nu au în viața lor scopuri, sau aspirații mai înalte, mințile lor sunt foarte nesăbuite și sunt preocupate doar de grijile vieții, bunuri pământești și probleme cotidiene.

Alții, asemenea munților și a dealurilor, care sunt acoperiții de iarbă și tufișuri, dau naștere când și când unor cedrii înalți și unor stejari uriași, tot așa și din poporul pământului ridică Dumnezeu oameni cu adevărat măreți, care au strălucirea minții, profunzimea gândirii și al căror cuvânt are multă putere. Astfel de oameni creează o viață nouă și mai bună și schimbă relațiile dintre popoare și state.

Acest lucru este, desigur, foarte important, însă cu mult mai importante sunt acele schimbări radicale, pe care Dumnezeu le săvârșește prin intermediul oamenilor măreți, prin marii asceți ai evlaviei și dreptății, prin intermediul marilor ierarhi, a făcătorilor de minuni și a drepților. În lucrările marilor filosofi există multe contradicții și dese ori oamenii, care consideră că pot găsi în ele un răspuns nou la o întrebare străveche: „ce este adevărul?”, sunt dezamăgiți.

Istoria științei cunoaște multe cazuri când teoriile științifice, considerate inatacabile, și-au pierdut relevanța înaintea unor noi realizări în domeniul cunoașterii.

Însă cu totul diferit stau lucrurile în spațiul duhovnicesc, în zona de gândire teologică înaltă. Acolo, toate sunt ferme și eterne. Cu puțină vreme înainte am sărbătorit ziua morții martirice a Proorocului și Botezătorului Domnului, Ioan, despre care Domnul nostru Iisus Hristos a spus că între cei născuți din femei nu s-a arătat unul mai mare ca acesta. Astfel, Domnul l-a așezat cu mult deasupra tuturor străluciților oameni de știință ai vremii, sau a filosofilor și artiștilor. Pe acesta, care în mare măsură a fost un purtător al Duhului sfânt și slujitor al adevărului celui Preaînalt, l-a arătat înaintea întregii umanități drept cel mai vrednic om.

Cu puțină vreme înainte, în ziua Adormirii Maicii Domnului, vă povesteam despre faptul că Domnul și Dumnezeul nostru Iisus Hristos l-a așezat pe Înaintemergătorul Său deasupra tuturor celor născuți din femeie, însă acest lucru nu face referire și la Preasfânta Fecioară Maria, fiindcă ea se găsește deasupra Heruvimilor și a Serafimilor.

Dacă ziua de naștere a oamenilor însemnați o serbăm și o cinstim cu mult respect, atunci cu ce fel de bucurie trebuie să sărbătorim ziua de azi, cinstind ziua celeia ce a strălucit pe Soarele Dreptății, Domnul și Dumnezeul nostru Iisus Hristos, Cel care a îmbrăcat trup omenesc? În troparul acestei mari sărbători auzim aceste minunate cuvinte: „Nașterea ta, de Dumnezeu Născătoare, bucurie a adus în toată lumea”.  În toată lumea, nu numai în neamul omenesc, dar și pentru lumea cea nevăzută, pentru lumea îngerilor, a strălucit astăzi bucurie mare.

Așadar, deasupra tuturor marilor personalități ale omenirii, deasupra lui Ioan Înaintemergătorul, deasupra Arhanghelilor și a Îngerilor, a așezat-o Domnul Dumnezeu pe Preasfânta, Preacurată Fecioară Maria. Și desigur că a așezat-o pe aceasta în acel loc cu dreaptă știință, fiindcă în ea s-a sălășluit Duhul Sfânt, pentru a deveni Maică pământească a Fiului lui Dumnezeu, cel mai înainte de veacuri, a Domnului nostru Iisus Hristos. Duhul cel Preasfânt al lui Dumnezeu a făcut inima Mariei într-o măsură incomensurabilă mai curată ca inimile tuturor oamenilor. Curăția inimii este considerată de Domnul nostru Iisus Hristos drept mult mai importantă ca toate celelalte, motiv pentru care a și spus în fericiri: „fericiți cei curați cu inima, căci aceia pe Dumnezeu îl văd[1]” (Mat. 5,8). Comuniunea neîntreruptă cu Dumnezeu este cea mai mare răsplată, pe care Domnul Iisus Hristos o promite acelora ce păzesc aceste nouă porunci, pe care noi le numim fericiri.

Să ne aducem aminte ce spune Mântuitorul nostru despre inima omenească. Cuvântul său explică de ce prețuiește Acesta atât de mult curăția inimii. A spus Domnul „Căci dinăuntru, din inima omului, ies cugetele cele rele, desfrânările, hoțiile, uciderile, adulterul, lăcomiile, vicleniile, înșelăciunea, nerușinarea, ochiul pizmaș, hula, trufia, ușurătatea – toate aceste rele ies dinăuntru și spurcă pe om” (Marcu 7, 21-23).

