Tag

Simona Halep

Au existat români care au cucerit Parisul, chiar mai înainte de Virginia Ruzici şi de Simona Halep. Poetul Ion Minulescu, oltean pe filieră maternă, i-ar fi pus la punct pe cei de la Charlie Hebdo: era plin de spirit, făcea nu doar romanţe superbe, ci şi lichior în casă, denumit eufemistic “poem lichid”, şi a fost recompensat de Statul francez cu medalia Legiunii de Onoare. Matricea Românească vă oferă câteva crâmpeie din viaţa unuia dintre marii simbolişti români.

Aici erau aristocraţi născuţi, nu făcuţi”, spune Adrian David, de la Casa Memorială Ion Minulescu şi Claudia Millian. Lucrul e vizibil nu doar în interiorul rafinat al locuinţei soţilor Minulescu, ci mai ales în spiritul protector al locului, pe care strămoşii noştri romani îl numeau genius loci.

“Minulescu era boem, histrionic, numai el avea dreptate, numai el voia să se audă vorbind, numai părerea lui conta. Aşa e înfăţişat şi în picturi, şi în fotografii: vorbind în capul mesei, cu toţi ascultând ce vorbeşte conu’ Minu. Rebreanu, care era şi el la Capşa, la Oteteleşanu, împreună cu Minulescu, la mesele scriitorilor, stătea într-un colţ, liniştit – servil şi cordial cu toată lumea. Rebreanu era stereotipul ardeleanului educat în spaţiul german: scump la vorbă, elev eminent, îşi făcea treaba lui. Minulescu era stereotipul olteanului educat în spaţiul latin, în spaţiul francez. Firi total diferite. Dar se respectau şi se apreciau, ba chiar au deschis, la un moment dat, o revistă împreună. Rebreanu avea un articol dedicat lui Minulescu, în care spunea: «Minulescu este un poet gras care scrie versuri subţiri». Subţiri nu avea sensul peiorativ din ziua de azi. Toţi cei care îl vedeau pentru prima dată pe Minulescu, după ce îi citiseră romanţele, erau şocaţi. Spuneau: «Nu se poate ca tipul ăsta gras să scrie versurile acelea aşa frumoase!»

Medaliat cu Legiunea de Onoare

Indiferent ce ar spune răuvoitorii, legăturile dintre Franţa şi România sunt unele de tradiţie, iar un episod memorabil din viaţa poetului Ion Minulescu vine să o confirme. După Primul Război Mondial, aceste primeşte medalia Legiunii de Onoare, cea mai importantă medalie a Statului Francez, “pentru prietenia arătată poporului şi limbii franceze şi pentru promovarea limbii şi a culturii franceze”. “Apropo de Medalia Legiunii de Onoare, vedeţi aici un buton roşu. El era mândru, ca oricine, de această decoraţie, iar butonul roşu este de la aceasta. L-a purtat în fiecare zi, şi a ţinut şi să fie înmormântat cu el.”

Autorul “Romanţei fără ecou” era nu doar prolific în câmpul creaţiei artistice, ci şi un bon vivant, îmbiindu-şi amicii cu licori bahice produse chiar de către dânsul. “Aveţi aici De vorbă cu mine însu-mi şi De vorbă cu cine îmi place, poem lichid, distilat de Ion Minulescu. El avea o reţetă de lichior, pe care îl distila în casă, îl deşerta în sticlă şi îl eticheta. Când veneau prietenii, îi invita în living şi îi servea cu lichiorul produs de el. Şi le spunea: «Haide, dragă, să te servesc cu un poem lichid!» Din păcate, nu s-a păstrat reţeta…”, suspină David.

O zi din viaţa lui Ion Minulescu: discuţii cu “muzele”, program de bugetar, prânzul cu familia, cafenele

Acesta a creionat, pentru Matricea Românească, programul celui care a fost unul dintre marii exponenţi ai simbolismului românesc din veacul trecut:

