Una dintre cele mai vechi și valoroase așezări monahale din România, Mănăstirea Sinaia are o istorie de peste trei secole. Așezată în inima stațiunii Sinaia, la poalele Munților Bucegi, mănăstirea nu este doar un simbol al spiritualității ortodoxe, ci și un martor tăcut al evoluției culturale, sociale și politice a Țării Românești. Deși foarte vizitată, multe dintre comorile și poveștile sale rămân necunoscute publicului larg.

Mănăstirea a fost ctitorită în 1695 de spătarul Mihail Cantcuzino, după ce acesta a întreprins un pelerinaj în Țara Sfântă și a vizitat Mănăstirea Sfânta Ecaterina de pe Muntele Sinai. Impresionat de forța spirituală a locului, Cantacuzino a decis să ridice în Muntenia o mănăstire care să reproducă, simbolic, sacralitatea acelui spațiu. A numit-o Sinaia, iar ulterior, în jurul mănăstirii s-a dezvoltat așezarea omonimă, care avea să devină una dintre cele mai importante stațiuni montane din România. Această legătură cu Muntele Sinai este rară în spațiul ortodox românesc, făcând din mănăstirea de pe Valea Prahovei un loc cu o identitate spirituală unică.

Între stil brâncovenesc și influențe neo-bizantine

Mănăstirea a fost construită inițial ca un complex fortificat, cu ziduri groase de piatră și un turn de apărare, reflectând instabilitatea vremurilor în care era amenințată constant de incursiunile otomane și tătare. Biserica veche, finalizată în 1695, este un exemplu pur de stil brâncovenesc, cu fațade împodobite cu motive florale sculptate și cu un pridvor susținut de coloane de piatră bogat ornamentate.

În secolul al XIX-lea, ca urmare a vizitelor tot mai frecvente ale familiei regale și a dezvoltării Sinaiei ca reședință de vară, mănăstirea a trecut printr-un amplu proces de renovare și extindere. Între 1895-1903, a fost construită biserica nouă, de proporții mai mari, în stil neobizantin, cu influențe inspirate de Biserica Domnească de la Curtea de Argeș. Aceasta a fost sfințită în prezența regelui Carol I, care a susținut financiar lucrările. Interiorul noii biserici este împodobit cu mozaicuri de inspirație bizantină, fresce murale realizate de Dimitrie Belizarie, unul dintre cei mai importanți pictori bisericești din perioada interbelică, și o catapeteasmă poleită cu aur.

Mănăstirea a avut încă din secolele XVIII-XIX un rol important în educația religioasă și culturală. În incintă funcționa o școală de copiști, unde călugării scriau și reconstituiau manuscrise bisericești, păstrând tradiția iluminării spirituale prin scris. Astăzi, biblioteca mănăstirii găzduiește o colecție valoroasă de manuscrise vechi, cărți rare, documente brâncovenești și hrisoave domnești, puțin cunoscute vizitatorilor de rând.

În timpul Războiului de Independență (1877-1878), Mănăstirea Sinaia a fost utilizată ca post de observație militară și chiar ca spital de campanie. Poziția sa, ușor retrasă și protejată, a făcut-o un loc sigur pentru organizarea activităților auxiliare armatei române. De altfel, turnul clopotniței oferea o excelentă panoramă asupra văii și putea fi folosit pentru semnalizări.

Mănăstirea adăpostește și un mic muzeu, inaugurat în 1895 – unul dintre primele muzee religioase din România, care include icoane vechi, obiecte de cult, broderii, vase liturgice din argint și aur, dar și o evanghelie rară tipărită la Veneția în secolul al XVIII-lea. Un exponat deosebit este o cruce de procesiune din lemn de măslin, adusă chiar de Mihail Cantacuzino din Țara Sfântă, considerată una dintre cele mai vechi relicve ale mănăstirii.

Un loc de reculegere pentru regalitate

În apropierea Mănăstirii s-a construit Castelul Peleș, reședința de vară a regilor României. Regele Carol I obișnuia să viziteze frecvent mănăstirea, considerând-o un loc de liniște și inspirație spirituală. Familia regală a contribuit la modernizarea și extinderea complexului monahal, susținând în același timp păstrarea valorilor tradiționale.

Chiar dacă este un obiectiv turistic important, Mănăstirea Sinaia funcționează și astăzi ca mănăstire de călugări activă, având o comunitate monahală care respectă ritmul liturgic tradițional. Aici se țin zilnic slujbe, iar în zilele de sărbătoare lăcașul de cult este un loc de pelerinaj pentru credincioși din întreaga țară.