Dacă lucrurile stau așa și dacă, conform cuvântului lui Hristos, rădăcinile răului se găsesc în inima omenească, atunci cu siguranță din aceeași inimă izvorăsc și toate acțiunile și gândurile bune și curate. Aceasta pentru că inima este centrul dragostei, iar dragostea este împlinirea legii întregi.

Inima Preasfintei și Preacuratei Născătoare de Dumnezeu Fecioară Maria a răspândit lumina unei curății și a unei dragoste cu totul excepționale nu numai în lumea pământească. Ziua nașterii luminate „bucurie a adus la toată lumea”, în întreaga lumea, adică, a puterilor fără de trup.

Fie ca și noi, frații și surorile mele, să păzim în inimile noastre bucuria acestei zile de lumină purtătoare și fericită a nașterii ei. Să încercăm cu toate puterile noastre să purtăm în toată vremea inima noastră curată, pentru a fi vrednici de iubirea Preasfintei, care totdeauna mijlocește pentru noi înaintea Fiului său și Domnului nostru Iisus Hristos, Cel Căruia, împreună cu Tatăl cel fără de început și cu Duhul Sfânt aparține toată slava, cinstea și închinăciunea în vecii vecilor. Amin.

Din cartea Λογοι και Ομιλίες, vol. I, Ed. Ορθοδοξος Κυψελη.

[1]Μακάριοι οι καθαροί τη καρδία, ότι αυτοί τον Θεόν όψονται

Întreaga Sfântă Scriptură este impregnată de prezența miracolului, începând cu cartea Facerii și terminând cu Sfintele Evanghelii și Faptele Apostolilor. Sfântul Proroc Moise este primul mare săvârșitor al minunilor, prin plăgile Egiptului, despărțirea apelor Mării Roșii, izvorârea apei din stâncă și, desigur, apariția manei și a prepelițelor pentru hrana poporului Israel în Pustiul Sinai. Apoi, acestea sunt strâns legate de istoria poporului Israel, de la cucerirea Țării Sfinte, trecând prin vremurile regilor și profeților, până în zilele Mântuitorului Hristos, fiind săvârșite fie direct de către Dumnezeu, fie prin trimiși, oameni inspirați de Duhul Sfânt.

Potrivit definiției unui teolog, „miracolul este o epifanie a lui Dumnezeu – și al iubirii Acestuia, vădit în milostenia lui Hristos, manifestată îndeosebi față de cei slabi și de cei sărmani (bolnavii, infirmii, posedații); semn al înălțării Împărăției mesianice, prin care Iisus figurează mântuirea pe care o anunță; semn al misiunii divine a lui Iisus, pe care Îl acreditează ca trimis al Tatălui, și al gloriei pe care o împarte cu El”.

Desigur, întâiul săvârșitor al minunilor în istoria biblică și în cea universală, în general, este Mântuitorul Hristos. De-a lungul activității Sale publice pământești, de numai trei ani, minunile Sale au fost fără număr, între ele numărându-se felurite vindecări, curățiri de duhuri necurate, înmulțiri ale roadelor pământului și chiar trei învieri, a fiicei lui Iair, a fiului văduvei din Nain și a lui Lazăr, fratele Martei și al Mariei, prietenul Său. Minunile Mântuitorului sunt consemnate de către Sfinții Evangheliști, precum Sfântul Evanghelist Matei care, subsumând activitatea pământească a Fiului lui Dumnezeu, arată că: „a străbătut Iisus toată Galileea, învățând în sinagogile lor și propovăduind Evanghelia împărăției și tămăduind toată boala și toată neputința întru popor. Și s-a dus vestea despre El în toată Siria, și aduceau la El pe toți cei aflați în suferință și cuprinși de multe feluri de boli și de chinuri, pe demonizați, pe lunatici, pe slăbănogi, și El îi vindeca. Și mulțimi numeroase mergeau după El, din Galileea, din Decapole, din Ierusalim, din Iudeea și de dincolo de Iordan” (Matei 4, 23-25).

