În zborul spre Alghero din acele ultime zile de septembrie erau turiști câți să-i numeri pe degete; sezonul vacanțelor de vară se încheiase de ceva timp și Bucureștiul avea parte de primele ploi reci de toamnă. În schimb foarte multe femei între două vârste, cu bagaje voluminoase și griji care li se citeau pe față, își ocupau tăcute sau vorbind în șoaptă locurile în avion, așteptând decolarea cu gândurile risipite, încordare și un licăr aproape imperceptibil de speranță în privire.
Italienii le numesc badante și cred că nu este nimeni în România să nu știe cu ce se ocupă în Italia o badantă româncă, de ce a ales să facă această muncă, care sunt condițiile în care trăiește și cam câți bani câștigă. Ascultându-le involuntar poveștile, am înțeles că Sardinia era noua destinație pentru aceste femei trecute prin multe, care optaseră pentru insulă după ce în cizmă câștigurile fuseseră dijmuite de criza economică.
În Sardinia se câștiga și cu 300 de euro mai mult, doar că – mereu există și un revers – cei mai mulți dintre vârstnicii asistați trăiau la munte, în sate izolate, așa că era greu de spus dacă badantele erau mai fericite în insulă. Noi, ca turiști, deși călătoream cu ele în același avion, eram la ani lumină distanță de problemele lor, având parte de mai multe oportunități în viață și șanse de a alege; ca fapt divers, ciudat este că avem tendința de a nesocoti darul libertății de a alege, considerându-l firesc.
Tânăra Românie și îndrăzneața Sardinie
Chiar înainte de a vedea Sardinia nu se poate ca două teme ce au legătură ineluctabilă cu istoria insulei să nu-ți aprindă imaginația și dorința de a vizita acest tărâm mediteranean: steagul sard și simpatia, implicarea cu care Regatul Sardiniei a susținut aspirațiile românilor în epoca modernă.
Steagul sard, al celor patru capete, a fost creat în secolul XIII, atunci când Regatul Aragonului, din care Sardinia încă nu făcea parte, a fost împuternicit (dacă se poate spune așa) de Papa Bonifaciu al VIII-lea să cucerească și regnum Sardiniae et Corsicae. Pentru fiecare victorie a Aragonului împotriva maurilor, se spune, pe steag a mai fost adăugat un cap de maur.
Regatul Sardiniei și Corsicii, cu o extraordinară tradiție judiciară pentru acele vremuri, și-a păstrat o oarecare autonomie în cadrul Regatului Aragonului. La începutul secolului XVIII, Casa de Savoia deținea sub titulatura de Regatul Sardiniei atât actuala insulă sardă, cât și teritoriile Savoiei și Piemontului.
La mijlocul secolului XIX, Regatul Sardiniei (și Piemontului) a devenit principala forță politică de eliberare a Italiei, luând parte, alături de Franța, Marea Britanie și Imperiul Otoman, și la războiul Crimeii, împotriva Imperiului Rus. Pe fondul conflictului Crimeii, în anul 1856, la Congresul de pace de la Paris contele Walewski, reprezentantul Franței, a lansat în dezbatere tema unirii principatelor Moldovei și Țării Românești.
În timpul negocierilor de la Paris, puterile care au participat într-un fel sau altul la conflict s-au polarizat în jurul proiectului pe care contele Walewski l-a pus pe masă, iar Regatul Sardiniei, alături de Franța, Rusia și Prusia s-au pronunțat pentru susținerea ideii de unire, în timp ce Austria și Imperiul Otoman s-au opus.
Alghero, moștenire catalană în pământ italian
Istoria Alghero, ca cetate fortificată, începe cu familia genoveză Doria, la început de secol XII. Totuși, în curând locul a început să fie colonizat de catalani și, în secolul XIV, fortificația a fost cucerită de aragonezi, Alghero și Sassari alăturându-se Regatului Aragonului, împreună cu Valencia, Mallorca, desigur Catalonia și Aragonul. Până astăzi, cei din Alghero prețuiesc moștenirea catalană și, simbolic, sunt reprezentați în Generalitat de Catalunya, adică guvernământul Cataloniei autonome, organizată în cadrul statului spaniol.
