O cunosc pe Christine de mai bine de 10 ani și inima mi se umple de bucurie urmărindu-i parcursul artistic. Ea este pentru mine o lecție vie despre cum pasiunea, munca și perseverența pot clădi nu doar o carieră, ci un destin. În felul ei delicat și puternic, Christine îmi reamintește mereu că aceasta este, de fapt, cheia succesului în orice domeniu. Christine Razec este o voce care nu se oprește la granița muzicii. Ea respiră și trăiește arta ca pe un limbaj al inimii, un pod nevăzut între emoția proprie și sufletul celui care ascultă. Formată la Academia Națională de Muzică „Gheorghe Dima” din Cluj-Napoca, sub îndrumarea unor maeștri care i-au șlefuit nu doar tehnica, ci și sensibilitatea, Christine a învățat că fiecare sunet poate fi o poveste, fiecare rol – o mărturisire. Debutul său precoce, în „Don Carlo” de Verdi, a fost începutul unei călătorii în care fragilitatea și forța se întâlnesc, în care vocea devine fereastră spre universuri nevăzute.

Astăzi, ca soprană și profesoară de canto la Music Hub Cluj-Napoca, Christine își dăruiește atât glasul, cât și lumina, formând tinere suflete și inspirându-le curajul de a fi autentice. Repertoriul ei, de la Mozart la Verdi și până la „Carmina Burana”, nu este doar o succesiune de partituri, ci o hartă a trăirilor pe care le străbate cu răbdare, disciplină și o sensibilitate rară.

Rădăcinile românești îi sunt ancoră și început, iar scena – locul unde vulnerabilitatea se transformă în putere. Prin tot ceea ce cântă, Christine Razec își propune să lase în sufletele celor care o ascultă nu doar aplauze, ci o amintire: momentul acela în care muzica devine limbajul universal al iubirii.

„Vocea începe să se împletească cu trăirile și simțirile mele cele mai intime, devenind o radiografie a emoțiilor și a stărilor sufletești.”

 

Christine, ce bucurie să povestim! Îți mulțumesc pentru ceea ce ești. Atingi suflete cu glasul tău, creezi emoție și inspiri. Spune-mi te rog, cum ai descrie universul tău, cine este Christine Razec?

Florin, îți mulțumesc din suflet pentru că te-ai gândit la mine în elaborarea acestui set de întrebări. Este o bucurie foarte mare și pentru mine să răspund la ele. În primul rând, mă identific cu valoarea umană pe care o am și pe care, de altfel, o avem cu toții, dar consider totodată că latura artistică joacă un rol semnificativ în propria viață deoarece universul meu se învârte în jurul acesteia. Sunt soprană și activez și în domeniul învățământului, fiind profesoară de canto la Music Hub, o școală privată de muzică din Cluj-Napoca.

„Am învățat că disciplina, consecvența și pasiunea pot transforma orice aspirație într-un stil de viață.”

 

Vocea ta a străbătut ecouri de taină înainte de a fi auzită. Cum ai simțit prima dată că vocea ta nu e doar un instrument, ci un mijloc de a atinge ceva mai presus de tine?

Întrebarea aceasta este foarte frumoasă și prețioasă. Prima dată când am simțit că vocea mea nu este doar un instrument, ci un mijloc de a exprima ceva mai profund, a fost în momentul în care am conștientizat că fiecare sunet, fiecare frază cântată, nu rămâne doar în plan muzical. Vocea începe să se împletească cu trăirile și simțirile mele cele mai intime, devenind o radiografie a emoțiilor și a stărilor sufletești. În acel moment am înțeles că prin intermediul vocii pot transmite nu doar note și fraze corect interpretate, ci experiențe umane – bucurie, neliniște, iubire sau durere – atingând ceva care depășește simpla execuție tehnică, devenind astfel o formă de comunicare profundă și autentică.

Vocea nu se naște completă, ci se modelează sub privirea celor care știu să asculte. Cum te-au format anii de la Academia „Gheorghe Dima” și lecțiile primite de la conf. univ. dr. Ramona Coman și lect. univ. dr. Diana Țugui, nu doar ca soprană, ci ca artist și om?