Sfinții Evangheliști recunosc însă că nu au consemnat nici pe departe toate minunile săvârșite de Fiul lui Dumnezeu întrupat, așa cum mărturisește Sfântul Apostol și Evanghelist Ioan, atestând totodată numărul nespus de mare al acestora: „Și încă multe alte minuni a făcut Iisus în fața ucenicilor Săi, care nu sunt scrise în cartea aceasta. Iar acestea – sau scris pentru ca voi să credeți că Iisus este Hristos, Fiul lui Dumnezeu, și, crezând, viață să aveți întru numele Lui” (Ioan 20, 30-31). Aceste cuvinte, pe lângă sensul lor clar, de nelimitare a numărului minunilor săvârșite de către Mântuitorul Hristos, mai au și un sens tainic, căci ne arată faptul că minunile săvârșite de Iisus Domnul pe pământ nu pot fi despărțite de persoana Sa dumnezeiască, așa cum învață Sfântul Chiril al Alexandriei: „Cugetând la înțelesul Întrupării și cercetând  după putință această taină excepțională și mai presus de minte, gândim pe Cuvântul ca fiind una cu trupul Lui, dar neprefăcut în trup (căci o spunem aceasta, pentru că firea Cuvântului e neprefăcută și neschimbată și nu admite nici umbră de schimbare). Ci credem, după Sfânta și de Dumnezeu insuflata Scriptură, că Unul este Iisus și Hristos și Fiul, înțeles din templul dumnezeiesc, rămas întreg în hotarul umanității, și din Cuvântul cel viu. Acest lucru îl poți vedea existând ca adevărat în firea noastră, ca oameni. Căci suntem un singur om, alcătuit din suflet și trup, trupul și sufletul fiind aparte, potrivit rațiunii fiecăruia, dar concurgând la formarea unei singure ființe, nesuportând să fie despărțite după unirea dintre ele”.

Chiar și așa, este greu să se facă o enumerație completă a minunilor săvârșite de către Mântuitorul Hristos și care sunt consemnate în cărțile Sfintelor Evanghelii. Se poate însă reține că Fiul lui Dumnezeu Cel întrupat manifestă, în săvârșirea minunilor, profunde sentimente de iubire pentru ceea ce reprezintă viața și de compasiune față de suferința omenească. Astfel, El a săvârșit numeroase minuni ce au redat unor oameni sănătatea trupească și sufletească, precum au fost vindecarea paraliticului din Capernaum (Marcu 2, 1-2) a leprosului (Marcu 1, 40-45) ori a slujitorului ofițerului roman din Capernaum (Matei 8, 5-13).

De asemenea, Mântuitorul săvârșește nu doar o dată minuni de alungare a demonilor, de vindecare a celor chinuiți de duhuri necurate, precum este cazul demonizatului din ținutul Gadarenilor (Luca 8, 26-39). Săvârșirea acestui fel de minuni face mai mult decât oricare dovada puterii dumnezeiești prin intermediul căruia a lucrat Fiul lui Dumnezeu Cel întrupat, Care a scos demonii cu degetul lui Dumnezeu, așa cum se spune în Sfânta Evanghelie după Luca (Luca 11, 20), iar nu cu vreo putere diavolească, așa cum Îl acuzaseră fariseii. Diferența dintre minunile săvârșite de către Mântuitorul Hristos ori de către Apostoli și ucenici în numele Său este astfel explicată de către un renumit apologet creștin, C.S. Lewis: „adecvarea minunilor creștine și deosebirea dintre ele și miracolele mitologice stau în faptul că cele dintâi sunt dovada unei invazii întreprinse de o Putere care nu e străină. Ele reprezintă ceea ce ar fi de așteptat să se întâmple când se vede invadată nu de un simplu zeu, ci de Dumnezeul Naturii”.

Astfel, prin minunile Sale, Iisus „redă sănătatea oamenilor, reface ființa umană a persoanei (terapia persoanei). Pe de altă parte, El demască puterile răului, denunță idolatria și falsificarea raporturilor dintre oameni (terapia societății)”. Un alt fel de minuni sunt cele prin care Mântuitorul Hristos manifestă grijă față de sărăcia și mizeria omenească, prin care caută să îndrepte nedreptățile sociale ale vremii Sale, mustrându-i pe cei ce ar putea face diferența pentru semenii lor cei obidiți și totodată prefigurând venirea unei Împărății mai bune decât cea actuală: „Miracolele înmulțirii pâinilor, atunci când Domnul rostește binecuvântarea, rupe și împarte pâinile prin ucenicii Săi pentru a hrăni mulțimea, prefigurează supraabundența acestei pâini unice a Euharistiei Sale. Semnul apei preschimbate în vin la Cana anunță de pe-acum Ceasul glorificării lui Iisus. El exprimă săvârșirea mesei de cununie în Împărăția Tatălui, unde credincioșii vor bea vinul cel nou care va fi Sângele lui Hristos”.