Alghero este orașul mediteranean fortificat tipic, cu ziduri și turnuri masive profilate dinspre mare, pentru ca în spatele zidurilor să se arate policrom orașul, prosper și vesel, o invitație pentru călători să ancoreze în golf și să tragă barca sub ziduri pentru un vin bun și o porție generoasă de paella.
Pentru turistul modern, Alghero are în ofertă un număr aproape nelimitat de tipuri de pizza, toate delicioase; paste, însă, într-un sortiment mult mai puțin diversificat. Dintre toate locurile în care am oprit pentru o pizza sau o cremă catalană, cel mai mult mi-a mers la suflet cârciumioara Ichnos, de pe Via Don Minzoni, unde am avut mereu senzația că suntem adoptați în familie.
Nu spun acum că în jurul Bastionului sau pe faleza Marco Polo din Bastion nu sunt restaurante minunate, care au în plus o priveliște privilegiată asupra cetății, a mării și a portului, dar în măsura în care este atât de ofertantă turistic, pierde din căldura pe care o dă atmosfera mai puțin formală a unui local familial.
Am oferit o perspectivă asupra ofertei culinare sarde, care în Alghero are un specific pronunțat catalan, pentru că aici nu doar viața turistului ci și cea a localnicului înseamnă mare, pescuit, comerț, istorie, turism și neapărat gastronomie. După ce savurezi deliciile locale, ceea ce urmează este să oferi încântare ochiului și, pentru acest scop avem piațetele, străduțele înguste, bisericile, portul și faleza orașului.
În piețe ca Antonio Sanna, Michele Balzani, Ugo Pioletti, Porta Terra sau Pino Piras găsești negustorii de dulciuri și artizanii de bijuterii din coral, ambele mărci unicat ale cetății Alghero.
Un magazin cu bijuterii de coral din Alghero este un spectacol în sine. Nu contează foarte mult dacă admiri bijuteriile în general, sau dacă bijuteriile meșteșugite din corali sunt pe gustul tău, pentru că este realmente imposibil să îți înfrângi curiozitatea și să rămâi impasibil în fața ofertei care îți copleșește așteptările și imaginația.
Splendida culoare africană a plajelor din Alghero
În apropierea hotelului nostru, de pe Via Puglia, la numai cinci minute de mers, am găsit minunata plajă cu pini Maria Pia, mândria și emblema turismului în Alghero. Spre deosebire de plajele din nordul insulei, de exemplu din Porto Torres, apele Mediteranei sunt mai reci aici, dar limpezi ca un râu de munte.
Plaja Maria Pia este impresionată nu doar pentru cadrul natural de poveste pe care îl oferă, ci și pentru poveștile pe care le spune, și care sunt ale turiștilor care vin să se bucure de soare și de priveliște, ale pacienților aflați în nevoie de la spitalul Regina Margherita ori ale vânzătorilor ambulanți nigerieni, senegalezi sau pakistanezi.
Micii comercianți africani au povești de viață incredibile, așa cum am aflat de la un bătrân nigerian cu o ușoară infirmitate ce-i stânjenea mersul și care vindea sculpturi din lemn. Dorința lui cea mai mare era să se întoarcă acasă și în fiecare an spera că o va face, doar că anul trecea și reîntoarcerea suferea o nouă amânare.
Cei mai tineri își traduceau nostalgia în desenele din cărbune de pe trunchiurile de pini doborâți, iar scenele întruchipate aveau și un nume: Mama Afrika. Când se odihneau sub pini, la mijlocul zilei, atunci când plaja se golea de turiști, privirile lor erau melancolice și timpul potrivit pentru a adăuga noi scene cu elefanți, girafe și rinoceri.
Când plaja redevenea un furnicar, ieșeau din umbră și arborând zâmbete irezistibile, reîncepeau asaltul ofertelor cu mătăsuri, obiecte de artizanat și articole de plajă. Cum am fi putut să rezistăm acestor zâmbete, să rămânem de piatră și să nu cumpărăm nimic?
Poate o chema Idiba sau Anika, ori Djidade, cine știe? Nu se grăbea, îi saluta frumos cu Salam Alaikum pe cei asemeni ei și afișa un zâmbet care lumina în jurul ei. Vindea basmale, cămăși, bluze, eșarfe și cearșafuri albe sau multicolore. Negocia cu voie bună și răbdare și a acceptat să fie fotografiată. Ne-a mulțumit frumos pentru marfa cumpărată și a plecat mai departe: pentru ea plaja nu era doar un fel de bazar, ci părea că înseamnă acasă.
