Redirecționează 3,5% din impozitul pe venit
Tag

tată

Mihai a auzit o discuție ciudată dintre părinții lui. Parcă li se citea îngrijorarea în voce. Și parcă nu se mai opreau din calcule. Și parcă mama a oftat. Banii sunt o problemă în familia noastră? Nu mai sunt bani pentru…? Ce a spus tata acum? Nu înțeleg bine.

Mihai e îngrijorat, de-acum. A văzut un film în care o familie și-a pierdut casa. Oare vom dormi în mașină? Inima lui Mihai de strânge, pipernicită.

Atunci când nu înțeleg bine anumite lucruri, fetele și băieții noștri sunt înclinați să își facă nenumărate griji. Trag des cu urechea pentru a afla de la cei mari cam cum mai merg lucrurile, ce surpriză li se pregătește, ce gânduri au adulții, cum se înfăptuiesc lucrurile de oameni mari. Din păcate, unele aspecte nu sunt înțelese prea bine sau complet și atunci îngrijorarea le dă târcoale.

 

Îngrijorarea le dă târcoale

Tendința lor este să nu împărtășească ceea ce au aflat; fie se simt rău că au aflat ceva furișându-se și nu ,,pe calea cea dreaptă”, fie se tem de adevărul complet și de ce ar mai putea auzi. Și atunci evită să ceară clarificări, consolare, îmbărbătare.

 

De ce au nevoie copiii?

Copiii au nevoie de adulți care să le poată oferi o senzația de încredere puternică. Pot întreba lucruri de care se tem și pot dezvălui fără frică modul în care au aflat ceea ce au aflat. Doar așa se vor desțeleni închistări lăuntrice, blocaje, doar așa se vor preîntâmpina nopți nedormite, tresăriri la cuvinte ce amintesc de posibile situații de limită ce aparțin doar scenariilor create de copii.

Când un copil nu găsește calea de a se conecta emoțional cu un adult, atunci el capătă poveri pe umeri.

Când copiii descoperă neliniștea, sfârșesc prin a-și asuma roluri de adult. Ei își pierd abilitatea de a fi lipsiți de griji, inocenți. Se înconjoară de o pelerină încărcată cu o povară a emoțiilor care îi copleșește. Devin tulburații, anxios, derutați, fără un echilibru ce îl poate înălța și dezvolta propice.

 

Ce este de făcut?

Să discutăm deschis cu copiii noștri situațiile de viață. Să căutăm să prezentăm situațiile clar, cu consecințe și direcții de rezolvare. Să arătăm micuților că suntem pregătiți pentru ceea ce știm și ceea ce știm mai puțin, să îi îndemnăm să aibă încredere în noi, să le transmitem că le admirăm spiritul empatic și totodată îi rugăm să lase lucrurile de adulți în lumea adulților.

Mihai și-a făcut curaj și a aflat despre ce era vorba: părinții discutau despre bugete de vacanță și despre economisirea responsabilă. A fost tare ușurat când a aflat și și-a promis că niciodată nu va mai aștepta câteva zile până să afle un răspuns clar!

Este timpul să ne asigurăm că și copiii noștri au toate lucrurile lămurite. Să fim acolo pentru ei!

 

 

Inimile mamelor sunt pline de mulțumire. De cele mai multe ori. Uneori, în inima mamelor se strecoară și nemulțumirea. Am cunoscut și eu mame nemulțumite.

 

Nemulțumite de cum arată, de câte (nu) fac, de notele copiilor, de performanțele lor, de casa în care locuiesc, de salariu, de ultima vacanță, de mama soțului, de discuția cu vecina; suntem nemulțumite de puterea noastră de a convinge, de haine, de gustul mâncării, de tonul prietenei, de faptul că nu avem timp.

 

E o lună plină de lumină și parfum și încântare. E luna mai.

 

Poate că e timpul să adormim, noi, mamele, cu gândul către lucrurile pentru care suntem cu adevărat recunoscătoare. Pentru că aceste lucruri există. Și să ne trezim cu zâmbet și bucurie pentru lucrurile pe care le avem și le ridicăm în fiecare zi.

Ne trezim destul de des cu un oftat: ,,iar nu am dormit destul…îmi amintesc de vremea când dormeam cât voiam”. Apoi, mamele, fiind specialiste și în îngrijorare, vor iți un gând: ,,Nu am destul timp azi”.

 

Este adevărat sau nu este adevărat?

 

Gândul că ,,nu avem destul” este acolo. Nici măcar nu căutăm să vedem dacă este real acest gând, dacă se bazează pe un fundament. Alegem să ne îngrijorăm brusc, să ne căinăm pe noi înșine chiar dinainte de a atinge  podeaua cu vârfurile degetelor de la picioare.

Așa că ceva deja lipsește, chiar la început de nouă zi, deja suntem în întârziere, deja pornim în drumul acesta cu o lipsă. Și uneori răsturnăm starea aceasta peste cei dragi nouă.

Intrăm în zi cu această nemulțumire, cu o inconștientă grimasă de nemulțumire pictată de gânduri cu pensula muiată în îndoială, vedem și ,,mai puținul” din viețile celor ce ne înconjoară.

 

Cei de lângă noi:

Nu sunt destul de organizați.

Nu sunt destul de harnici.

Nu sunt destul de atenți.

Nu sunt destul de asortați.

Nu sunt destul de iubitori.

Nu sunt destul de recunoscători.