Astfel, „lucrarea și semnul sunt acțiuni miraculoase care dezvăluie cine anume este Iisus, care este planul Său, slava Sa, legătura Sa cu Tatăl”[1]. Critica modernă caută adesea să discrediteze fenomenul miracolelor, căutând fie  să le ofere acestora o explicație științifică – rezonabilă, în unele cazuri – fie punându-le pe seama exaltării martorilor ori considerându-le o simplă fabulație a autorilor care le-au relatat. Însă acești exponenți ai modernității radicale, pentru care „miracolele nu există, Iisus fiind cel mult un vindecător priceput sau un magician”[2] trec cu vederea un aspect crucial al minunilor, anume faptul că acestea „trebuie plasate în contextul mai larg al lucrării divine. Pentru omul biblic, totul este perceput ca act direct al lui Dumnezeu, totul este miraculos. Nu putem deci surprinde esența miraculului biblic văzându-l, în chip negativ, ca pe o violare a regulilor ordinii naturale. Dacă este evident că tot ceea ce Biblia numește miracol nu mai este la fel pentru noi, nu trebuie totuși exagerat eliminându-le pe toate în vrac”[3]. În plus, nu faptul în sine, nu supranaturalul acestuia prezintă importanță, ci mesajul pe care acesta încearcă să-l aducă omului, așa cum se exprimă un teolog: „sunt gesturi care semnalizează, gesturi prin care Dumnezeu îi atenționează pe ai Săi. Extraordinarul ca atare contează prea puțin, contează în primul rând sensul acestor gesturi liberatoare. Minunea nu semnifică nimic în sine și nu prezintă interes decât dacă este considerată ca urmă a unei realități mai profunde și superioare”[4].

Mai mult decât atât, minunile sunt o anunțare a planului divin de mântuire a lumii, care la rându-i depășește puterea omenească de judecată: „Miracolul este întotdeauna legat de evenimentul mântuirii, anunțat și promis în Vechiul Testament, dat prin Iisus Hristos, propovăduit și perpetuat în Noul Testament prin mijlocirea Bisericii”[5]. Dar mai important este faptul că miracolul nu forțează credința, nu silește firea umană, ci el este „un semn ce stabilește, prin reacțiile pozitive și negative pe care le suscită, o linie de demarcație între cei care întâmpină Împărăția și cei care o resping, între cei care cred sau sunt dispuși să creadă și ceilalți…el nu are niciun sens dacă nu stabilește între om și Dumnezeu o relație nouă și transfiguratoare”. Astfel, putem afirma că, din contră, „în creștinism, cu cât înțelegem mai mult ce fel e Dumnezeu este Cel despre care se spune că e prezent și scopul pentru care se spune că a apărut, cu atât mai credibile devin minunile…Mintea care cere un creștinism nemiraculos este o minte în curs de recădere din creștinism în simpla religie”.

De aceea, este foarte important de reținut faptul că miraculosul creștin, prea des redus la fenomene extraordinare, fără o ancorare istorică și fără o implicație teologică, trebuie înțeles în lumina credinței, trebuie trăit prin intermediul istoriei de douăzeci de secole a comunităților creștine. Numai astfel minunile pot căpăta o coerență și pentru ochii și mintea omenească, numai astfel sensul lor poate transcende binele imediat pe care acestea le-au săvârșit și poate conduce la binele mai mare, la trezirea, la fel de bruscă precum a  fost și săvârșirea lor, a focului credinței în sufletul omului.

[1] Joachim Bouflet, O istorie a miracolelor, p. 28.

[2] Joachim Bouflet, O istorie a miracolelor, p. 26.

[3] Hervé Tremblay, „Miracle (dans la Bible)”, cf. Joachim Bouflet, O istorie a miracolelor, p. 23.

[4] Charles Perrot, Jésus, ed. PUF, Paris, 1998, p. 65.

[5] Joachim Bouflet, O istorie a miracolelor, p. 34.

Bibliografie:

1. Biblia sau Sfânta Scriptură, ed. IBMBOR, București, 1988.
2. Sfântul Chiril al Alexandriei, Comentariu la Evanghelia Sfântului Ioan, trad. Pr. Dumitru Stăniloae, col. PSB, vol. 41, ed. IBMBOR, București, 2000.
3. Bouflet, Joachim, O istorie a miracolelor din Evul Mediu până în zilele noastre, trad. Gabriela Șiclovan, ed. Cartier, Chișinău, 2009.
4. Bria, Pr. Ion, Iisus Hristos, Editura Enciclopedică, București, 1992.
5. Lewis, C.S., Despre minuni, trad. Sorin Mărculescu, ed. Humanitas, București, 2007.
6. Mircea, Pr. Ioan, Dicționar al Noului Testament, ed. IBMBOR, București, 1995.
7. Perrot, Charles, Jésus, ed. PUF, Paris, 1998.