Anii de studiu la Academia Națională de Muzică “Gheorghe Dima”, din Cluj-Napoca au reprezentat pentru mine consolidarea unui parcurs artistic important. Maeștrii de canto pe care i-am avut au jucat un rol esențial în dezvoltarea mea profesională și au contribuit în mod direct la șlefuirea identității mele artistice și umane. Am învățat că disciplina, consecvența și pasiunea pot transforma orice aspirație într-un stil de viață. De asemenea, am învățat să-mi gestionez emoțiile, să colaborez într-un cadru artistic complex și să valorizez diversitatea experiențelor umane, toate acestea reflectându-se în modul în care interpretez și trăiesc fiecare rol. Academia m-a învățat, astfel, că arta nu se limitează la execuția tehnică, ci este o formă de comunicare autentică, care implică sensibilitate, empatie și responsabilitate.

„Arta nu se limitează la execuția tehnică, ci este o formă de comunicare autentică, care implică sensibilitate, empatie și responsabilitate.”

 

Se spune că pregătirea unui sopran este ca un atelier de lumină: fiecare profesor și mentor adaugă o nuanță. Care au fost lecțiile care ți-au rămas întipărite în suflet din anii de studiu și perfecționare?

Cele mai importante lecții care mi-au rămas întipărite în suflet în anii de studiu și perfecționare țin atât de tehnică, cât și de abordarea artistică și umană a muzicii. Am învățat că vocea nu este doar un instrument, ci un mijloc de transmitere a emoțiilor și a trăirilor interioare. Am conștientizat importanța răbdării și a disciplinei în pregătirea fiecărui rol, dar și necesitatea de a rămâne sensibilă și autentică în interpretare. De asemenea, colaborarea cu colegii și mentorii mei m-a învățat să apreciez diversitatea perspectivei artistice, să fiu deschisă la feedback și să transform dificultățile tehnice sau interpretative în oportunități de creștere personală și profesională.

„Vocea poate fi formată prin exercițiu și disciplină, dar adevărata autenticitate vine din felul în care inima reușește să vibreze împreună cu muzica.”

Ai muncit cu nume marcante ale operei românești și internaționale. Când ai plecat dintr-o lecție, ce cuvinte ale mentorilor tăi ți-au rămas în suflet și încă te inspiră?

Sunt o multitudine de sfaturi care au rămas cu mine de-a lungul timpului, dar cred că cele care au avut un impact major sunt: „Fiecare frază muzicală trebuie să aibă un sens, să spună o poveste”, „Nu căuta perfecțiunea, caută să devii mai bună pe zi ce trece”, „Nu te compara cu alții, compară-te cu varianta ta de acum o lună”, „Fă-ți personajul să trăiască, nu doar să sune frumos”, „Ai răbdare cu instrumentul tău”. Aceste fraze pe care mi le repet deseori m-au ajutat să conștientizez mult mai bine rolul meu ca artist liric și au stimulat perseverența, răbdarea și curiozitatea.

„La vârsta de 23 de ani am debutat cu rolul Voce dal cielo, din opera „Don Carlo”, de G. Verdi, la Opera Națională Română din Cluj-Napoca, fiind o oportunitate foarte mare pentru mine.”

 

La doar 23 de ani ai debutat în Don Carlo. Cum ai simțit că acel moment te-a definit sau te-a provocat?

La vârsta de 23 de ani am debutat cu rolul Voce dal cielo, din opera „Don Carlo”, de G. Verdi, la Opera Națională Română din Cluj-Napoca, fiind o oportunitate foarte mare pentru mine. Pe de-o parte, m-a obligat să explorez resurse vocale noi și să integrez frazarea și dinamica într-un discurs coerent, echilibrând dimensiunea tehnică, cu expresivitatea discursului melodic. Pe de altă parte, m-a definit ca artist pentru că m-a pus față în față cu responsabilitatea de a transmite emoțiile unui personaj mai puțin central, dar cu un impact dramatic semnificativ, dezvoltându-mi astfel sensibilitatea interpretativă. Această experiență m-a provocat să-mi depășesc limitele vocale, consolidând astfel maturitatea mea artistică.

„Fiecare detaliu cere rafinament și precizie, dar momentul de maximă intensitate rămâne Dulcissime. Acolo am simțit că muzica mă poartă spre o zonă unde fragilitatea și strălucirea vocii se întâlnesc.”