“Minulescu scria şi el noaptea, ca Rebreanu, dar nu stătea toată noaptea. Se trezea la 6 dimineaţa, suna – îi aduceau servitorii cafeaua, în care i se turna un pic sau mai mult rom de Jamaica…. Ceea ce s-ar numi un marghiloman.  Îşi lua, deci, cafeaua, şi ieşea pe balcon. Vizavi, când locuiau ei aici, era un cămin studenţesc de fete de cadre didactice. Ştiau fetele cine locuieşte aici – spuneam că era celebru – şi ieşeau studentele la balconul acela romantic, sau la geamuri, şi îl strigau pe Minulescu, aruncau cu bileţele în el să le recite şi lor nişte versuri, să le compună nişte versuri… El, iubind frumosul, intra în jocul lor. În fine, la ora 8 dimineaţa era la birou, ca director la Ministerul de Culte şi Arte. La ora 12 – fiind director – se termina programul lui de bugetar şi era văzut la cafenele…”

sufragerie Ion Minulescu mare poet simbolist român medaliat cu Legiunea de Onoare

O locuinţă de aristocraţi autentici: casa familiei Minulescu, din Cotroceni

Deşi îndrăgostit de muze, Minulescu era şi mai îndrăgostit de familia lui, cu care ţinea să ia prânzul în fiecare zi. “Avea două fixuri: la 13:30, toţi trei membrii familiei Minulescu – poetul, fiica şi soţia – serveau prânzul împreună. Şi mai avea el un fix noaptea, când dormeau. Spunea, pentru că în timpul zilei fiecare era despărţit, cu programul lui, cu viaţa lui – ca fiecare să doarmă cu uşile camerelor deschise, pentru ca măcar în timpul nopţii să li se reunească spiritele.”

Cina «clasică» a lui Minulescu: cartofi prăjiţi cu iaurt

Excursul sentimental deoparte, Minulescu îşi orânduise frumos existenţa şi ducea într-adevăr viaţa unui aristocrat. “După prânz, intra în camera lui şi îşi făcea siesta. Undeva după ora 17 era în oraş, la cafenele. Râd eu, cu copiii, şi le spun: «Dacă era contemporan cu noi, ne întâlneam cu Minulescu la AFI Cotroceni sau alt mall», pentru că el era un mare fan al cumpărăturilor. De multe ori, soţia şi fiica sa purtau haine şi încălţăminte alese de Minulescu. Seara, undeva la ora 19, venea acasă şi intra în camera lui, numită de Claudia «garsoniera lui Bebeluş»…

Dar, ca să terminăm cu programul lui Minulescu: intra în camera lui, totdeauna servea la birou cina –  care era meniu exclusiv, cartofi prăjiţi cu iaurt – şi apoi seara stătea de vorbă cu soţia, îşi citeau unul altuia ce au scris, povesteau ce au făcut, mai scria, apoi seara târziu se culca.”

biroul lui Ion Minulescu mare poet simbolist român medaliat cu Legiunea de Onoare

Biroul din „garsoniera” lui Ion Minulescu

Muzeograful a explicat pentru Matricea Românească şi motivul pentru care camerei lui Minulescu i se spunea “garsonieră”: nici mai mult, nici mai puţin, pentru că marele simbolist român îşi crease aici un micro-univers.

“Aici dormea, în dreapta avea un mic lavoar, în spatele unei uşi este o cămară, sau o garderobă – după nevoi, avea biroul unde lucra, avea acces direct «la muze»», pe balcon, din camera lui… Deci, avea omul garsoniera lui!”

“Un poet gras, cu versuri subţiri”, pentru a-l cita pe Rebreanu, Ion Minulescu şi-a creat cele mai importante opere în “garsoniera” lui. Dovadă că marile spirite prosperă, la nevoie, şi în spaţii mici. Precum cămăruţele din (Micul) Paris, pe care l-a iubit, şi care l-a onorat pe, Ion Minulescu, mare poet simbolist român.

159 de ani au trecut de la ceea ce, colocvial fie spus, e cunoscut drept „Mica Unire”, deşi corectitudinea termenului e disputată. E momentul să ne reîntâlnim în jurul unui ideal, chiar dacă al unuia de secol XXI. Milioane de români au fost în spatele lui Alexandru Ioan Cuza în 1859 la Unirea Principatelor, milioane din România trebuie acum să fie în spatele Simonei Halep, românca ce domneşte peste tenisul mondial. Un editorial Matricea Românească.

În şapte ani”, scrie Florin Constantiniu în „O istorie sinceră a poporului român”, „sub această sabie a lui Damocles” ce o constituia provizoratul etern sub care românii îşi ţin conducătorii, „Cuza realizează performanţe ce fac din el un semănător – în sens evanghelic – al modernizării; nu există ogor al vieţii publice în care el să nu fi aruncat sămânţa înnoirii”.