Sursă foto: protoieriacampina.ro

Joi, 19 octombrie 2023, Corul Național de Cameră „Madrigal – Marin Constantin”, alături de dirijorul italian Luca Scaccabarozzi, susține un Concert Extraordinar de Muzică Sacră la Sinaia. Evenimentul va avea loc de la ora 18:00, la Biserica Romano-Catolică „Presfânta Inimă a lui Iisus” din Sinaia.

Accesul publicului este liber, în limita locurilor disponibile.

Corul Madrigal are o lungă istorie de lucru cu dirijori invitați din toate colțurile lumii. De această dată, Luca Scaccabarozzi este invitat să dirijeze Madrigalul ca o formă de recunoaștere pentru activitatea sa dirijorală. Colaborarea sa cu ansamblul român vine după obținerea premiului întâi la Concursul Internațional pentru Dirijori de Cor „Romano Gandolfi”, Parma, 2021, unde dirijoarea principală a Corului Madrigal, Anna Ungureanu, a făcut parte din juriu.

Programul de concert include lucrări de muzică corală sacră, atât a capella, cât și cu acompaniament la pian și orgă. Repertoriul Concertului Extraordinar de muzică sacră conține de la lucrări de inspirație religioasă din școlile muzicale spaniole și italiene ale Renașterii, compuse de Giovanni Pierluigi da Palestrina sau Tomás Luis de Victoria, până la compoziții contemporane, de aceeași factură, semnate de John Leavitt, Jacob de Haan sau Ēriks Ešenvalds.

Concertul Extraordinar de Muzică Sacră se înscrie în programul aniversar MADRIGAL 60, care include o serie amplă de peste 40 de evenimente speciale, ce se desfășoară pe tot parcursul anului 2023.

Programul marchează 60 de ani de activitate neîntreruptă, excelență în muzică și diplomație prin cultură pentru Corul Madrigal, devenit un simbol al constanței artistice naționale, dar și al relevanței culturale și de imagine a României în lume.

Gara din Sinaia îmi devenise într-o vreme foarte familiară. Urcam adesea pe platoul Bucegilor fie pe la Vârful cu Dor, fie pe la Plaiul Pietrei Arse, motiv pentru care ne dădeam jos din tren în orașul care în perioada interbelică era privit ca un cartier mai îndepărtat al Bucureștiului. Și cel mai adesea ne întorceam în același loc pentru un Personal sau un Accelerat. Așteptasem în ea ore bune, privisem îndelung pădurea din spatele ei, încercasem să nu îmi strice prea tare zenul mizeria de pe peroane și mă bucuram de orice încercare timidă de înfrumusețare.

Respectiva gară îmi devenise foarte cunoscută. Sau așa credeam. Pentru că într-o zi mi-am dat seama că nu fusesem niciodată în capătul ei nordic, adică în partea dinspre care vin trenurile de la Brașov. De fiecare dată mă înșurubasem pe undeva pe la jumătatea peronului sau, cel mult, mă dusesem mai înspre capătul sudic al acestuia, cel care era mai aproape de casă. Priveam către partea nordică, măcar pentru afla dacă vine trenul, însă ceva mă ținea pe loc. Nu știam exact ce, un fel de inerție, ceva comoditate, o stranie suficiență care mă mulțumea cu un ”ce să fie…?!. Un capăt de peron, cam la fel cu ce se vede în rest”. Mă mulțumeam cu presupunerile mele și cu sentimentul neconștientizat al unei îndreptățiri garantate. N-avea cum să fie altfel. Până când, într-o zi, m-am prins de fixismul meu. Eram perfect rigid în presupunerie mele. Deși simțeam imboldul unei curiozități, acel ”lasă că știu eu!” mă ținea paralizat într-o siguranță de sine neîntemeiată și abuzivă.

Banalul făcea loc în mod discret unui ceva mult mai important

Așa că într-o zi m-am hotărât să văd mă duc, ascultând de imboldul interior al unui ”hai să vedem ce-o fi!”. M-am pus în mișcare cu ceva din emoția celui care pleacă într-o expediție, de parcă nu aș fi avut de mers vreo cincizeci, șaptezeci de metri. Mi-am lăsat rucsacul în grija celor cu care eram și am făcut cei sub o sută de pași care duceau spre micul necunoscut de lângă mine. La capătul drumului am descoperit o locomotivă veche, pe cărbuni, muzeificată pios, un fel de spații verzi îngrijite aproximativ, o deschidere vizuală mai amplă asupra pădurii din spate și o perspectivă ce se deschidea înspre locul din care plecase.