 

Ne dăm seama sau nu însă ,,nu destul”-ul din noi îl propagăm și spre cei ce ne înconjoară. Iar ei vor trimite povara din gesturi mici și grimase și cuvinte mai departe.

 

Ce susțin mamele?

 

Ar fi bine ca noi, mamele, să fim primele ce nu mai susțin o cultură a nemulțumirii, o cultură a lui ,,eu însumi nu-mi sunt de ajuns”. Să ne oprim, măcar uneori, să stăm cu ochii larg deschiși și să observăm fiecare lucru ce ne lipsește, ignorând poate ceea ce avem clar și bun sub ochii noștri.

Este o altă lună mai. Înmiresmată și plină de speranță.. Să ne bucurăm de fiecare zi ce este. Să ne îndreptăm privirea spre ceea ce avem și nu pe ceea ce avem mai puțin; să fim recunoscători pentru ce primim și să prețuim toate lucrurile pe care viața ni le aduce în față.

 

Și să începem acest lucru din ziua de azi.

 

 

Tina și Sorin au 9 ani. Sunt frați gemeni. Sunt tare buni și veseli și curioși și harnici. În ultima vreme, mama lor a observat că cei doi copii se îngrijorează destul de repede din orice. Și într-o bună zi le-a spus povestea aceasta:

 

Un experiment

 

Profesorul meu de biologie era grozav! Câte și mai câte nu ne povestea domnul profesor! Într-o bună zi a intrat în clasă cu un pahar de apă și o sticlă plină cu apă. Tacticos, a așezat obiectele pe catedră. Apoi a turnat o cantitate de apă în pahar, l-a luat în mână și l-a ridicat în fața ochilor noștri.

Oh, ne-am gândit noi, să vezi că ne pune întrebarea aceea clasică: ,,Oare paharul e pe jumătate plin sau pe jumătate gol…?”

În loc să facă ceea ce presupuneam noi, profesorul a întrebat:

,,Ce greutate credeți că are apa din acest pahar?”

Ei bine, ne-am grăbit să presupunem iar și am dat răspunsuri care mai de care mai uimitoare.

,,Hmmmm…., a spus domnul profesor, poate că ar fi bine să vedem lucrurile altfel: dacă ținem acest pahar în mână un minut sau două, sau trei, o să spunem: ,,ce pahar ușor!” Dacă vom alege să ținem paharul în mână pentru jumătate de oră, vom simți o greutate mare și vom fi nerăbdători să lăsăm jos paharul din mână. O să avem o vreme amorțeală în braț, însă disconfortul va dispărea rapid. Dacă totuși o să luăm o decizie ciudată și vom alege să ținem paharul în mână o jumătate de zi, vom spune că e foarte greu. Mâna o să ne doară, corpul o să ne doară, vom paraliza, poate, ne vom pierde interesul pentru ce este în jur…Vom sfârși prin a scăpa paharul din mână! Greutatea paharului nu se schimbă, desigur, însă cu cât îl țin mai mult cu atât devine mai greu, așa este?”

 

Ciudate alegeri

 

,,Dar cine și-ar dori o astfel de alegere?”- am întrebat noi.

,,Ori de câte ori ne îngrijorăm, alegem să avem în mâna noastră un pahar cu apă. Exact ca acesta. Dacă ne vom gândi la tot ce ne apasă câteva minute, nimic major nu se va întâmpla. Dacă ne vom petrece o oră întorcând problemele pe toate părțile, nu ne va fi bine, însă ne vom ridica rapid. Dacă vom petrece o zi cu gândul la greutăți, vom fi paralizați, incapabili de a face altceva până ce lucrurile nu se vor calma. Suntem singurii care putem decide dacă lăsăm paharul jos din mână într-un timp scurt sau într-un timp îndelungat, punând ceea ce contează ,,în așteptare”.

Desigur că am primit o lecție importantă, pe care o țin minte și azi!

 

Copiii s-au uitat unul la celălalt: poate că mama lor nu spusese ,,nu te mai îngrijora din orice”, însă dăruise ceva mai mult decât un sfat care nu schimbă mare lucru.

Dăruise poveste, timp împreună, un mesaj viu, amintiri dragi și un simbol pe care aveau să îl folosească amândoi de acum înainte.

 

 

Melaniei nu îi plăcea deloc atunci când Bogdan își pierdea cumpătul și se înfuria și îi țâșneau lacrimile. Da, îi părea rău pentru băiețelul ei și da, i-ar fi luat durerea de pe umeri, însă simțea un disconfort puternic în prezența trăirilor lui. Unele amintiri din copilăria ei i se reactivau și simțea cum respinge ceea ce fiul ei manifesta pentru că retrăia întreaga-i povară amorțită.

 

Se pare că Melania nu câștigă cu brio examenul maturității emoționale; își va pierde la rândul ei calmul și își va respinge propriul copil pentru că nu poate face față celor trăite de el. Cum nu a învățat-o nimeni, niciodată, cum să facă față trăirilor ei, nu știe să ofere, nu știe ce și cum să ofere.

 

Ce alege copilul?

Bogdan, va învăța la rândul lui că trebuie să aleagă între ceea ce simte- sentimentele sale- și atașamentul față de persoana care îl ocrotește și pe care o vede drept soarele său: ,,mama este cea de care depind întru totul; dacă nu mă port așa cum vrea ea, așa cum ea așteaptă de la mine, risc să o pierd, să îi pierd aprobarea, afecțiunea, privirea caldă, aprobatoare, mângâierea….nu, nu vreau asta…mai bine renunț la cum aleg să mă manifest”. Bogdan renunță la autenticitatea sa. Încet și sigur, an după an.