„Cuza”, continuă istoricul, „este una dintre cele mai de seamă personalităţi ale istoriei româneşti. Inteligent, voluntar, abil, hotărât să meargă până la capăt (sunt indicii că el s-a aflat la originea asasinării primului-ministru Barbu Catargiu, în 1862 – nota autorului), Cuza a lăsat să-i fie umbrite calităţile de o viaţă privată dezordonată şi de o camarilă de joasă calitate.”

E acelaşi Cuza care i-a împroprietărit pe ţărani. E acelaşi Cuza care, luându-le clericilor români averile, le-a răspuns la contrarierea evident vehementă: „Unui călugăr nu-i trebuie palate domneşti, îi trebuie o mică chilie cu o rogojină, pe care să se culce, şi unde să se roage”. Lecţie de smerenie care rămâne valabilă pentru feţele bisericeşti îndrăgostite de luxul pământean – şi nu sunt puţine în România!

„Unui călugăr nu-i trebuie palate domneşti, îi trebuie o mică chilie cu o rogojină, pe care să se culce, şi unde să se roage”

Cuza n-a fost perfect, nici în viaţa privată şi nici în viaţa de stat, acţiunile lui pot fi disecate şi contestate, sub lupa istoriei şi din confortul demolării miturilor, pe care contemporaneitatea, în apatia ei distrugătoare, ni-l permite.

Însă Unirea pe care Cuza şi poporul român le-au făcut nu ne-o poate fura nimeni, iar monumentalitatea ei transcende orice scăderi omeneşti pe care domnul le va fi avut.

Să nu uităm, la 24 ianuarie 2018, că în februarie 1866, când Cuza a fost detronat de „monstruoasa coaliţie”, la Iaşi o mişcare separatistă (organizată de agenţii ruşi, potrivit aceluiaşi Constantiniu) scanda lozinca „Jos unirea!”, iar secesionistul filorus Constantin Moruzi îi scria prim-ministrului Ion Ghica: „Credeţi că veţi putea săvârşi crima ce se numeşte unire; credeţi că ea va putea avea viaţă? Nu, nu, niciodată”.

Acest „niciodată” s-a transformat în peste un secol şi jumătate de când România dăinuie. La această clipă de emoţie trebuie să ne amintim – nu milioanele cu care, zice-se, regele recent murit a plecat în exil, nu milioanele de căutarea cărora suntem hipnotizaţi mereu – ci milioanele de suflete care au stat alături de Cuza Vodă şi au înfăptuit cu el Unirea Principatelor Române.

O Halep care se califică în semifinalele unui Mare Şlem face mai multe decât zece Guverne incompetente pe care nu le va ţine minte nimeni – sau le va ţine, cu cel mai mare dispreţ

Românii au nevoie să se reîntâlnească în jurul unui ideal. Iar acolo unde politica ne dezamăgeşte, sportul ne va oferi speranţa, speranţă care face azi mai mult ca aurul. O Halep care se califică în semifinalele unui Mare Şlem face mai mult decât zece Guverne incompetente pe care nu le va ţine minte nimeni – sau le va ţine, cu cel mai mare dispreţ.

Detaşaţi-vă deci de cinismul şi de materialismul atroce al vremurilor în care trăim. Nu vă gândiţi la milioanele lui Halep. Ci fiţi milioanele care, în aceste vremuri debusolante,  se strâng în jurul steagului românesc ce flutură, sus de tot, la capătul atlasului, la Melbourne. De români precum Cuza, precum Simona avem nevoie ca de aer.

La mulţi ani, România!

Foto deschidere: montaj după Reuters / Thomas Peter

Simona Halep

Ion Minulescu, primul român care a cucerit Parisul. A primit Legiunea de Onoare, îşi servea prietenii cu “poeme lichide” produse de el şi dormea cu uşile deschise “ca să se reunească spiritele familiei”

18 iunie 2018 |
Au existat români care au cucerit Parisul, chiar mai înainte de Virginia Ruzici şi de Simona Halep. Poetul Ion Minulescu, oltean pe filieră maternă, i-ar fi pus la punct pe cei de la Charlie Hebdo: era plin de spirit, făcea nu doar romanţe superbe, ci şi...


Milioanele lui Cuza şi milioanele lui Halep

24 ianuarie 2018 |
159 de ani au trecut de la ceea ce, colocvial fie spus, e cunoscut drept „Mica Unire”, deşi corectitudinea termenului e disputată. E momentul să ne reîntâlnim în jurul unui ideal, chiar dacă al unuia de secol XXI. Milioane de români au fost în spatele lui...