Tag

soartă

„Morții cu morții, viii cu viii”, spune o butadă machiavelliană, dragă lumii seculare, în care preaplinul vieții nu mai lasă nici loc, nici timp, celor care au fost, în care totul se reduce la cei de „aici și acum”.

Însuși Iisus, rugat fiind (Matei 8:21-22) să păsuiască un discipol, pe motiv de forță majoră, dă un răspuns enigmatic care, la prima vedere, susține, prin asprime, separația celor două lumi: „Lasă morții să-și îngroape morții”.

Ca societate, nu ne plac morții din câteva motive: pentru că ne reamintesc efemeritatea vieții și soarta care ne paşte, fără excepție; pentru că le datorăm recunoștință, povară grea, de care orice generație e dornică să se elibereze grabnic; şi pentru că liniștea lor suverană, dobândită după o viață de chin și de sacrificiu, ne pune în dificultate, ne panichează și ne face geloși.

Am gonit moartea și morții, din centrul satului, cum vedeam în Maramureșul istoric, la periferia vieții și a istoriei noastre, personale sau colective. Nu ne mai pomenim morții decât în notariate, când numele lor are utilitate economică. Altfel, viața omului e mai ieftină ca vorba: mersul lumii e jenat de – ba chiar condamnă! – plânsul morților. Comite faţă de Lume „impietatea” de a-ți plânge morții peste cele 40 de zile (încă) acceptate social, și vei fi trimis cu titlu „corectiv” la manifestări carnavaleşti, și invitat (direct, indirect) să treci peste. Morții cu morții, viii cu viii!

dupa cât timp ne expiră morţii interior

Morții noştri nu „expiră” niciodată, oricât de părăsite ar fi cimitirele, dacă ne ținem memoria curată de buruiana nepăsării şi dudaiele uitării

Toate bune şi frumoase. Show must go on. Numai că a-ți uita morții e simptomul poate cel mai acut al falimentului individului și-al societății. Morții noștri au făcut Centenarul. Morții noștri i-au trimis pe lumea cealaltă pe morții altora, apărându-ne glia (a se citi, terenul intravilan) pe care azi încasăm chirie şi construim, uneori iresponsabil, vile şi zgârie-nori. Morții noştri ne-au dat viață și ne-au învățat să trăim.

Morții noştri nu „expiră” niciodată, oricât de părăsite ar fi cimitirele, dacă ne ținem memoria curată de buruiana nepăsării şi dudaiele uitării. Memoria este cimitirul unei națiuni, pe care avem obligația etică de a-l îngriji in aeternum. Să aprindem, deci, o lumânare înaintașilor noștri, dacă vrem ca Istoria să ne întoarcă favorul. Pietrele lor tombale, monumentele lor omagiale sunt oglinda în care ne verificăm, periodic, fibra morală, cea nestricăcioasă, unica ce nu se poate cumpăra.

 

 Fotografii: Cimitirul ortodox din Drobeta-Turnu Severin, mai 2018

Teodor Burnar
Urmăriţi-mă:

Teodor Burnar

Vice-preşedintele Asociaţiei Culturale Matricea Românească şi editor coordonator al matricea.ro (2016-2018). Are 12 ani în presa românească, a scris trei cărţi şi este doctorand în Istorie. Îl puteţi contacta la teo[at]teodorburnar.com
Teodor Burnar
Urmăriţi-mă:

Ovidiu Iordache

Ovidiu Iordache

Ardelean la origine. A studiat istoria la Universitatea din București. În cadrul studiilor de licenţă, a analizat regia românească de teatru, cu accent pe perioada de după 2000, iar în prezent este masterand în cadrul programului „Istoria Ideilor, Mentalităților și a Culturii de Masă”.
Ovidiu Iordache

Ultimele postari ale lui Ovidiu Iordache (vezi toate)

    După cât timp ne „expiră” morţii?

    2 octombrie 2018 |
    „Morții cu morții, viii cu viii”, spune o butadă machiavelliană, dragă lumii seculare, în care preaplinul vieții nu mai lasă nici loc, nici timp, celor care au fost, în care totul se reduce la cei de „aici și acum”. Însuși Iisus, rugat fiind (Matei...