Ai interpretat Carmina Burana ca soprană solistă. Ce strigăt interior ai auzit în momentul în care ai deschis glasul pe acea scenă amplă?

Interpretarea partiturii „Carmina Burana” are o profunzime aparte pentru mine deoarece această lucrare solicită o atenție intensă la nuanțe și frazare, dar și o capacitate de a surprinde contrastul dintre forță și delicatețe. Fiecare detaliu cere rafinament și precizie, dar momentul de maximă intensitate rămâne Dulcissime. Acolo am simțit că muzica mă poartă spre o zonă unde fragilitatea și strălucirea vocii se întâlnesc. Acea cadență este pentru mine nu doar o demonstrație tehnică, ci și o experiență de plenitudine artistică, în care muzica pare să atingă o formă de absolut.

Repertoriul tău e vast: de la Mozart la Verdi. Care partitură ți-a „luat răsuflarea” când ai citit-o prima dată și de ce?

Nu aș putea spune că există o singură partitură care mi-a luat răsuflarea, pentru că, de fapt, fiecare în parte a reușit să facă acest lucru în momentul în care am pătruns mai adânc în universul ei. La primul contact cu lucrarea descopăr doar conturul, dar odată ce mă apropii de rolul pe care îl studiez, pe măsură ce îi înțeleg nuanțele și subtilitățile, legătura devine tot mai intensă. Fie că este un personaj principal sau unul secundar, frumusețea lui se dezvăluie treptat și îmi aduce de fiecare dată aceeași emoție puternică. Muzica, de fapt, se află într-o conexiune directă cu acțiunea și trăirile personajului, iar acest dialog strâns face ca fiecare lucrare să pătrundă într-o manieră diferită, dar la fel de intensă în sufletul meu.

„Când scriitura muzicală pare mai dificilă, încerc să o însuflețesc prin emoție; când emoția are nevoie de un contur mai proeminent, mă folosesc de tehnica vocală pentru a-l trasa. Doar prin acest echilibru cred că opera poate atinge cu adevărat sufletul celui care ascultă.”

Renata Tebaldi spunea că ,,opera e o artă a inimii, nu doar a gâtului.” Cum îți antrenezi inima, nu doar vocea, pentru a trăi autentic fiecare rol?

Cred că „antrenamentul inimii” începe dincolo de sala de repetiții. Presupune să rămâi deschis, să lași viața, emoțiile și experiențele să te modeleze, pentru ca apoi să le poți dărui mai departe prin muzică. Încerc să mă apropii de fiecare rol cu empatie și cu sinceritate, să înțeleg ce trăiește personajul și să mă raportez la contextul în care se află, adăugând propriul filtru. Vocea poate fi formată prin exercițiu și disciplină, dar adevărata autenticitate vine din felul în care inima reușește să vibreze împreună cu muzica.

„Cred că „antrenamentul inimii” începe dincolo de sala de repetiții. Presupune să rămâi deschis, să lași viața, emoțiile și experiențele să te modeleze, pentru ca apoi să le poți dărui mai departe prin muzică.”

 

Opera cere atât dăruire emoțională, cât și rigurozitate tehnică. Tu pe ce parte a balansului te simți cea mai confortabilă și de unde tragi forța pentru ce îți lipsește?

Pentru mine, cele două dimensiuni nu se exclud, ci se completează. Rigoarea tehnică îmi oferă siguranța și libertatea de a-mi exprima actul artistic, iar dăruirea emoțională dă viață și sens fiecărui sunet. Uneori mă simt mai aproape de una, alteori de cealaltă, dar forța vine întotdeauna din dorința de a transmite autentic ceea ce compozitorul a așezat în partitură. Când scriitura muzicală pare mai dificilă, încerc să o însuflețesc prin emoție; când emoția are nevoie de un contur mai proeminent, mă folosesc de tehnica vocală pentru a-l trasa. Doar prin acest echilibru cred că opera poate atinge cu adevărat sufletul celui care ascultă.

Dincolo de pregătire, cum te-a format Transylvanian Opera Academy ca artist și ca om? Ce lecție aparte ai învățat acolo?