 

Tipare și dezechilibre

Peste ani, Bogdan are mari șanse să dezvolte un dezechilibru ce îl va marca pe el și pe cei din jurul lui. Va repeta tiparul afișat de mama sa, inconștient. Stigmatul emoțional dobândit în primii ani de viață va rămâne lipit de el și îl va contura și îl va defini. Se va creiona, zi după zi, un tipar de comportament, care- în absența unei sforțări de conștientizare a acestuia de către adultul informat sau atenționat- va domina, guvernând fără obstacole.

 

Să ne analizăm atent în răstimpuri!

Spre binele nostru, spre binele copiilor noștri, să ne analizăm atent în răstimpuri.

Oare același tip de dificultate ne apare în cale? Stima de sine este scăzută? Ajungem să fim iar și iar ,,țapul ispășitor”? Ne alegem un partener dominator? Ajungem să credem că ceea ce gândim noi nu contează? Nu ne revendicăm ce este al nostru, de drept? Ne exprimăm cu accese de furie pe care le regretăm mereu? Suportăm greu emoțiile celor din jur?

Toate acestea sunt întrebări pe care este bine să ni le punem și al căror răspuns ne poate duce într-o oaza de înțelegere față de noi înșine și de împăcare.

Vom ști ce avem de făcut. Ne vom opri din a propovădui comportamente dăunătoare, inconștient, desigur, spre cei ce ne sunt cei mai dragi în această viață.

 

Melania a ales să își înfrunte amintirile. Și-a dat seama de cum s-a simțit, când era mică, atunci când renunța la bucăți din ea pentru a mulțumi adulții de care se simțea dependentă. Nu i-a fost ușor. Decizia ei era una puternică: fiul ei nu va mai fi constrâns în niciun fel să renunțe la cine este el. Acum ea pune mare preț pe autenticitate. Este timpul să o facem noi toți!

 

 

 

-Mami, mă iubești?
-Oh, da! Până la Soare și înapoi!
-Mami, mă iubești orice aș face?
-Da, draga mamei, te iubesc!

 

Copilul tău știe cât de mult îl iubești?

Necondiționat? Indiferent de ceea ce a făcut, indiferent de cum s-a purtat și ceea ce a rostit? Lasă-l să știe asta!

Validează-l după ceea ce a recunoscut o greșeală: ,,Ai recunoscut că tu ai rupt rochia surorii tale. Oau! Îți trebuie mult curaj ca să faci acest lucru! Acum hai să vorbim despre fapta ta și despre cum ar fi bine să îndrepți ceea ce ai făcut!”

Fii supărat pentru el, nu pe el: ,,Nu ai obținut scorul dorit! Știu că ți-ai dorit mult un punctaj mare! Îmi pare rău! Oare ce ai putea face pentru a nu te mai afla în situația asta data viitoare?”

Ajută-l să înțeleagă că el trebuie să fie mândru de el! Da, și tu ești mândru, însă e important ca lucrurile pe care le face să fie pentru el, nu pentru tine! ,,Ai primit medalia! Fii mândru de tine! Efortul tău este răsplătit din plin de acum!”

 

Când sunt mici, copiii vor învăța prin imitație

Vor absorbi și vor interioriza ceea ce văd, ceea ce observă, mult mai mult decât ceea ce le spunem noi efectiv să facă.

Vor imita modul nostru de adresare, de taxare, de laudă, îl vor oferi celor din jur, cercului de prieteni, celor cu care vor interacționa în timp.

Nu le putem cere ceea ce noi nu facem: nu le putem cere să citească dacă noi nu o facem cu plăcere, nu le putem cere să își țină camera ordonată dacă noi nu avem o cameră ordonată, nu le putem cere să spună ..îmi pare rău” dacă noi nu o facem niciodată, nu le putem spune ,,nu mai fii agitat” dacă noi chiar suntem agitați.

 

Lasă-ți copilul să știe cât de mult îl iubești!

Când e fericit și în special când e mâhnit, când e puternic și cu medalia la gât și mai ales când a ratat podiumul, când e înconjurat de prieteni și mereu când e lăsat la urmă, când e aproape de perfecțiune și întotdeauna când s-a abătut de la drumul cel bun! Lasă-l în orice situație să știe cât de mult îl iubești!

Un copil ce se simte iubit doar dacă este pe placul părintelui, va interioriza acest tip de afecțiune condiționată, se va raporta la ceilalți exact la fel: dorind să le facă pe plac, anulând dorințe proprii, simțindu-se inferior.

 

Lumea copilului

Lumea copilului este potrivit să fie sigură și impregnată cu previzibil pentru că doar așa el se va umple de încredere și se va putea adapta ușor la lumea ce îl înconjoară! Părintele este dator mereu să traducă emoții și să ofere în dar acceptare și siguranță chiar și atunci când emoții negative îl copleșesc.

Este bine să reținem că emoțiile ce se rotesc în jurul copiilor noștri ajung să fie la un moment dat emoțiile lor, emoții ce într-o bună zi chiar îi vor defini.

-Tata, mă iubești?
-Oh, da! Până la Lună și înapoi!
-Tata, mă iubești orice aș face?
-Da, dragul meu, te iubesc!