Sassari: lecția optimismului
Ziua în care ne-am abătut cu trenul până în Sassari, capitala provinciei cu același nume, era ușor nehotărâtă, cu un soare năzuros și nori îndrăzneți; o vreme perfectă pentru explorare. Am pornit pe Via XXV Aprile și apoi în sus pe Corso Vittorio Emanuele II până în Piazza Castello și mai departe până în Piazza d′Italia unde am admirat splendidul palat care adăpostește Prefectura Sassari.
Întorcându-se către gară pe Via Turritana am trecut pe lângă Palatul Ducal și ne-am oprit în Piazza Duomo, ca să vizităm Catedrala Sfântul Nicolae și să bem o cafea la barul Al Duomo.
Fiind puțin înainte de prânz, terasa de la Al Duomo am împărțit-o cu o singură tânără, probabil pentru că ora cafelei și a prăjiturilor cam trecuse și se apropia ora principalei mese a zilei. S-a dovedit că tânăra, care era însărcinată, era o conațională originară din Craiova și stabilită de câțiva ani în Sassari. Căsătorită cu un tânăr italian imediat după ce terminase liceul, tânăra doamnă absolvise facultatea în Sardinia și era angajată a aeroportului din Alghero.
Viața este prea scurtă și frumoasă ca s-o lăsăm să fie tulburată de deciziile politicienilor
Deși în general mulțumită de viața sa în insulă, își făcea unele griji pentru că politicienii Forzei Italia încercau să determine aeroportul să renunțe la contractul de parteneriat cu o companie aeriană low cost ce sporise mult numărul curselor în ultimii ani, dar în dauna companiei Alitalia. Dacă contractul era desfăcut, credea ea, numărul de curse aeriene va scădea din nou și după ce va naște nu va mai avea un job la care să se întoarcă.
Dar era optimistă. În Italia niciun cetățean care se respectă nu cedează buna dispoziție din pricina unor politicieni, chiar dacă deciziile lor i-ar afecta locul de muncă. Viața este prea scurtă și frumoasă ca să fie tulburată astfel. O lecție de viață care ne-ar folosi și nouă în România.
E chipul lui Dante sau e doar o iluzie?
Ce este mai frumos, mai plăcut: o zi de târg în Alghero, între Via Liguria și Via Corsica, sau o plimbare cu barca până parcul natural din Porto Conte, la Grota lui Neptun? Este greu de spus.
La Grota lui Neptun am ajuns atât cu barca, cât și cu autocarul, de unde se poate coborî pe faleză, pe scările de piatră până la grotă. De sus se poate fotografia insulița stâncoasă Foradada, despre care se spune că ar profilul lui Dante.
Peisajele din parcul natural sunt impresionante, dificil de descris atunci când nu ai suficient talent pentru a transforma imaginile în cuvinte, pentru ca apoi ele să redevină singure imagini, indiferent cine le evocă. Cum nimic nu se poate compara cu ceea ce ochiul percepe în mod direct, cel mai bine ar fi să ajungeți cândva acolo, dacă nu cumva ați vizitat deja Alghero și Sardinia.
Pentru noi ultima zi în Alghero a fost o zi de târg; târg ce are loc săptămânal miercurea, din zori și până spre prânz. Târgul este impresionant, cu nimic mai prejos decât orice alt târg renumit din Italia.
Târgul din Sardinia are lor în fiecare zi de miercuri
Muntenii își etalează brânzeturile și mezelurile, pescarii peștele și fructele de mare, artizanii cuțitele corsicane, încălțămintea și obiectele de mobilier și uneltele, grădinarii legumele și florile într-un adevărat furnicar de mii de oameni veniți din oraș și împrejurimi.
Ne-am simțit ca acasă, forfota ne-a energizat și culorile, mirosurile și gusturile ne-au entuziasmat. Aveam bagajele făcute, dar n-am rezistat să nu mai facem câteva mici cumpărături, așa cum se cuvine la târg. Ne-am desprins de pe pista aeroportului din Alghero odată cu apusul. La București ne-a întâmpinat o ploaie liniștită de toamnă care se așeza pe geamurile taxiului și iriza luminile orașului.