Participarea în programul Transylvanian Opera Academy a reprezentat o oportunitate foarte mare pentru mine din punct de vedere artistic. Am avut șansa de a lucra cu personalități marcante ale muzicii clasice care, prin știința și experiența lor, ne-au „șlefuit” talentul. Mi-am îmbogățit semnificativ cunoștințele legate de tehnica vocală și de abordarea și studierea repertoriului specific vocii mele. Din punct de vedere personal, am învățat cum să fiu mai organizată și disciplinată în ceea ce privește parcursul meu profesional și am învățat ce presupune viața de artist.

„Să purtăm mereu în suflet și în minte parcursul nostru și locul care a contribuit considerabil la formarea noastră ca artiști și ca oameni.”

 

În ce fel te ajută rădăcinile românești să îți construiești drumul internațional?

Rădăcinile mele românești sunt un sprijin constant în parcursul internațional. Ele îmi dau un sentiment de identitate și de apartenență, creând o legătură profundă cu tradiția și cultura din care provin. În același timp, îmi amintesc mereu de simplitatea și sinceritatea cu care am început, de valorile pe care le-am primit acasă și pe care le port cu mine oriunde. Consider că este foarte important să purtăm mereu în suflet și în minte parcursul nostru și locul care a contribuit considerabil la formarea noastră ca artiști și ca oameni. Cred că tocmai această ancoră interioară îmi oferă forța și echilibrul necesare pentru a da audiții în străinătate.

Ai simțit vreodată că tremuri când intri în scenă?

De fiecare dată simt că tremur pe scenă, indiferent de locul în care cânt. Emoțiile sunt atât de puternice încât mă vulnerabilizează profund și simt ca și cum aș rămâne dezgolită în fața publicului. Paradoxal, tocmai această stare de fragilitate devine și forța care mă ajută să fiu autentică, să mă contopesc cu muzica și să dăruiesc tot ce am mai sincer. Consider că fără aceste emoții, actul artistic își pierde din substanță și din profunzime, devenind doar un exercițiu de virtuozitate tehnică. Așadar, îmbrățișez fiecare stare care mă copleșește înainte să intru pe scenă deoarece reprezintă legătura mea directă cu publicul.

„Paradoxal, starea de fragilitate devine și forța care mă ajută să fiu autentică, să mă contopesc cu muzica și să dăruiesc tot ce am mai sincer.”

Ce se întâmplă în sufletul tău când vezi lacrimi sau bucurie în ochii oamenilor care te ascultă?

Toate aceste emoții pe care le citesc pe chipul oamenilor în timpul unei reprezentații sau la finalul ei aduc o recunoștință profundă, deoarece conștinentizez că am reușit să ating ceva esențial. Emoțiile lor îmi confirmă că muzica, pe lângă o artă indispensabilă umanității, a devenit un limbaj comun între noi, iar asta îmi umple inima de o bucurie nemărginită și îmi trezește dorința de a continua să caut adevărul personajului. Fiecare reacție sinceră îmi reamintește rostul artei: să ne atingă, să ne transforme și să ne aducă mai aproape unii de ceilalți.

„Mi-am spus că fiecare sacrificiu, fiecare clipă de singurătate, merită pentru că arta ne oferă ceva incomensurabil: o formă de comunicare care transcende timpul și spațiul.”

 

Drumul către artă e adesea singuratic. Ce ți-ai spus că merită tot acest efort, în momentele de ezitare?

Pasiunea imensă pe care o am pentru muzică. Sincer, nu îmi pot imagina nici o zi din viața mea fără să cânt sau să fredonez puțin. Deși drumul către artă este adesea singuratic, te îndeamnă la un proces de autocunoaștere și introspecție, care aduce constatări prețioase în ceea ce privește personalitatea ta. În momentele de ezitare, care apar inevitabil, îmi amintesc mereu de bucuria profundă pe care muzica o aduce atât mie, cât și celor care o primesc. Mi-am spus că fiecare sacrificiu, fiecare clipă de singurătate, merită pentru că arta ne oferă ceva incomensurabil: o formă de comunicare care transcende timpul și spațiul. Muzica ne permite să atingem sufletele celor ce ne ascultă și să dăruim emoții autentice, iar această putere transformatoare face ca experiența scenică să fie nu doar necesară, ci extrem de prețioasă pentru mine.