 

 

 

,,Nu mai pot, mi-am pierdut iar firea, spune abătută Amelia. Iar am țipat, iar m-am enervat. Iar am făcut eu, iar am strâns eu, m-am revărsat. Și știi ceva, IAR nu am rezolvat nimic. Mi se pare că mi-am rănit fiul, i-am adresat cuvinte de care nu sunt mândră. ȘI NU L-AM ÎNVĂȚAT NIMIC! S-au poate l-am învățat doar că oboseala duce la comportamente neadecvate din partea adultului, zâmbește ea trist. Vreau să înțeleagă de ce e bine să îi cer să facă ceea ce îi cer. Vreau să interiorizeze  de ce e bine să ajute, să se autoorganizeze, de ce e bine să fim conectați mereu, de ce sunt importante regulile, de ce….. Mă simt neputincioasă uneori, chiar așa!”

,,Disciplinarea este bine să fie făcută cu dragoste și înțelegere, știi?”

Disciplinarea cu dragoste și înțelegere

Disciplinarea cu dragoste și înțelegere dăruiește copilului un sentiment de confort fizic și emoțional. Are nevoie de această stare de siguranță pentru că astfel poate interioriza ușor multe lucruri ce țin de autocontrol și de un comportament moral universal acceptat.

Disciplinarea pozitivă este acolo, mereu, constantă, fără suișuri și coborâșuri. Acest tip de disciplinare va oferi niște așteptări clare de fiecare dată: ,,știu ce se așteaptă de la mine, spune în sinea sa copilul, nu am cum să am surprize, totul este clar și fluid”.

Adulții este potrivit să trăiască ei înșiși după standardele pe care le cer de la copii!

Disciplinarea pozitivă vine cu adevărat ferm din partea unor adulți care trăiesc ei înșiși după standardele pe care le cer de la copii. Adulții sunt modele clare și fac în viața de zi cu zi ceea ce așteaptă de la copiii pe care îi îndrumă.

Disciplinarea pozitivă este despre dialog: copiii sunt antrenați să spună ce cred ei despre comportamentul lor; nu sunt trimiși în cealaltă camera, nu sunt pedepsiți prin tăcere și neconectare. ,,Aceasta este regula de respectat. Există un aspect pe care nu îl înțelegi? Există un aspect cu care tu nu ești de acord?” sau ,,Acest comportament nu este cel potrivit; ce crezi că este de făcut pentru a îl schimba?”

Dialog constructiv = disciplină

Întotdeauna prin dialog constructiv un copil simte mult respect pentru sentimentele sale, pentru gândurile sale. Părintele îl susține să privească în interior și să găsească numitorul comun între ceea ce îl definește, emoții, gânduri și norme sociale, comportamente morale. Scopul este îmbunătățirea relațiilor pe termen lung și scurt, găsirea canalelor potrivite de comunicare cu ceilalți, evitarea înstrăinării și posturii de ,,exclus”.

Nu este ușor! Este complicat să petreci o oră întreagă cu fiul sau cu fiica ta. Este un exercițiu de voință să îl asculți, să îl temperezi, să te temperezi pe tine în răstimpuri, să rămâi calm și în postură constructivă. Este foarte ușor să țipi, să îți arăți dezamăgirea și să te întorci la ale tale. Schimbarea vine în primul rând din modul în care părintele alege să abordeze situațiile.

Doar atunci când stilul nostru de disciplinare susține înțelegerea reciprocă, doar atunci copiii vor fi mai buni; asta ne va motiva să găsim moduri noi, din ce în ce mai bune pentru a îi ridica și educa.

Cine este acest copil? Și ce pot face acum mai bine și mai bine pentru el? Mamele noi, tații noi, părinții noi, se frământă mult. Sunt foarte bine intenționați. Au citit mult sau au discutat mult înainte de sosirea minunii lor pe lume. Exact ca Bogdan și Maria. Acum își privesc copilul și chiar nu știu cum să-l cuprindă. Nu știu cum să îl ajute în joacă; oare ce jucării sunt potrivite? Și mai ales, când sunt potrivite? Are nevoie de ele? S-a plictisit? Îl stimulăm prea mult? Va rămâne în urmă cu achizițiile?

 

 

Jocul bebelușului, mijlocul prin care copilul învață să cunoască lumea

 

Ceea ce trebuie să știm noi este că jocul nu reprezintă în perioada 0-12 luni doar o simplă distracție, ci mijlocul prin care copilul învață să cunoască lumea. Este mijlocul prin care explorează tot ce se afla în jurul său. Cu ajutorul jocului, copilul își dezvoltă gândirea și inteligența.

În primele 6 luni, bebelușii trebuie să primească jucării care să le stimuleze simțul văzului și al auzului.
Timp de câteva săptămâni, bebelușul se fixează cu privirea asupra unui obiect viu colorat, adus în câmpul său vizual la o distanță de 20 de centimetri. El poate urmări un obiect mișcat lent, până la un moment dat, după care nu-l mai poate distinge, pierzându-l cu totul din vedere.
La 8 săptămâni, sugarul își fixează privirea la o distanță de 20-25 cm. Aceasta este perioada în care începe să țintuiască cu privirea fața mamei, cât timp este ținut în brațe.