Zis și văzut! Ieșisem din capcana minții care contribuie uneori la inhibarea acțiunii. Și fusesem răsplătit

Aparent nu mare lucru, însă, de fapt, mult mai mult. În primul rând, am văzut mai mult decât văzusem până atunci. Detalii, forme, culori, spații pe care nu le anticipasem. E adevărat, nu era cine știe ce. Însă, poate că banalul făcea loc în mod discret unui ceva mult mai important. Chiar actului de a vedea. Pentru că ceea ce am văzut a fost și faptul de a vedea, cel al experienței în sine, care îmi arăta ce înseamnă să nu mă mulțumesc doar cu presupunerea despre cam ce ar fi de văzut. Era un fel de performativitate vizuală. Zis și văzut! Ieșisem din capcana minții care contribuie uneori la inhibarea acțiunii. Și fusesem răsplătit cu o poveste despre rigiditatea mea și despre nevoia de flexibilitate.

Cum arată Raiul?

Într-unul dintre ultimele interviuri acordate, Părintele Dumitru Stăniloae a fost întrebat cum crede el că este Raiul. Răspunsul său a fost: ”Extrem de flexibil și fără pic de ironie”. Multă vreme m-am concentrat asupra celei de-a doua părți a răspunsului. Pentru că înțelesesem mereu ironia ca pe cea mai delicată formă de violență pe care o poți exercita asupra altuia. Gustam ironiile, însă pe undeva sângeram din cauza lor. În plus, ironia are și ceva autoreferențial. Ea trimite către autorul ei. Ironia este o armă fină pe care doar cel antrenat în argumentație și locuit de un fin spirit al observației o poate exercita.

Paradoxal, deși ironicul are nevoie de îndemânare în exercitarea artei sale, el este în mod fundamental rigid

Ca atare, ironia îl încununează discret pe cel care o folosește și îl desființează subtil pe cel căruia îi este adresată. Este arma cuțitarului care își străpunge atât de imperceptibil victima, încât aceasta își remarcă rana prea târziu pentru a mai putea face ceva. În ironie este prezentă siguranța de sine a celui care nu admite să nu aibă dreptate și care este atât de instalat în poziția sa încât nu are nevoie nici măcar de confirmări din partea adversarului. Ironicul nu dă cu bâta pentru a-l sili pe oponent să își răcnească înfrângerea. El este îmbibat de siguranța adevărului său, al lui acel ”știu eu mai bine!”. Ceea ce înseamnă că, paradoxal, deși ironicul are nevoie de îndemânare în exercitarea artei sale, el este în mod fundamental rigid, neadmițând sub nici o formă vreo rezervă de nesiguranță. El nu are flexibilitatea necesară pentru a percepe și adevărul subiectiv al celuilalt.

Rana narcisică sângerează discret și ireversibil

De aceea, abia mai târziu mi-am dat seama de importanța flexibilității la care se referă prima parte a răspunsului Părintelui Dumitru Stăniloae. Raiul este lipsit de orice formă de ironie pentru că este extrem de flexibil. Căci flexibilitatea este acea disponibilitate de a te pune și în papucii celuilalt, de a cerceta faptele dintr-o nouă perspectivă, de a te duce până în capătul nordic al peronului 1 din gara din Sinaia. Înseamnă a nu te monumentaliza în obișnuința de a vedea și de înțelege viața într-un singur fel, unul pe care te cațeri ca pe soclul aroganței sau al măririi de sine.

Iar flexibilitatea aceasta interioară se obține treptat. În prima parte a vieții noastre suntem îndelung rigidificați de vocile interioare ale complexelor parentale, de pretențiile complexului de superioritate, de teama de a nu găsi formula personală a succesului social sau de incapacitatea de a-i vedea în mod autentic pe ceilalți din cauza rănii narcisice de care mai toți suntem afectați. Momentul conștientizării acestei mineralizări vine și cu nevoia de a practica exerciții graduale de stretching interior.

Tot de flexibilitate este nevoie pentru a apuca-o pe una dintre cărările lumii interioare

Gesturi mici, dar zilnice, care ne vindecă de statuita cronică de care suntem atinși. Ne putem propune ca, măcar o dată pe zi, în conversațiile pe care le purtăm să îl ascultăm pe un celălalt fără a-l întrerupe. Ne putem face curaj să acceptăm soluțiile viabile pe care colegii sau subalternii noștri le dedică soluționării unor probleme, chiar dacă noi am fi făcut altfel. Ne putem permite luxul de a vedea ce se află pe acele străzi pe lângă care trecem zilnic, dar pe care nu am apucat vreodată să pășim.

Toate acestea sunt posibile exersări ale flexibilității. Și tot de flexibilitate este nevoie pentru a apuca-o pe una dintre cărările lumii interioare. Căci, înainte de a păși pe una dintre ele, este nevoie de disponibilitatea de a face acest lucru. Iar asta presupune să lași în urmă obișnuințele și cărările deja bătătorite, pentru a porni înspre acel capăt nordic al peronului, acolo unde poate aștepta o nouă perspectivă sau o grădină interioară.