Dacă ai putea așeza la aceeași masă timpul și glasurile marilor soprane – Maria Callas, Mirella Freni, Nadine Sierra – ce întrebare ai adresa inimii lor de artist, și ce răspuns ai spera să îți atingă propria voce?

O întrebare foarte poetică și frumoasă. Cred că le-aș întreba cum au reușit să rămână mereu fidele propriei voci și personalității lor, în ciuda tuturor așteptărilor și presiunilor exterioare. Mi-aș dori ca răspunsul lor să fie unul care să mă învețe să îmbrățișez fiecare nuanță a propriei arte, să am curajul de a fi sinceră și vulnerabilă, dar și puternică în felul meu unic. Sper ca glasul lor interior să-mi atingă propria voce prin exemplul lor de dăruire, pasiune și autenticitate, reamintindu-mi că adevărata măiestrie stă în armonia dintre tehnică vocală și suflet.

„Ceea ce sper să las în sufletele celor care mă ascultă este lumina emoției, momentele de conectare cu sufletul, în care muzica devine limbajul universal al iubirii.”

Opera e un univers unde fiecare notă poartă emoție, fiecare rol cere sacrificiu, iar fiecare bătut din palme aduce răsplată. Christine, privind în urmă la drumul tău de soprană — de la primele lecții și repetiții până la marile scene — cum simți că munca, visurile și obstacolele ți-au modelat nu doar vocea, ci și omul care ești astăzi, și ce lumină vrei să lași în sufletele celor care te ascultă?

Privind în urmă, îmi dau seama că fiecare lecție, fiecare repetiție și fiecare obstacol au fost, în același timp, încercări și daruri. Toate experiențele mi-au modelat vocea, dar și sufletul, răbdarea și sensibilitatea. Pot spune că evenimentele mai puțin favorabile au fost cele care mi-au modelat semnificativ percepția asupra parcursului meu deoarece m-au purtat în situații în care mi-am cunoscut atât limitele umane și vocale, cât și calitățile. Parcursul avut până acum m-a învățat să îmbrățișez eșecul, să mă bucur de fiecare progres și să rămân fidelă propriei voci. Ceea ce sper să las în sufletele celor care mă ascultă este lumina emoției, momentele de conectare cu sufletul, în care muzica devine limbajul universal al iubirii.

Christine, unde te găsim în perioada următoare?

„Rădăcinile mele românești sunt un sprijin constant în parcursul internațional. Ele îmi dau un sentiment de identitate și de apartenență, creând o legătură profundă cu tradiția și cultura din care provin. În același timp, îmi amintesc mereu de simplitatea și sinceritatea cu care am început, de valorile pe care le-am primit acasă și pe care le port cu mine oriunde.”

Dacă s-ar fi lăsat condusă de dorințele tatălui, artist la rându-i, ar fi fost azi medic, dar Doina Dimitriu salvează vieți prin muzica pe care o cântă. Muzica nu doar că unește suflete, dar vindecă, rupe toate energiile negative, ne apropie ca ființe, ne stimulează să ne descătușăm de toate emoțiile și ne conectează la spiritul etern.

Numele sopranei s-a auzit peste hotare. A plecat de pe scena operei din Iași tocmai până pe scenele din orașe mari precum Milano, Genova, Lausanne, Toulouse, Stockholm, Boston, Chicago, Santa Fe, Los Angeles, Copenhaga, Stuttgart, Hamburg, Varsovia, Tokyo, Ankara, Baku.

Iubește necondiționat arta, scena și dăruiește frumosul prin vocea primită în dar și șlefuită de adevărați  maeștri întâlniți în parcursul său profesional. Mărturisește că cea mai mare mulțumire a unui artist este atunci când îndeplinește așteptările publicului. Să o cunoaștem pe artista Doina Dimitriu!

Când v-ați dat întâlnire cu muzică? Când ați stabilit primul „date” oficial cu ea?