La 2 luni, 2 luni și jumătate, bebelușul începe să-și studieze propriile mâini, care abia acum au intrat în câmpul său vizual. Tot în aceasta perioadă începe să-și deschidă pumnii. De asemenea urmărește și fixează cu mai multă ușurință obiectele pe care le vede, întorcând chiar și capul uneori, dacă acestea sunt deplasate ușor.

 

Când începe să folosească jucării

 

După 2 luni jumătate, spre 3 luni, bebelușul își folosește deja mâinile, reușind să prindă o jucărie, când îi este pusă în mâini. Dacă jucăria zornăie sau face oricare alt zgomot, este cu atât mai bine, căci pe lângă văz, bebelușului îi este stimulat și auzul, care la această vârstă este suficient dezvoltat.

Sunetul atrage atenția asupra activităților în care sunt implicate mâinile, în momentul respectiv, determinând conștientizarea gesturilor și articularea mișcării, în timp. Realizează astfel legătura între ceea ce văd ochii și ceea ce fac mâinile.

Privindu-și mâinile în timpul jocului, bebelușii încep să asocieze ceea ce văd cu ceea ce fac. Copiii, în general, nu se mulțumesc doar să privească obiectele, ci încearcă să le și atingă cu mâna, privind întâi mâna, apoi obiectul și iarăși mâna.

La această vârstă, jucăriile se pot atârna deasupra patului sau leagănului, la o distanță de 25 cm de ochi, distanța de focalizare a privirii. În felul acesta bebelușul le va lovi încercând să le atingă și ajunge să își coordoneze mișcarea mâinilor. Dacă jucăriile atârnate sunt și zornăitoare, satisfacția va fi și mai mare, căci pe lângă mișcare ele provoacă și zgomot.

Este foarte important să lăsăm copilul să reușească singur să atingă jucăria, chiar dacă la început nu va face decât să o lovească dezarticulat.

 

Plăcerea și exercițiul de a reuși singur

 

Adulții fac greșeala de a pune direct în mâna copilului jucăria după care acesta s-a întins, considerând efortul prea mare pentru el. Nu se gândesc că îi răpesc și plăcerea și exercițiul de a reuși singur. Lauda verbală pentru orice reușită cât de mică va întări încrederea în sine a copilului chiar de la acest stadiu de vârstă.

Între 4 și 6 luni, bebelușul poate să urmărească obiectele aflate deja la o distanță mai mare, iar la sfârșitul acestei perioade, poate prinde cu mâna obiectul dorit. Învață să prindă ceea ce atinge. Mâna îi rămâne deschisă până ce atinge jucăria, apoi o închide. Își folosește și ambele mâini deodată, cu palmele deschise, când apucă obiectele mari, pe care apoi le duce la piept.
Toate jucăriile oferite în acest interval de timp, au exact aceeași valoare ca și materialele didactice pentru copiii mai mari. Alegerea jucăriilor va fi foarte bine gândită și în acord cu procesul de dezvoltare, sarcină importantă care le revine părinților/ celor care se ocupa de creșterea copiilor.

Bebelușii sunt dispuși să se joace tot timpul cât nu dorm. Ei preferă jocuri cât mai diverse, în funcție de poziția în care se afla. Pe un copil vioi, plin de energie, îl vor distra jocurile gălăgioase, cu mult zgomot, care să-l solicite, cu mișcări pe care le poate face ușor.
Atunci când copilul nu se simte bine, este obosit, letargic sau prost dispus, același joc poate să-l agaseze, să-l supere și să-l obosească și mai tare. Când este liniștit, simte nevoia să fie legănat, dar când debordează de energie și este în plină vervă, legănatul îi dă o senzație de constrângere, putând duce la iritare. Când este obosit, somnoros sau flămând, nu-i poți intra în voie cu nimic și nu va accepta niciun joc, nevrând decât să stea liniștit, să doarmă sau să mănânce. De aceea nu trebuie insistat cu jocul, ci doar descoperită cauza pentru a nu se irita și mai mult.

 

Jocul cu adulții îl încântă foarte mult pe bebeluș

 

Jocul cu adulții îl încântă foarte mult pe bebeluș, însă ritmul trebuie adaptat dispoziției sale, copilul având oricum un ritm mai lent. De asemenea trebuie să se țină seama de ritm mai ales când jocul este nou și stimulează noi exerciții, care cer o abilitate dusă până la limita extremă a capacităților sale de moment.

Pe unii bebeluși îi distrează stimulii puternici, amuzându-i. De exemplu, pe la 5 luni, rostogolirea! Unii copii vor fi fericiți, alții speriați. Mama este cea care cunoaște cel mai bine copilul. Ea îi va alege jocurile potrivite, zgomotoase sau mai puțin zgomotoase, solicitante sau mai puțin solicitante. Nu vom forța niciun copil să facă ceea ce nu simte. Este un timp pentru toate!
Între 3 și 6 luni, copiii sunt atrași de obiectele casnice, mai mult decât de jucării, însă după ce le-au terminat de explorat, se plictisesc de ele. Totuși, va continua să-l distreze același tip de obiect, dar de altă culoare sau alte dimensiuni. În funcție de condiții, îi puteți crea ambientul propice pentru a se zbengui în voie. Așezat într-un pat cât mai mare, îi va plăcea teribil să se rostogolească în toate direcțiile.

 

Copilul are nevoie de încurajare și sprijin afectiv tot timpul cât învață

În intervalul de timp 6-12 luni, bebelușul învață să stea în șezut și să meargă în patru labe. De asemenea va reuși să se ridice și să stea sprijinit în picioare. Datorită acestor posibilități motrice, poate acum să exploreze mai eficient lumea din jur, intrând într-o etapă de evoluție accelerată. Căzăturile și loviturile pe care le suferă nu-i împiedică încercările neobosite de a continua să descopere, ba chiar îl ambiționează. Cu foarte multă perseverență el nu se va lăsa până nu-și va atinge scopul.

Prin aceste progrese în mișcări, copilul capătă o oarecare independență și ajunge să facă ce-și dorește, fără să mai aștepte să fie ajutat. Însă în ciuda faptului că devine independent fizic, el rămâne dependent și emotiv, având nevoie de încurajare și sprijin afectiv tot timpul cât învață.

 

Părinții este bine să observe orice reușită de mică sau de mare amploare, să o susțină și să o specifice. Satisfacția ei se va răsfrânge asupra psihicului și motivației copilului, extrem de empatic la această vârstă. Va fi stimulat nu doar extrinsec, prin jucării, prin textură, sunet, culoare ci și intrinsec, trăind alături de chipul fericit al părinților victoria primelor sale descoperiri.

 

Irina este pur și simplu blocată. Nu știe ce să spună.  Îi explicase ieri clar mamei ei, Bunica Ioana, care sunt activitățile lui Andrei și cum au hotărât ei, părinții, că îi va fi programul de seară. Totuși, mult prea puțin din tot ce au discutat s-a materializat. Bunica Ioana are un stil aparte de a bagateliza hotărârile părinților iar aceștia, deși o iubesc și o respectă, sunt foarte mâhniți pentru că nu sunt luați în seamă.

 

Fiecare nouă familie se clădește pe baza unor reguli

Cu siguranță un copil va deveni confuz atunci când, în repetate rânduri, bunicii vor încălca regulile părinților.
Fiecare nouă familie se clădește pe baza unor reguli intrinseci. Uneori însă, bunicii nesocotesc regulile din familia tânără. Adevărate ”jocuri de putere” ies atunci la iveală!
Limitele cerute de părinți sunt minimizate de bunicii care vor să sublinieze: ”că știu mai bine”, ”că au mai multă experiență”, ”că au crescut atâtea generații”, ”că ceea ce e nou nu este atât de bun”, ”că dețin adevărul suprem”, ”că doar modelul de parentaj propus de ei este cel adevărat”.
Nu doresc bunicii să își piardă influența?
Nu doresc ”să își iasă din mână”?
Nu își pot asuma noul statut?
Nu le place noul rol?

Oricare ar fi cauza, efectul este dăunător.

Noii familii, aflate pe calea construirii identității proprii, i se pun piedici. Fără rele intenții, fără dorința de a răni, dar tot piedici sunt.

 

Un copil este lezat emoțional în lipsa consensului din familie

Copilul, cel mai lezat emoțional dintre toți, primește oportunitatea de a se îndoi de puterea propriilor părinți, primește lecții din care învață că este în regulă să fii duplicitar, primește semnale subliminale ce spun că poate hotărârile părinților sunt departe de a fi cele mai bune.

 

Bunicii sunt cei ce arată rădăcinile

Eu le spun părinților să fie toleranți, răbdători și să le explice bunicilor, ori de câte ori trebuie, așteptările lor și felul în care doresc să fie ajutați: în consens cu nevoile lor și nevoile copiilor.

Bunicilor le spun că sunt unele dintre cele mai importante persoane din Univers pentru nepoții lor. Sunt cei ce le arată rădăcinile și puterea vie a familiei lărgite. Și le mai spun că ajutorul suprem este cel pe care îl dai CÂND ți se cere și CUM ți se cere.

ASCULTați-vă unii pe ceilalți!
Copilul-dragul de copil!- nu doar aude! ASCULTă la rândul lui.
Crește.
Interiorizează.
Perpetuează.
…și are nevoie de armonie și consens pentru toate aceste!

 

Ioana a avut răbdare. A spus iar și iar cât de importante sunt regulile pentru buna funcționare a micuței familii. Și-a ascultat mama și i-a dat dreptate în multe privințe. Ba chiar a adoptat o regulă, regula ”bunica Ioana” pentru întreaga familie. A prețuit lucruri și a cerut lucruri. A demontat cu mult calm păreri ale mamei ei și i-a explicat cum stau lucrurile pentru fiul ei în momentul de față. I-a cerut bunicii să-i fie aliat și i-a arătat cât de multe lucruri bune i se întâmplă lui Andrei când simte consens. A decis să renunțe la rigiditate permanentă și a transmis că unele lucruri chiar nu se pot negocia.

Azi, familia lărgită este fericită. Toți și-au înțeles rolul și simt că sunt cu adevărat importanți prin tot ceea ce fac.

 

 

Cum ajungi cât mai departe pe drumul către mintea copilului tău? Deschide-i inima, iar apoi vei ajunge la mintea lui – acesta este răspunsul profesoarei Monica Șerbănescu. Iată multe alte sfaturi bune privind relația dintre părinți, copii și profesori, de la fondatoarea și directorul general al Liceului Pedagogic Ortodox ”Anastasia Popescu”.

 

  • Principiul de bază, preluat de la Mama Sica (Anastasia Popescu): profesorii sunt mentorii elevilor, sunt prietenii lor.
  • Învățământul trebuie să pună accent pe dezvoltarea aptitudinilor elevului. Este un adevăr modern și etern, în sensul în care noi ”descoperim mereu roata” și evidențiem drept moderne adevăruri care au fost valabile întotdeauna.