De când m-am născut, dat fiind că amândoi părinții sunt artiști lirici, activând peste 45 de ani în cadrul Operei și Filarmonicii Ieșene. Nu am fost la grădiniță de la 2 ani până la începerea școlii, mergând împreună cu ei la toate repetițiile și spectacolele din cadrul acestora. Oficial vorbind, au fost mai multe etape: începând cu clasa întâia și până la absolvirea liceului am studiat pian principal la Liceul de Artă Octav Băncilă din Iași, la terminarea acestuia activând concomitent la cursurile Conservatorului Ieșean, cât și în ambientul Operei din Iași.

Primul pas pe scenă unei operei l-ați făcut în orașul natal? Care a fost primul rol? În ce rol ați evoluat?

Da, primul rol, cu adevărat important, mi-a fost încredințat în anul 1992 de către maestrul Corneliu Calistru, directorul Operei de atunci. Opereta se numea „Victoria și al ei husar” de P. Abraham, iar eu am interpretat rolul feminin principal, Victoria. Pot să spun că a fost momentul decisiv principal în evoluția mea ulterioară, producția fiind nouă, extrem de relevantă prin regizorul invitat, regretatul maestru George Zaharescu.

Pentru fiecare rol vă pregătiți la fel de mult pentru că vă perindați în jurul a două calități: seriozitatea și responsabilitatea. Dar care rol vă definește carieră?

Aș mai adăuga că cele două calități nu sunt suficiente, predispoziția, talentul, harul, cum doriți dumneavoastră să îl definiți că termen, fiind esențial. Pregătirea nu se poate realiza fără o matrice genetică grefată, apoi pe o infrastructură complexă și aleatorie. Cu alte cuvinte, majoritatea ar însuma toate acestea în cuvântul noroc, dar punctul meu de vedere este strict legat de latura divină a fiecăruia dintre noi, cât și a propriei capacități de a înnobila nativul printr-o muncă titanică. În sensul celor afirmate, cu siguranță pot spune că rolul Reginei nopții din „Flautul Fermecat” de W. A. Mozart, constituie imaginea profesională personală specifică acestui parcurs anevoios, dar definitoriu.

Ați pierdut, cu tărie cred, numărul aparițiilor scenice, în schimb, poate, nu și orașele pe care le-ați cucerit. Care sunt acestea?

Începând cu dragul meu Iași, trecând prin București și celelalte teatre ale României, următorul „popas” artistic a fost Milano prin Teatro alla Scala, urmând „circuitul Lombard” Parma, Reggio Emilia, Piacenza, Ferrara, Genova, Spoleto, Palermo și apoi Hamburg, Stuttgard, Stockholm, Copenhaga, Toulouse, Los Angeles, Chicago, Boston, Santa Fe, Tokyo, Istambul, Baku…

Gravitați în jurul sunetelor. Iubiți necondiționat arta?

Sunt absolut convinsă că toți iubim arta, chiar dacă nu suntem conștienți. În alcătuirea tuturor lucrurilor există regulă frumosului pe care, vrem nu vrem, le admirăm. În toate acțiunile noastre finalizate cu bine, există mult din sufletul nostru expus într-o formă de artă. Poate că eu am fost mai norocoasă având de la naștere conjunctura favorabilă, astfel că întreagă mea viață de până acum a gravitat în jurul frumosului, a sunetelor, admirând necondiționat și cu asiduitate tot ceea ce îmi aduce inspirație.

Cum este să te identifici cu un personaj? Ce iei acasă din el?

Soluția este ambivalența, ne regăsim în personaj și personajul se găsește în noi. Întotdeauna vom duce cu noi pe scenă experiențele personale, iar în viața cotidiană vor ieși involuntar la lumina frânturi din viață personajelor interpretate pe scenă.

Publicul vede pe scenă un artist complet, perfect. Dar artistul ce vede în public? Simțiți energia din sală?

De foarte multe ori persoanele care ne-au văzut pe scenă interacționând cu noi în mod direct rămân descumpănite, și asta pentru că ne situează într-un ideal imaginar… iar noi suntem oameni, publicul și energia lui, noi artiștii, le percepem mai mult la nivel energetic. Există acea liniște absolută atunci când reușim să îl captăm cu adevărat și acea admirație vădită când devenim doar divertisment.