 

Cum arată profesorul perfect?

  • Pentru ca ”școala acasă” să funcționeze, trebuie ca și părintele să fie un bun profesor.
  • Nu ne interesează competența profesorului, pentru că este mult mai importantă latura sa umană. Conținutul intelectual oricum se transmite.
  • Pentru a ajunge la mintea copilului, profesorul trebuie mai întâi să ajungă la inima lui. Nici un copil nu învață decât iubind, iar o materie școlară o iubești prin profesor.

 

Copilul și oboseala: teme sau joacă?

  • Când am început în școală programul extins până la ora 17.00 sau 18.00, în țara noastră nu exista after-school. Nu văzusem modelul nicăieri. Dar m-am gândit că este ideal ca profesorul să lucreze după-amiaza cu elevul, după orele de dimineață, pentru că el știe cel mai bine care este nivelul de cunoștințe al elevului.
  • La început, în anii 1990, pentru programul extins (de după-amiază) am avut foarte multă respingere din partea forurilor superioare și foarte multă susținere din partea părinților
  • Prefer ca seara, atunci când părintele vine de la serviciu, să stea cu copilul lui și să citească ceva, să iasă la plimbare, să meargă la teatru, să se joace orice – dar fără să fie stresați de teme. Temele sunt de școală, nu trebuie să le fac cu mama.
  • Copilul are nevoie ca părintele său să țină un echilibru între severitate și permisivitate.
  • Cele două mari probleme universale: consecvența și onestitatea.
  • Nu poți elimina ecranele din viața copiilor, dar putem încerca să le limităm.
  • Discernământul de care ai nevoie pentru a distinge între bine și rău, între adevăr și minciună, tot educația ți-l formează.
  • Derulăm două proiecte Erasmus Plus în școală, prin care predăm discipline nonlingvistice într-o limbă străină. Și prin asta le arătăm copiilor că învățăm o limbă străină pentru a transfera cunoștințe din alt domeniu, limba străină nu este un scop în sine.

 

Sfaturi pentru părinți: exigență sau libertate?

  • Exigența părintelui față de copil trebuie să existe de la început. Și tot de la început părintele trebuie să fie iubitor față de copil.
  • Severitate a părintelui față de copil? Depinde, severitate poate însemna asprime, dar poate însemna și rigoare. Adică atunci când nu abdici de la o regulă pe care ai stabilit-o cu copilul.
  • Când stabilim o regulă, ea trebuie asumată de toată lumea, părinte și copil. De exemplu, stabilim că după ce facem ordine, mergem la teatru. Dacă el, copilul, nu face ordine, nici eu, părinte, nu respect ce am stabilit, deci nu mergem la teatru.
  • Este bine ca părintele să știe cât mai mult despre ca face copilul lui la școală. Dar este firească și nevoia copilului de intimitate, iar această nevoie trebuie respectată.
  • Este esențial să fii alături de copilul tău și în felul acesta să fii o mamă bună și un tată bun.

 

Matricea Românească desfăşoară o serie de autor indispensabilă pentru a înţelege poezia românească a evurilor trecute şi prezente, aducându-vi-l mai aproape pe George Coşbuc, cel care, în Fire de tort (1896), ne-a învăţat că o familie nu se vinde nici înaintea feţelor împărăteşti. “Cântec” este o perlă a creaţiei sale poetice, dar şi o expresie a dragostei părinteşti: cu doar un an înainte, autorului i se năştea singurul copil, Alexandru.

George Coşbuc este «responsabil» pentru, probabil, unele dintre cele mai recognoscibile începuturi de poezie din literatura română, ceea ce nu face decât să îi sporească mitul. “A venit un lup din crâng” e tocmai asta: una dintre cele mai cunoscute introduceri în lumea candoarei şi-a iubirii părinteşti, în pofida aparenţelor: un lup, fioros ca toţi lupii, iese “din crâng” – doar foamea îl scoate pe lup din pădure! – şi caută în sat “copiii care plâng”. Nota bene, suntem în era de dinainte de Monsters, Inc., când copiii încă se speriau natural, şi nu «ajutaţi» de o regie elaborată în studiouri de animaţie.

Lumea lui Coşbuc nu e despre efecte speciale, ci despre oameni speciali, fără efecte. Când lupul poposeşte la poarta lui, părintele îşi apără odrasla cu o verticalitate propriu românească, şi cu umorul care ne-a luminat, în istorie, cele mai întunecate momente: “Lup flămând cu trei cojoace / Hai la maica să te joace”. Invitaţia la papară e, cum altfel, declinată de musafirul nepoftit (“Eu chemam pe lup încoace / El fugea-ncotro vedea.”). Lupul nu trebuie privit aici în forma lui animală: el poate fi, conotativ, orice – de la un om, la o autoritate. Reacţia părintelui român, intrepid până la moarte pentru ai lui, va fi, de-a pururi, aceeaşi.

Lumea lui Coşbuc nu e despre efecte speciale, ci despre oameni speciali, fără efecte

Istoria nu ne-a lăsat pe noi, românii, niciodată să ne tragem sufletul, instanţă manifestă şi-n micro-universul lui Coşbuc, unde pericolul la adresa familiei se repetă. Un om sărac, dornic poate de ajutoare, pune întrebări despre copiii netrebuincioşi, în speranţa unei afaceri neaşteptate (“Poartă-se copiii bine? / Dacă nu, să-i vâr în sac!”). Din nou, dragostea de tată şi de mamă îşi află replica, într-unul dintre cele mai faimoase schimburi din poezia românească (“Puiul meu e bun și tace / Nu ți-l dau, și du-te-n pace! / Ești sărac dar n-am ce-ți face! / Du-te, du-te!” și s-a dus.”).

Acolo unde natura şi sărăcia n-au răzbit, trebuie că vor răzbi banii, suprema forţă a universului făurit de oameni, cea care face şi desface vieţi. La poarta părinţilor soseşte, deci, ca-n apogeul Ispitirilor lui Iisus, “un negustor / Plin de bani, cu vâlvă mare”, care cumpără copiii nedoriţi, neiubiţi. Calmă în faţa sălbăticiei şi-a neghiobiei, iubirea izbucneşte în faţa cinismului: “Și-am ieșit și l-am certat: / —«N-ai nici tu, nici împăratul / Bani să-mi cumpere băiatul! / Pleacă-n sat, că-i mare satul, / Pleacă, pleacă!» și-a plecat”.

Nu se pot da sfaturi viitorilor or proaspeţilor părinţi despre ce înseamnă să fii părinte, iar cursurile de parenting, importate din culturi străine, n-au nici un efect, ca toate scamatoriile inventate să escamoteze banii naivilor. Însă “Cântecul” lui George Coşbuc, nepreţuit deşi nu costă nimic, se poate da, şi-ar fi cel mai minunat cadou. De gheaţă de-ai fi, dintr-însul “înveţi” să iubeşti, dacă asta ar fi posibil. Şi este: e una dintre minunile poeziei.

Câtă iubire părintească e cuprinsă în aceste versuri minunate:

—”Puiul meu e bun și tace

Nu ți-l dau, și du-te-n pace!”

Mai puţin Disney şi mai mult Coşbuc, dragi părinţi ai României celei noi!

Cântec

A venit un lup din crâng
Și-alerga prin sat să fure
Și să ducă în pădure
Pe copiii care plâng.
Și-a venit la noi la poartă
Și-am ieșit eu c-o nuia:
“Lup flămând cu trei cojoace,
Hai la maica să te joace” —
Eu chemam pe lup încoace,
El fugea-ncotro vedea.

Ieri pe drum un om sărac
Întreba pe la vecine:
—”Poartă-se copiii bine?
Dacă nu, să-i vâr în sac!”
Și-a venit la noi la poartă
Și-am ieșit eu și i-am spus:
—”Puiul meu e bun și tace
Nu ți-l dau, și du-te-n pace!
Ești sărac dar n-am ce-ți face!
Du-te, du-te!” și s-a dus.

Și-a venit un negustor
Plin de bani, cu vâlvă mare,
Cumpăra copii pe care
Nu-i iubește mama lor.
Și-a venit la noi la poartă
Și-am ieșit și l-am certat:
—”N-ai nici tu, nici împăratul
Bani să-mi cumpere băiatul!
Pleacă-n sat, că-i mare satul,
Pleacă, pleacă!” și-a plecat.

(Fire de tort, 1896)

 

Când îngrijorarea ne înconjoară copiii

9 iunie 2021 |
Mihai a auzit o discuție ciudată dintre părinții lui. Parcă li se citea îngrijorarea în voce. Și parcă nu se mai opreau din calcule. Și parcă mama a oftat. Banii sunt o problemă în familia noastră? Nu mai sunt bani pentru...? Ce a spus tata acum? Nu...

Inimile mamelor cu mult și puțin

25 mai 2021 |
Inimile mamelor sunt pline de mulțumire. De cele mai multe ori. Uneori, în inima mamelor se strecoară și nemulțumirea. Am cunoscut și eu mame nemulțumite.   Nemulțumite de cum arată, de câte (nu) fac, de notele copiilor, de performanțele lor, de...

Greutatea paharului cu apă

20 aprilie 2021 |
Tina și Sorin au 9 ani. Sunt frați gemeni. Sunt tare buni și veseli și curioși și harnici. În ultima vreme, mama lor a observat că cei doi copii se îngrijorează destul de repede din orice. Și într-o bună zi le-a spus povestea aceasta:   Un...

Tipare și dezechilibre

10 martie 2021 |
Melaniei nu îi plăcea deloc atunci când Bogdan își pierdea cumpătul și se înfuria și îi țâșneau lacrimile. Da, îi părea rău pentru băiețelul ei și da, i-ar fi luat durerea de pe umeri, însă simțea un disconfort puternic în prezența trăirilor...

Iubire necondiționată

2 martie 2021 |
-Mami, mă iubești? -Oh, da! Până la Soare și înapoi! -Mami, mă iubești orice aș face? -Da, draga mamei, te iubesc!   Copilul tău știe cât de mult îl iubești? Necondiționat? Indiferent de ceea ce a făcut, indiferent de cum s-a purtat și...

Disciplinarea: cu dragoste, cu înțelegere

27 octombrie 2020 |
,,Nu mai pot, mi-am pierdut iar firea, spune abătută Amelia. Iar am țipat, iar m-am enervat. Iar am făcut eu, iar am strâns eu, m-am revărsat. Și știi ceva, IAR nu am rezolvat nimic. Mi se pare că mi-am rănit fiul, i-am adresat cuvinte de care nu sunt...