Aveți o carieră impresionantă. Sunteți un artist foarte apreciat atât acasă, cât și în lume. Dar dacă nu ar fi fost muzica, ce alt domeniu ați fi îmbrățișat?

Vă mulțumesc! Această profesie necesită vocație dar, problema perspectivei supune orice viitor artist. La sfârșitul liceului, îmi amintesc că tatăl meu își dorea foarte mult să devin medic, iar eu m-am opus cu vehemență. Dar astăzi, de multe ori îmi pun întrebarea dacă nu ar fi fost frumos și așa. Interacțiunea artist-public, medic-pacient este aceeași.

Ați putea să trăiți fără muzică?

Cel mai mult mă interesează muzica sufletelor…

Care este dorința cea mai arzătoare a sopranei Doina Dimitriu legată de artă și cariera pe care v-ați construit-o?

Îmi doresc să pot transmite mai departe tot ceea ce am învățat de la maeștrii mei, de la mine însămi, de la viață, să pot motiva prin exemplul propriu, tangibil și credibil, să cred în continuare că există și-n alții aceeași dorința de absolut.

Ce vă luați frumos pentru suflet de la catedră, de la elevi?

Speranța. Trăim într-o lume atât de bulversată, contradictorie și dezorientată, încât contactul cu studenții reprezintă motorul principal de a merge mai departe. Tinerețea, elanul, inocența lor, mă poartă atât în trecut cât și în viitor, motivându-mi prezentul.

Cine sunt Cătălina Postolache și Mădălina Postolache?

Ne-am născut și am copilărit în Constanța. Am studiat 9 ani vioara la Colegiul Național de Arte ,,Regina Maria” din Constanța, la clasa profesorului Pricop Radu†. Pe lângă vioară am mai studiat pianul și chitara.  Am absolvit Universitatea Națională de Muzică din București la secția canto clasic, iar în prezent  suntem studente la master în anul doi la aceeași universitate. Am fost colaboratoare în corul Regal, iar în momentul de față suntem colaboratoare la Filarmonica ,,Paul Constantinescu’’ din Ploiești. Chiar dacă suntem gemene, timbrul nostru vocal este diferit. Eu sunt soprană iar sora mea Mădălina este mezzosoprană.

De unde această pasiune pentru muzică?

Încă de mici, mama și-a dat seama că noi vom fi cântărețe, pentru că am început să cântăm înainte de a rosti primele cuvinte.  Ambii părinți sunt artiști ai Teatrului Național de Operă și Balet ,,Oleg Danovski,, din Constanța, mama fiind artist liric iar tata artist instrumentist. Părinții noștri au absolvit Academia de Muzică ,,Gavriil Musicescu,, din Chișinău, și cu siguranță am moștenit talentul de la ambii părinți.

De la ce vârstă ați început să cântați?

După cum am mai spus, de la 7 ani am studiat vioara, iar pe parcurs am studiat pianul și chitara din pasiune. Într-un final am absolvit liceul la secția de teorie . Mama este și interpretă de muzică populară și putem spune că de la ea am moștenit pasiunea de a cânta cu vocea.  Fiind artiști la teatru, părinții noștri mereu ne luau la spectacolele de operă. Așa am prins drag de operă, teatrul devenind a doua noastră casă. Chiar de mici, am jucat în diferite spectacole de operă, la început am cântat în corul de copii, iar mai târziu am avut rol în opera Flautul Fermecat de W.A. Mozart. Vrem să îi mulțumim doamnei director manager al TNOB Oleg Danovski din Constanța Daniela Vlădescu pentru această oportunitate și pentru frumoasele colaborări pe care le-am avut pe parcursul anilor.

,,Ca și artist tot timpul ai ceva nou de învățat”  Cătălina Postolache

 

În primul rând putem spune că studiul la vioară ne-a ajutat foarte mult la dezvoltarea auzului muzical. Canto clasic studiem de aproximativ 8 ani. Prima persoană care ne-a învățat și îndrumat pe acest drum al cântului liric, a fost și va rămâne un părinte de suflet pentru noi, regretata doamna profesor Gabriela Popescu†.  În prezent studiem canto la clasa doamnei Conf. Univ. Dr. Mariana Colpoș, un profesor foarte bun de la care am avut și avem foarte multe de învățat. Îi mulțumim din suflet pentru toată dăruirea ei și de asemenea le mulțumim tuturor profesorilor care  ne-au susținut și ne susțin în continuare. Și nu în ultimul rând le mulțumim părinților, care ne-au dat o educație muzicală  bună,  au fost și sunt alături de noi tot timpul.

Pe ce scene ați cântat?

La vârsta de 16 ani am participat la un festival Internațional la Paris, unde am reprezentat România. Acolo au fost prezenți copii din toată lumea și pentru noi a fost o bucurie imensă care nu poate fi exprimată  în cuvinte. Am trăit emoții mari, am cunoscut persoane noi ,iar această oportunitate a fost  una dintre cele mai frumoase experiențe.

Am fost acceptate în proiectul Erasmus, care a avut loc în Spania, Granada, de unde am acumulat cunoștințe și experiențe noi.

Am cântat pe scenele din țară cât și cele din străinătate, susținând recitaluri, concerte vocal-simfonice, spectacole de operă.

O altă experiență frumoasă pe care am avut-o și care ne-a ajutat foarte mult în dezvoltarea noastră profesională, a fost masterclass-ul susținut  de  mezzosoprana Viorica Cortez, de la care am învățat foarte multe lucruri frumoase, încurajându-ne să mergem pe acest drum al cântului liric.

Recent am participat la un proiect  alături de studenții de la Facultatea de Arte din Constanța, și am reușit să punem în scenă într-o lună de zile opera Orfeu și Euridice de Gluck. Deși timpul a fost prea scurt, cu multa muncă și perseverență spectacolul a fost pe măsura așteptărilor. De aici și concluzia  dacă muncești ajungi la performanță, spune Mădălina Postolache.

,,Ca să ajungi la performanță trebuie să ai talent, ambiție, răbdare și foarte important este susținerea din partea celor dragi.”  Cătălina Postolache

 

Care sunt exemplele voastre în muzică și ce muzică ascultați?

De când ne știm, la noi în casă se ascultă foarte multă muzică clasică.

M-am îndrăgostit de operă  ascultând-o foarte mult pe marea noastră soprană Angela Gheorghiu. Țin minte și acum, copil fiind nu reușeam să înțeleg cum un om poate să cânte cu atâta dăruire și să pună atâta suflet în cânt. De atunci mi-am spus că vreau să ajung ca ea, ne-a spus Cătălina Postolache.

Dintotdeauna mi-au plăcut vocile mai pline, având-o drept exemplu pe mama noastră, care este mezzosoprana. Pot spune ca mama a fost primul dascăl care ne-a învățat arta cântului. De la ea am prins drag de a cânta. Îmi amintesc că tot timpul în casă cântam pe voci alături de ea.

Carmen de Georges Bizet este opera mea de suflet ascultând-o pe faimoasa Carmen în interpretarea mai multor cântărețe de talie mondială, cum ar fi: mezzosoprana Viorica Cortez, Elina Garanca, Elena Obraztsova. Îmi doresc din suflet  ca într-o bună zi să pot interpreta și eu acest minunat rol. (Mădălina Postolache)

Munca și răsplată

În momentul în care începi să studiezi  un rol  nou, trebuie să te documentezi foarte mult. Libretul are un rol important în descoperirea personajului pe care îl interpretezi, te ajută să înțelegi trăirile, cât și relația acestuia cu celelalte personaje.

Când  muncești mult și transmiți emoțiile și trăirile  pe scenă, aplauzele sunt mulțumirea noastră, a artiștilor, ceea ce demonstrează  că munca noastră nu a fost în zadar, ne spune Cătălina Postolache.

Unde doriți să ajungeți?

Ca orice artist îți dorești tot mai mult. Scopul nostru este de a ajunge cât mai sus, pe marile scene ale lumii. Cine știe ce îți rezervă viitorul?

Ce sfat le dați celor care vor să se apuce de muzică?

Sfatul nostru pentru cei care vor să studieze muzica este să o facă cu multă dragoste și pasiune. Muzica cere foarte mult studiu, multă dedicare și răbdare. Să nu renunțe niciodată la visele lor.

,,Balanța între talent și muncă trebuie să fie echilibrată”  Mădălina Postolache